Cabinet avocat Dreptul muncii

Format vechi nr.3292/2009

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE

MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

Decizia Civilă Nr.5759/R

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2009

Curtea compusă din :

PREŞEDINTE - (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) (...)

GREFIER - (...) (...)

*************************

Pe rol fiind, soluţionarea recursului declarat de recurenta-pârâtă Compania Naţională M. Română – S.A., împotriva sentinţei civile nr.269 F din data de 07.04.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l I a l o m i ţ a - Secţia Civilă, în dosarul nr(...) (format vechi nr.483/2009), în contradictoriu cu intimatul-reclamant E. H. - având ca obiect „contestaţie decizie concediere”.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, a răspuns recurenta-pârâtă Compania Naţională M. Română – S.A., prin apărătorul ales, d-nul avocat E. D. E., cu împuternicire avocaţială de reprezentare juridică ataşată la fila 26 dosar recurs, emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.85 din 21.10.2008, lipsind intimatul- reclamant E. H..

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează Curţii faptul că la dosar s-a depus prin serviciul „Registratură” al secţiei, la data de 20.10.2009, de către d-nul avocat S. E., apărător ales al intimatului-reclamant E. H., o cerere prin care solicită strigarea dosarului la sfârşitul şedinţei de judecată, întrucât la această dată prezenţa sa este necesară într-o cauză aflată pe rolul T r i b u n a l u l u i I a l o m i ţ a, având ca obiect „propunere prelungire a măsurii de arestare preventivă.”.

Recurenta-pârâtă, prin avocat, întrebată fiind asupra cererii formulate de către avocatul intimatului-reclamant, arată că nu se opune acesteia.

Curtea dispune lăsarea cauzei la sfârşitul şedinţei de judecată, văzând cererea formulată de către avocatul intimatului-reclamant, cât şi poziţia părţii recurente adverse, în raport de aceasta.

La reluarea cauzei la sfârşitul şedinţei de judecată, la ora 11 şi 27 min., a răspuns recurenta-pârâtă Compania Naţională M. Română – S.A., prin apărătorul ales, d-nul avocat E. D. E., cu împuternicire avocaţială de reprezentare juridică ataşată la fila 26 dosar recurs, emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr. 85 din data de 21.10.2008, lipsind intimatul-reclamant E. H..

Recurenta-pârâtă Compania Naţională M. Română – S.A., prin avocat, întrebată fiind, arată că nu mai are cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepţii de invocat sau înscrisuri noi de ataşat.

Curtea constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul părţii recurente prezente, în susţinerea motivelor de recurs formulate în cauză.

Recurenta-pârâtă Compania Naţională M. Română – S.A., prin avocat, având cuvântul, solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi motivat în scris, casarea hotărârii judecătoreşti atacate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii contestaţiei formulate de către contestatorul E. H..

Astfel, având cuvântul, recurenta-pârâtă, prin avocat, arată că, din cuprinsul hotărârii atacate, s-a constatat faptul că instanţa de fond a admis contestaţia formulată de către contestatorul E. H., ca urmare a constatării neîndeplinirii condiţiilor de formă ale deciziei de concediere, în sensul că aceasta nu întruneşte cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 74 din Codul muncii, nefiind menţionată lista tuturor locurilor de muncă vacante în unitate, la data când reclamantul a fost concediat.

Aşa fiind, apreciază că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă netemeinică şi nelegală, întrucât, în speţă, concedierea s-a dispus pentru motivul prevăzut de dispoziţiile art. 65 din Codul muncii, împrejurare faţă de care recurenta-pârâtă, prin avocat, opiniază în sensul că aceasta nu avea obligaţia de a pune la dispoziţia salariatului lista locurilor vacante.

În situaţia în care se apreciază, de către instanţa de recurs, faptul că era necesar a se întreprinde acest demers, solicită a se avea în vedere faptul că această obligaţia a fost îndeplinită, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, la filele nr.81 - 83, în sensul că nu poate fi reţinută lista posturilor vacante comunicată la data de 30.01.2009, de vreme ce decizia de concediere a fost emisă la data de 12.01.2009.

Practic, recurentei-pârâte i s-a reproşat faptul că lista posturilor vacante şi decizia de concediere nu fac corp comun, ci au fost emise prin două documente diferite.

