R O M Â N I A CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE (5995/2009) DECIZIA CIVILĂ NR. 762/R Şedinţa publică de la 10.02.2010 Curtea constituită din: PREŞEDINTE (...) (...) JUDECĂTOR (...) (...) JUDECĂTOR (...) (...) J. GREFIER F. E. D. Pe rol soluţionarea recursului declarat de recurentul-intimat MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR împotriva sentinţei civile nr.1454/12.08.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l T e l e o r m a n-Secţia Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale şi Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr(...) în contradictoriu cu intimatul-contestator E. E.-F.. La apelul nominal făcut în şedinţa publică au răspuns recurentul-intimat prin consilier juridic Ş. S., cu delegaţie de reprezentare juridică la dosar şi intimatul-contestator personal şi asistat de avocat P. N., care depune la dosar împuternicire avocaţială, emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.(...)/2010. Procedura legal îndeplinită. S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, în sensul că recurentul-intimat a depus la dosar înscrisuri, înregistrate la dosar la data de 27.01.2010, de asemenea, intimatul-contestator a depus la dosar înscrisuri, înregistrate la dosar la data de 04.02.2010, după care, Părţile, reprezentate, declară că nu au alte cereri de formulat, excepţii de invocat ori înscrisuri noi de propus. Nemaifiind cereri de formulat, excepţii de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe cererea de recurs. Recurentul-intimat, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii contestatorului ca neîntemeiată. În susţinerea motivelor de recurs, reprezentantul convenţional al recurentului-intimat arată că hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală. Susţine că, urmare a reorganizării Ministerului Administraţiei şi Internelor şi a Direcţiei Generale Control şi Audit Intern, au fost radiate o serie de posturi si ca la data concedierii reclamantului nu existau posturi vacante. Intimatul-contestator, prin avocat, solicită respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate, ca legală şi temeinică. În combaterea primului motiv de recurs ce vizează lipsa calităţii procesuale pasive, reprezentantul avocat al intimatului-contestator arată că este nefondat, întrucât au solicitat anularea dispoziţiei nr.II/844/14.05.2009 emisă de directorul Direcţiei Generale Control şi Audit Intern din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Arată că ordinul ministrului a fost dat la data 15.05.2009, iar dispoziţia directorului Direcţiei Generale Control şi Audit Intern este datată la 14.05.2009. Susţine că în această perioadă contestatorul se afla în concediu medical. Nu solicită cheltuieli de judecată. Curtea reţine cauza în pronunţare. CURTEA, Prin cererea înregistrată la data de 11 iunie 2009 pe rolul T r i b u n a l u l u i T e l e o r m a n- Secţia Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale şi Contencios Administrativ Fiscal sub numărul (...), contestatorul E. E. F. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr.ll/844/14.05.2009 emisă de către Directorul General al Direcţiei Generale Control şi Intern din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi a solicitat instanţei ca în contradictoriu cu intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generale Control şi Audit Intern să se constate nulitatea absolută a deciziei contestate, reintegrarea în funcţia la data emiterii dispoziţiei şi plata drepturilor băneşti cuvenite potrivit funcţiei începând cu data emiterii dispoziţiei şi până la reintegrarea efectivă în muncă. Prin sentinţa civilă nr.1454/12.08.2009, T r i b u n a l u l T e l e o r m a n- Secţia Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale şi Contencios Administrativ Fiscal a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţi procesuale pasive invocată de intimată; a constatat nulă dispoziţia nr.ll/844/14.05.2009 emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală de Control şi Audit Intern; a dispus reintegrarea contestatorului E. E. F. în funcţia deţinută la data emiterii deciziei; a dispus obligarea intimatei să plătească contestatorului E. E. F. drepturile băneşti cuvenite funcţiei deţinute începând cu data emiterii dispoziţiei, adică 15.06.2009 şi până la integrarea efectivă în funcţia deţinută; a obligat intimata să plătească contestatorului drepturile băneşti cuvenite pentru concediul legal de odihnă neefectuat, cât şi indemnizaţia de boală conform certificatelor medicale (...) nr.(...), seria (...) nr.(...), seria (...) nr.(...) şi seria (...) nr.