Or, întrucât în lege nu a fost reglementată expres această situaţie particulară, doctrina şi practica judiciară au fost tranşante în a arăta că, în lipsa din conţinutul deciziei de concediere a unuia dintre elementele prevăzute de art. 74, nu este atrasă în mod automat nulitatea.

Pe fond, solicită a se avea în vedere faptul că, în cauză, au fost îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 65 alin. (2) din Codul muncii, întrucât cauza reală şi serioasă a desfiinţării postului ocupat de către contestator a constituit-o reorganizarea activităţii companiei, decizia de reorganizare a acesteia aparţinând Adunării generale, ca organ suprem de conducere a societăţii pârâte.

Cât priveşte reintegrarea contestatorului, recurenta-pârâtă, prin avocat, arată că nu putea oferi o funcţie echivalentă postului pe care acesta şi-a desfăşurat activitatea, de vreme ce astfel de funcţii au fost desfiinţate, însă solicită a se avea în vedere faptul că intimatul-reclamant, în acest moment, este angajat al companiei, deţinând un post care, deşi nu este corespunzător funcţiei deţinute, a fost acceptat de acesta, astfel că prezenta cauză nu-şi mai are rostul.

Solicită cheltuieli de judecată, conform dovezilor depuse la dosar.

Curtea declară dezbaterile închise, potrivit dispoziţiilor art.150 Cod proc. civilă şi reţine cauza spre soluţionare.

C U R T E A,

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.269 din data de 07.04.2009, pronunţată în dosarul nr. 32613/2009, T r i b u n a l u l I a l o m i ţ a – Secţia Civilă, a admis cererea formulată de reclamantul E. H. în contradictoriu cu pârâta C.N. M. ROMÂNĂ – S.A. B.

A constatat nulitatea deciziei nr. 304/12.01.2009 emisă de pârâtă.

A dispus reintegrarea reclamantului în companie, pe o funcţie echivalentă cu cea deţinută anterior.

A obligat pârâta, către reclamant, la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta.

Totodată, a obligat pârâta, către reclamant, la plata sumei de 357 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În considerentele sentinţei, prima instanţă a reţinut că Decizia de concediere nr. 304/12.01.2009 nu întruneşte cerinţele art. 74 lit. d) din Codul muncii, nefiind menţionate, în cuprinsul acesteia, lista tuturor locurilor de muncă vacante în unitate la data când reclamantul a fost concediat, astfel încât salariatului nu i s-a dat posibilitatea de a opta pentru un alt post, în condiţiile art. 64 din Codul muncii.

Astfel, a apreciat că pârâta în mod imperios trebuia să se raporteze la dispoziţiile art. 74 alin 1 lit. d) din Codul muncii, arătând care sunt locurile de muncă vacante la nivelul companiei, potrivite pregătirii profesionale a reclamantului, dându-i acestuia posibilitatea să opteze pentru ocuparea unuia dintre acestea, doar astfel putându-se complini cerinţa legiuitorului.

De asemenea, a mai apreciat că decizia contestată este nelegală sub aspect formal, deoarece în cuprinsul acesteia nu sunt menţionate posturile vacante disponibile în unitate, la data concedierii reclamantului.

În consecinţă, în cauză nu s-au respectat drepturile salariatului, întrucât angajatorul nu a respectat obligaţiile impuse de Codul muncii, motiv pentru care instanţa a constatat nulitatea Deciziei de concediere nr. 304/12.01.2009 emisă de pârâtă.

Comunicarea în data de 30.01.2009, aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul cauzei filele 81 - 83, a listei posturilor de muncă vacante, nu poate fi reţinută, deoarece decizia de concediere a fost emisă de către pârâtă în data de 12.01.2009, iar în cuprinsul acesteia trebuiau inserate în mod expres locurile de muncă vacante corespunzătoare pregătirii profesionale a salariatului reclamant, în conformitate cu prevederile C o d u l u i m u n c i i.

Faţă de această situaţie, instanţa de fond a apreciat că cererea reclamantului este întemeiată, motiv pentru care a admis-o ca atare şi, pe cale de consecinţă, a dispus anularea deciziei nr. 304/12.01.2009 emisă de pârâtă, reintegrarea reclamantului în companie pe o funcţie echivalentă cu cea deţinută anterior şi a obligat angajatorul, către salariat, la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta dacă nu ar fi intervenit concedierea.

Totodată, a apreciat că admiterea acestui motiv al contestaţiei face inutilă cercetarea în fond a prezentei cauze.

A constatat că pârâta a căzut în pretenţii, astfel că a obligat-o pe aceasta, către reclamant şi la plata sumei de 357 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sus menţionatei hotărâri judecătoreşti, a declarat recurs, motivat în termenul legal, pârâta Compania Naţională M. Română – S.A., ce a fost înregistrat pe rolul acestei secţii a Curţii de A p e l B u c u r e ş t i – Secţia a VII–a - Civilă şi pentru Cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, sub nr(...).

În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că măsura concedierii salariatului intimat E. H. a condus la desfiinţarea efectivă a locului de muncă al salariatului şi că această desfiinţare a avut o cauză reală şi serioasă, fiind determinată de reorganizarea companiei, proces ce a fost demarat încă din anul 2007.

Recurenta-pârâtă mai arată că în mod eronat prima instanţă a anulat decizia de concediere contestată doar pentru motivul că în cuprinsul acesteia nu se menţionează lista posturilor vacante pentru care, eventual, ar fi putut să opteze salariatul concediat.

Precizează că această listă a fost emisă printr-un document separat şi că, practic, instanţa de fond a reproşat angajatorului faptul că decizia de concediere şi lista posturilor vacante nu fac corp comun.

Susţine că această situaţie particulară nu a fost reglementată de lege şi că atât doctrina, cât şi practica judiciară au fost tranşante în a arăta că lipsa din conţinutul deciziei de concediere a unuia dintre elementele prevăzute de art. 74, nu atrage, în mod automat, nulitatea acesteia, întrucât legiuitorul nu face nici o menţiune cu privire la sancţiunea nulităţii.

Mai susţine recurenta, dacă lipsa motivelor care determină concedierea se sancţionează cu nulitatea absolută a deciziei de concediere, în conformitate cu dispoziţiile art. 62 alin. 2 din Codul muncii, lipsa celorlalte elemente prevăzute de art. 74 alin. 1 lit. b) – d) din acelaşi Cod nu atrage nulitatea, argumentul fiind dat de lipsa oricărei menţiuni privind sancţiunea nulităţii.

Astfel, recurenta consideră că angajatorul poate face dovada prin orice mijloc de probă că a pus la dispoziţia salariatului lista locurilor de muncă vacante, că a acordat preaviz etc.

În motivarea, în drept, a cererii de recurs, se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă.

Intimatul-reclamant E. H. a formulat întâmpinare (filele 17 - 19 din dosarul de recurs), prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a sentinţei atacate, invocând apărări de fond la motivele de recurs.

Nu s-au administrat probe noi în recurs.

Analizând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, prin prisma apărărilor, invocate prin întâmpinare, precum şi, din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art.304¹ din C o d u l d e procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat, astfel că va fi respins ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse în cuprinsul prezentei decizii:

Codul muncii adoptat prin Legea nr. 53/2003 constituie legea-cadru ce reglementează cadrul şi condiţiile referitoare la încheierea, executarea, suspendarea şi încetarea raporturilor juridice de muncă.

Cât priveşte încetarea raporturilor de muncă din iniţiativa angajatorului – concedierea -, normele C o d u l u i m u n c i i, care sunt norme de protecţie, reglementează cazurile de concediere, precum şi condiţiile în care poate avea loc aceasta, procedura instituită a fi urmată în mod obligatoriu de către angajator (pentru a se preveni concedierile nelegale), distingându-se între concedierea pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului şi concedierea pentru motive ce ţin de persoana salariatului.

În toate cazurile, concedierea presupune emiterea unei decizii de concediere în formă scrisă, care trebuie să respecte anumite condiţii de formă şi de fond ad validitatem şi care poate fi contestată de către salariatul concediat, măsura concedierii putând fi, deci, supusă controlului judecătoresc.

Astfel, dispoziţiile art. 62 alin. (1) din Codul muncii prevăd că:

„În cazul in care concedierea intervine pentru unul dintre motivele prevazute la art. 61 lit. b)-d), angajatorul are obligatia de a emite decizia de concediere in termen de 30 de zile calendaristice de la data constatarii cauzei concedierii.”.

În alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că:

„(2) Decizia se emite in scris si, sub sanctiunea nulitatii absolute, trebuie sa fie motivata in fapt si in drept si sa cuprinda precizari cu privire la termenul in care poate fi contestata si la instanta judecatoreasca la care se contestă.”.