(...); a respins ca nedovedită cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept: Exceptia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale de Control şi Audit Intern a fost apreciata ca fiind neintemeiata, cu motivarea că nu această direcţie a fost chemata în judecată de către contestator, ci aşa cum reiese din citativul cauzei în calitate de parat a fost chemat în judecată Ministerul Administraţiei şi Internelor pentru Direcţia pentru Control şi Audit Intern, care a emis dispoziţia de concediere. Pe de altă parte, Ministerul Administraţiei şi Internelor are calitate procesuală pasivă, împotriva acestuia fiind formulată cererea de chemare în judecată, ca titular de obligaţii ce are şi capacitate procesuală. Cu privire la fondul cauzei. Contestatorul a invocat motive de nulitate a dispoziţiei de concediere, invocând ca temei de drept dispoziţiile art.268 alin.2 lit e şi f din Codul muncii, dispoziţiile art.74 lit.d din Codul muncii şi art.60 alin.1 lit.a din Codul muncii. Susţinerile contestatorului sunt întemeiate în parte, in opinia instantei de fond. Certificatele de concediu medical depuse în xerocopie (filele 15-17) confirmă faptul că la data concedierii contestatorul se afla în concediu medical, la emiterea deciziei de concediere fiind încălcate dispoziţiile art.60 alin.1 lit.a din Codul muncii, care arată că nu poate fi dispusă concedierea salariaţilor pe durata incapacitatii temporare de muncă stabilită prin certificate medicale conform legii. Angajatorul nu a indicat în decizia de concediere nici lista locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care contestatorul urma să opteze pentru un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64 din Codul muncii, fiind astfel încălcate şi dispoziţiile art.74 lit.d din Codul muncii. Dispoziţiile art.76 din Codul muncii prevăd că în situaţia în care concedierea este dispusa cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută. Celelalte motive invocate de către contestator pe temeiul dispoziţiilor art.268 alin.2 lit e şi f din Codul muncii nu au fost primite de către prima instanţă, cu motivarea că sunt străine de natura cauzei dedusă judecăţii şi se referă la cuprinsul deciziei privind aplicarea unei sancţiuni disciplinare. In contestaţia formulată contestatorul E. B. E. a mai susţinut că ordinul ministrului invocat ca temei al concedierii este emis ulterior deciziei de concediere, fapt confirmat atât de dispoziţia de concediere, cât şi de întâmpinarea formulată de către intimat. In opinia tribunalului, acest motiv vizează nelegalitatea şi netemeinicia dispoziţiei contestate şi nu nulitatea acesteia, aşa cum a invocat contestatorul. Tribunalul a mai dispus ca pe perioada în care contestatorul a fost în concediu de boală, intimata să-i plătească drepturile băneşti cuvenite conform certificatelor medicale seria (...) nr.(...), seria (...) nr.(...), seria (...) nr.(...) şi seria (...) nr.(...). Având în vedere că la data concedierii contestatorul nu efectuase concediul de odihnă anual conform dispoziţiilor legale prevăzute la Capitolul III - Secţiunea 1, a obligat intimatul să-i plătească şi drepturile băneşti aferente concediului de odihnă neefectuat. Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de către contestator în cererea formulată tribunalul le-a respins ca nedovedite, având în vedere că acesta nu a făcut nicio dovadă că a efectuat cheltuieli pe parcursul desfăşurării procesului. Or, potrivit dispoziţiilor art.1169 Cod civil „C ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească". Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs recurentul-pârât Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală Control şi Audit Intern, criticând sentinţa pentru următoarele motive de nelegalitate şi netemeinicie: In mod greşit instanţa de fond a respins excepţia invocată de către instituţia recurenta, întrucât cauza a fost soluţionată în contradictoriu cu o direcţie din cadrul M.A.I. care nu are calitate procesuală pasivă. în art.12 alin.(l) din O.U.G. nr.30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor cu modificările şi completările ulterioare se prevede că M.A.I. are în structură, în subordine sau, după caz, în coordonare aparatul central,unităţile subordonate acestuia, organe şi unităţi centrale de specialitate, unităţi teritoriale, servicii publice deconcentrate, precum şi alte componente constituite în condiţiile ca instituţii civile sau militare", iar la alin.(2) se stipulează că „structura organizatorică şi efectivele Ministerului Administraţiei şi Internelor se aprobă prin hotărâre a Guvernului". Potrivit art.l alin.(l) şi anexei nr.l din H.G. nr. 416 din 09.05.2007 privind structura organizatorică şi efectivele Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu modificările şi completările ulterioare, Direcţia Generală Control şi Audit Intern este structură în Aparatul central (propriu) al M.A.I., constituită la nivel de direcţie generală. în conformitate cu art.l alin.(l) din O.U.G. nr.30/25.04.2007, „Ministerul , Administraţiei şi Internelor este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică şi sediul în municipiul B". în consecinţă, Direcţia Generală Control şi Audit Intern este structură în Aparatul central al M.A.I., fără personalitate juridică. Potrivit art. 7 alin.