În speţă, intimatul-reclamant E. H. se află în situaţia concedierii pentru motive ce nu ţin de perosana sa, acesta fiind cazul de concediere prevăzut de dispoziţiile art. 65 alin. 1 din Codul muncii.

În acest sens, dispoziţiile art. 65 din Codul muncii, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 55/2006, prevăd:

"(1) Concedierea pentru motive care nu tin de persoana salariatului reprezinta incetarea contractului individual de munca determinata de desfiintarea locului de munca ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fara legatura cu persoana acestuia.

(2) Desfiintarea locului de munca trebuie sa fie efectiva si sa aiba o cauza reala si serioasa."

Faţă de acest caz de concediere, Curtea reţine că sunt aplicabile, în speţă, dispoziţiile art. 74 alin. 1 din Codul muncii, ce se regăsesc în Capitolul V, intitulat ”Încetarea contractului individual de muncă”, secţiunea a 6-a – „Dreptul la preaviz”, dispoziţii prin care sunt statuate cerinţele pe care trebuie să le începlinească decizia de concediere. Astfel:

„Decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu: (...)

d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64.”.

Ca urmare, faţă de dispoziţiile legale-suscitate, Curtea constată că nu se susţin afirmaţiile recurentei-pârâte, în sensul că nu era obligatoriu ca lista locurilor de muncă să fie menţionată în cuprinsul deciziei de concediere întemeiată pe dispoziţiile art. 65 alin. 1 din Codul muncii şi că aceasta ar fi putut constitui cuprinsul unui document separat, precum şi că acest fapt nu ar avea nici un fel de înrâurire asupra valabilităţii deciziei.

Cât timp legiuitorul a utilizat sintagma „trebuie să conţină în mod obligatoriu”, se înţelege că elementele enumerate în cuprinsul alin. 1 al art. 74 din Codul muncii constituie cerinţe ad validitatem, astfel că neinserarea lor în însuşi cuprinsul actului de concediere atrage nulitatea acestuia.

Mai mult, Curtea reţine că recurenta-pârâtă nu numai că a prezentat lista locurilor de muncă printr-un document separat, dar şi că acel document este ulterior deciziei de concediere, astfel că, oricum, nu a fost atins scopul avut în vedere de legiuitor la edictarea textului art. 74 din Codul muncii şi anume, acela de a se crea o posibilitate reală pentru salariat, în sensul ca acesta să opteze în mod concret şi efectiv pentru unul dintre posturile vacante existente în cadrul companiei, pentru a se evita, în acest mod, concedierea acestuia.

Or, decizia de concediere poartă data de 12.01.2009, iar lista locurilor vacante poartă data de 30.01.2009, aspect avut în vedere şi de către instanţa de fond, care, analizând decizia de concediere sub aspectul legalităţii şi constatând neîndeplinirea acestei cerinţe prevăzută de lege ad validitatem, în mod corect a reţinut nulitatea deciziei ce se contestă în speţă, apreciind, în mod justificat, că este de prisos a se mai analiza şi temeinicia actului de concediere contestat, câtă vreme acesta este nul.

Ca urmare, Curtea la rândul ei constată că demersul angajatorului de a întocmi şi de a comunica, ulterior emiterii deciziei de concediere, o listă a posturilor vacante existente în unitate este nu doar pur formal, ci şi tardiv.

Pentru aceste considerente, Curtea apreciază criticile recurentei–pârâte drept simple afirmaţii lipsite de conţinut juridic, astfel că le va înlătura, ca nefondate şi, însuşindu-şi atât opinia, cât şi argumentele primei instanţe, consideră că hotărârea fondului este legală şi temeinică, urmând a o menţine.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.1 din C o d u l d e procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Naţională „M. Română” – S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Naţională „M. Română” – S.A., împotriva sentinţei civile nr.269 F din data de 07.04.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l I a l o m i ţ a - Secţia Civilă, în dosarul nr(...) (format vechi nr.483/2009), în contradictoriu cu intimatul-reclamant E. H..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20.10.2009.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

(...) (...) (...) (...) (...) (...)

GREFIER,

(...) (...)

red: M.P. / tehnored: C.P.

2 EX./ 26.11.2009

Jud. fond: F. T.;

J. E.