(3) şi (4) din actul normativ menţionat mai sus, „ministrul Administraţiei şi internelor reprezintă şi angajează M.A.I. în raporturile cu celelalte Autorităţi publice, precum şi cu alte persoane fizice şi juridice din ţară sau din străinătate. In acest scop poate da împuternicire de reprezentare unor persoane din subordine. In exercitarea atribuţiilor legale, ministrul administraţiei şi internelor emite ordine şi instrucţiuni , care pot avea caracter normativ sau individual". In acelaşi act normativ, la art. 11 alin.(l) se prevede că „în faţa autorităţilor jurisdicţionale, M.A.I. este reprezentat prin personalul de specialitate, pe baza împuternicirilor acordate pentru fiecare cauză în parte, conform competenţei stabilite prin ordinul ministrului internelor şi reformei administrative". Referitor la aprecierile reclamantului de ilegalitate a actului administrativ de concediere de la pct.l din contestaţie, precizeaza că ordinul ministrului nr.I/0543 (privind reorganizarea unităţii) este datat î5.05.2009, iar Dispoziţia directorului Direcţiei Generale Control şi Audit Intern nr.II/844 a fost înregistrată în data de 14.05.2009, fiind adusă la cunoştinţa reclamantului în data de 15.05.2009. Astfel, din analiza prevederilor art.75 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului" rezultă că dispoziţia de concediere a produs efecte începând cu 15.05.2009, data intrării în vigoare a ordinului ministrului privind reorganizarea unităţii în care reclamantul era încadrat. Aşadar, contrar celor afirmate de către reclamant şi reţinute de către instanţa de fond, recurentul solicita să se constate că din perspectiva datei de aplicare, dispoziţia de concediere s-a emis în condiţiile legii, în sensul că aceasta a fost emisă la data de 14.05.2009 şi în care se prevedea că începând cu data de 15.06.2009, acestuia îi încetează contractul individual de muncă încheiat cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, a luat la cunoştinţă pe bază de semnătură la 15.05.2009, dată la care acesta nu se afla în incapacitate temporară de muncă, cum în mod eronat acesta menţionează la pct;.4 în contestaţie invocând art.60 alin.l lit.a din Codul muncii. Cauza supusă judecăţii are ca obiect concedierea individuală determinată de radierea postului ocupat de către reclamant ca urmare a reorganizării unităţii, însă structura organizatorică a unităţii a fost modificată în parte, fiind astfel comasate două servicii, radiate 1 (un) post de director adjunct, 1 (un) post de şef serviciu, precum şi 3 (trei) posturi de personal contractual, printre care şi cel deţinut de către contestator. Actul administrativ este instrumentul juridic acordat angajatorului potrivit art.58 din Codul muncii, prin care acesta îşi manifestă unilateral voinţa privind concedierea, în cazurile şi condiţiile limitativ prevăzute de lege. Referitor la afirmaţiile de la pct.3 din Contestaţie, precizeaza că art.74 alin.d din Codul muncii stipulează că „decizia de concediere ... trebuie să conţină în mod obligatoriu lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64". Deşi se prezumă cunoaşterea legii de către instanţa de judecată, solicita să se constate că instanţa de fond a admis în mod eronat susţinerile contestatorului, în sensul că „Angajatorul nu a indicat în decizia de concediere nici lista locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care contestatorul urma să opteze pentru un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64 din Codul muncii, fiind încălcate şi dispoziţiile art.74 litd din Codul muncii". La pronunţarea sentinţei instanţa de fond în mod greşit a avut în vedere dispoziţiile art.64, întrucât emiterea dispoziţiei de încetare a contractului individual de muncă nu a fost întemeiată pe nici unul din cazurile prevăzute la art.61 lit.c) „în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiza medicală, se constata inaptitudinea fizica şi/sau psihică a salariatului, fapt ce permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat şi lit.d) în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă in :are este încadrat" şi nici la art.56 lit.f) din Codul muncii, motiv pentru care nu se punea problema obligativităţii includerii în decizia de concediere a listei tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru un loc de mancă vacant. Se arata in continuare ca la data de 15.05.2009, la nivelul Direcţiei Generale Control şi Audit Intern nu existau locuri de muncă vacante compatibile cu pregătirea profesională dobândită de către reclamant. Asupra afirmaţiei contestatorului referitoare la faptul că încetarea contractului a fost dispusă în timp ce acesta se afla în incapacitate temporară de muncă, nu este reală întrucât reclamantul se afla la serviciu la 15.05.2009 când a luat la cunoştinţă de dispoziţie. Reclamantul se afla în incapacitate temporară de muncă conform actelor medicale depuse începând cu data de 21.05.2009. Prin Dispoziţia directorului general al Direcţiei Generale Control şi Audit Intern nr.S/II/1241 din 20.08.2009 (clasificată - Secret de Serviciu" pe care o anexăm în fotocopie), începând cu data de 21.05.2009 a fost suspendat de drept contractul individual de muncă al reclamantului, urmând ca încetarea acestuia să intervină după împlinirea termenului de 15 zile lucrătoare de preaviz de la încetarea incapacităţii temporare de muncă. Potrivit dispoziţiilor art. 33 din H.G. nr. 585/2002, „accesul la informaţii clasificate este permis cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare al informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu". Analizand sentinta recurata prin prisma criticilor formulate, precum si din oficiu, conform art. 3041 C.proc.civ., Curtea constata ca recursul este fondat, fiind incident motivul de modificare a hotararii prevazut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., prima instanta facand o gresita aplicare a dispozitiilor legale incidente in speta. Prevederile legale aplicate in mod gresit de catre tribunal sunt cele referitoare la compensarea in bani a concediului de odihna neefectuat. Astfel, pe de o parte, prima instanta a anulat masura concedierii si a dispus reintegrarea contestatorului pe postul si functia detinute anterior, iar pe de alta parte, a obligat paratul la compensarea in bani a concediului de odihna neefectuat. Or, potrivit art. 141 alin. 4 din Codul muncii, „Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.” Odata dispusa reluarea raporturilor de munca si repunerea partilor in situatia anterioara concedierii, inseamna ca nu a incetat contractul de munca, motiv pentru care Curtea va modifica sentinta sub acest aspect, in sensul ca va inlatura dispozitia privind obligarea paratului la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, reclamantul urmand sa solicite angajatorului efectuarea concediului legal de odihna la care are dreptul. Hotararea primei instante este legala si temeinica sub celelalte aspecte, urmand a fi mentinuta in mod corespunzator. Astfel, exceptia lipsei capacitatii procesuale de folosinta a Directiei Generale de Control si Audit Intern (intitulata in mod gresit de catre recurentul parat „exceptia lipsei calitatii procesuale pasive”, dar motivata pe lipsa personalitatii juridice) este neintemeiata, intrucat reclamantul a chemat in judecata Ministerul Administratiei si Internelor, institutie publica cu personalitate juridica si, prin urmare, cu capacitate procesuala, indicand si Directia din cadrul careia a fost concediat. Pe fondul cauzei, Curtea retine ca Dispozitia directorului Direcţiei Generale Control şi Audit Intern nr.II/844 din 14.05.2009, concretizând o măsura de concediere luată de angajator pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, trebuie sa fie deopotrivă legală si temeinica, iar analiza cerinţelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia deciziei. Curtea constata ca, fata de temeiul de drept care a stat la baza concedierii, in cauza sunt aplicabile dispozitiile art.74 din Codul muncii, potrivit caruia decizia de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului se comunică acestuia în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului şi lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64 din Codul muncii. Or, analizând Dispozitia contestata prin prisma cerinţelor obligatorii, de formă, Curtea reţine lipsa menţiunii prevăzută de art.74 al.1 litera d din Codul muncii, respectiv „lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul pe care salariatul l-a avut la dispoziţie pentru a opta pentru ocuparea unui loc de muncă vacant sau menţiunea eventualului refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite. Sub acest aspect, Curtea reţine că, în măsura în care, la momentul concedierii existau locuri de muncă vacante, recurentul avea obligaţia să menţioneze lista tuturor acestor locuri de muncă disponibile (cât şi obligaţia să acorde reclamantului un termen pentru a opta pentru ocuparea unui loc de muncă vacant), să menţioneze eventualul refuz al salariatului de a opta pentru ocuparea unuia dintre locurile vacante oferite sau, în caz contrar, să menţioneze faptul că la nivelul unităţii nu există locuri de muncă vacante, astfel încât, din această perspectivă, această cerinţă legală obligatorie nu a fost respectată. Prevederile art.64 din Codul muncii referitoare atât la obligaţia legală pozitivă anterioară concedierii ce incumbă angajatorului în cazul concedierii individuale pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, cât şi la menţiunea în cuprinsul deciziei potrivit art.74 al.1 lit.d din Codul muncii a listei tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate, se aplică obligatoriu, în acest caz, prin interpretarea sistematică a prevederilor art.74 al.1 din Codul muncii care indică expres menţiunile care sunt necesare doar pentru concedierea prevăzută la art.68 din Codul muncii, respectiv menţiunea de la litera c, fiind evidentă intenţia legiuitorului ca restul menţiunilor să fie obligatorii în toate cazurile de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Prin urmare, art.74 lit.d din Codul muncii instituie direct o condiţie de formă, iar indirect o condiţie de fond extrinsecă pozitivă, fiind o normă de trimitere la art.64, numai pentru a nu mai reitera conţinutul acestuia. Aceeaşi interpretare se impune şi prin completarea acestor prevederi cu prevederile art.80 al.1 şi 2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, în conformitate cu care, în situaţia în care disponibilizarea nu poate fi evitată, conducerea unităţii va comunica în scris salariatului al cărui post urmează a fi desfiinţat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională în vederea ocupării unui post în aceeaşi unitate, desfacerea contractului individual de muncă putând opera numai în cazul în care salariatului nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau în cazul refuzului locului de muncă oferit. Or, aceasta obligatie nu a fost indeplinita de catre recurentul intimat, iar lipsa menţiunilor obligatorii, expres prevăzute de lege, constituie, potrivit art.76 al.1 din Codul muncii, cauză de nulitate absolută expresă a deciziei de concediere individuală pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ducând la desfiinţarea acesteia ca nelegală, condiţia menţiunilor obligatorii fiind prevăzută „ad validitatem”. In ceea ce priveste temeinicia masurii luate, in conformitate cu prevederile art.65 al.1 din Codul muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desfiinţarea locului de muncă, desfiinţare ce trebuie să fie efectivă, reală şi serioasă (art.65 al.2 din Codul muncii) Desfiinţarea locului de muncă este efectivă, atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorică a angajatorului, evidenţială în statul de funcţii şi organigramă şi implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală când are un caracter obiectiv şi este serioasă când are la bază studii temeinice vizand îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea. Din cuprinsul dispozitiei contestate nu rezultă caracterul real al cauzei desfiinţării locului de muncă al contestatorului şi deci caracterul obiectiv al acestei măsuri, deoarece nu s-a menţionat decat Ordinul ministrului nr. I/0543 din 15.05.2009, care este ulterior emiterii dispozitiei contestate. Este evident ca la data emiterii dispozitiei, respectiv 14.05.2009, nu s-ar fi putut avea in vedere un act ce urma sa fie emis ulterior, la data de 15.05.2009, iar conditiile de valabilitate ale unui act se apreciaza prin raportare la data emiterii lui. Chiar trecand peste aceasta inadvertenta si considerand ca data emiterii dispozitiei contestate constituie o simpla eroare materiala (desi Directia Generala de Resurse Umane din cadrul institutiei recurente, prin adresa nr. (...)/03.07.2009, infirma ipoteza unei erori materiale) , Curtea observa ca insusi Ordinul ministrului nr. I/0543 din 15.05.2009, invocat ca act care a stat la baza concedierii, nu a fost prezentat de catre angajator, pentru a se putea verifica existenta unui plan de reorganizare/restructurare a institutiei. In lipsa actului decizional care a stat la baza concedierii reclamantului, recurentul nu a facut dovada cauzei reale si serioase impuse de art. 65 alin. 2 C.muncii, iar dispozitia contestata este nula absolut. In aceste conditii, in mod legal si temeinic instanta de fond, văzând dispoziţiile art. 76 si art. 78 din Codul muncii a admis contestaţia si a anulat Dispozitia directorului Direcţiei Generale Control şi Audit Intern nr.II/844 din 14.05.2009, dispunand repunerea părţilor in situaţia anterioara emiterii actului de concediere prin reintegrarea contestatorului in postul si funcţia avute anterior concedierii si plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, începând cu data concedierii si până la efectiva reintegrare. Pentru considerentele de fapt si de drept arătate, Curtea, văzând şi dispoziţiile art. 312 din C o d u l d e procedură civilă, va admite recursul formulat si va modifica sentinta recurata, numai sub aspectul capatului de cerere privind compensarea in bani a concediului de odihna neefectuat. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Admite recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR - DIRECŢIA GENERALĂ CONTROL ŞI AUDIT INTERN împotriva sentinţei civile nr.1454/12.08.2009, în contradictoriu cu intimatul-contestator E. E. F.. Modifică în parte sentinţa recurată, în sensul că: Înlătură dispoziţia privind obligarea pârâtului la plata către reclamant a drepturilor băneşti cuvenite pentru concediul de odihnă neefectuat. Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei. IREVOCABILĂ. Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 februarie 2010. PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR M. I. N. D. H. J. GREFIER E. F. D. Red.: T. Dact.: Z.G. 2 ex. 25.02.2010 Jud.fond: I.U. V.E.
Toate spetele
Litigiu de munca. Contestatie decizie de concediere. Recurs
Hotararea nr. 762R din data 2010-02-10
Pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti