Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C R A I O V A

SECŢIA A II-A CIVILĂ ŞI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 946

Şedinţa publică de la 09 Februarie 2010

Completul compus din:

PREŞEDINTE: (...) (...)

Judecător: (...) (...)

Judecător: (...) (...)

Grefier: (...) (...)

x.x.x.x.x.x.x.x.x.x.x.x.x

Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamanţii E. O., U. N., P. E., D. E., O. D., E. F., E. N., G. E., E. O., împotriva sentinţei civile nr.3129/16.10.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j, în dosar nr(...), în contradictoriu cu intimata pârâtă SC E. SA- N. P. GRUP, având ca obiect „drepturi băneşti”.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică a răspuns avocat J. E. N., pentru intimata pârâtă, lipsind recurenţii reclamanţi.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care, apreciindu-se cauza în stare de judecată, s-a acordat cuvântul părţii prezente asupra recursului.

Avocat J. E. N., pentru intimata pârâtă, solicită respingerea recursului, învederând instanţei că potrivit Planului Social nu se poate cumula pachetul financiar prevăzut de acesta cu indemnizaţia de concediere prevăzută de art.50 din CCM.

CURTEA

Asupra recursului de faţă;

T r i b u n a l u l D o l j prin sentinţa civilă nr.3129/16.10.2009 a respins acţiunea privind pe reclamanţii E. O., U. N., P. E., D. E., O. D., E. F., E. N., G. E., E. O., în contradictoriu cu pârâta SC E. SA.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că reclamanţii au fost angajaţi ai societăţii pârâte pana in lunile septembrie 2007- decembrie 2007, prestând activitate în cadrul acesteia în baza unui contract individual de muncă.

În art. 283 alin. 1 lit. e Codul muncii se prevede că ,,Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia”.

Indemnizaţia de concediere este prevăzută printr-o clauză a contractul colectiv de muncă aplicabil (art. 50) şi reprezintă o plată compensatorie, care se acordă o singură dată şi numai în cazul încetării contractului individual de muncă, pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului.

În art. 154 alin. 1 Codul muncii este definit salariul, care ,,reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă”, iar în art. 155 Codul muncii se arată din ce este compus acesta: ,, Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri”.

Pe de altă parte, Codul Fiscal exclude în mod expres aceste drepturi din categoria veniturilor salariale, în art. 55 alin. 4 lit. j fiind prevăzut : ,,următoarele sume nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile, în înţelesul impozitului pe venit : sumele reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective…” .

Ca urmare, indemnizaţia prevăzută de contractul colectiv de muncă nu reprezintă un drept salarial (inclus în salariu) şi, fiind introdus printr-o clauză a contractului colectiv de muncă, fac aplicabile dispoziţiile art. 283 alin. 1 lit. e Codul muncii.

Reclamanţii aveau posibilitatea formulării acestei cereri în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului, în speţă, data încetării raporturilor de muncă respectiv data de 14.09.2007 reclamantul E. O., 17.11.2007 reclamanta U. N., 01.09.2007 reclamanta P. E., 26.08.2006 reclamantul D. E., 02.12.2007 reclamantul O. D., 18.09.2007 reclamanta E. N., 18.09.2007 reclamanta G. E., 18.09.2007 reclamanta E. O..

Raportat la data formulării cererii reclamanţilor E. O., U. N., P. E., D. E., O. D., E. N., G. E., E. O., respectiv 12.06.2008, instanţa constată că termenul legal menţionat anterior a fost depăşit, motiv pentru care, constatând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune întemeiată, instanţa o va admite şi va constata prescris acest drept, cu consecinţa respingerii cererii.

In ceea ce o priveşte pe reclamanta E. F., având in vedere ca de la data încetării raporturilor de munca, respectiv data de 08.03.2008 si pana la data introducerii acţiunii, respectiv data de 29.08.2008, nu au trecut mai mult de 6 luni, acţiunea fiind formulata in termen, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar pe fond s-a reţinut că la încetarea contractului individual de muncă, reclamanta a primit suma de 22630 RON cu titlul de indemnizaţie de concediere, conform prevederilor art. 50 din Contractul Colectiv de Muncă şi din copia carnetului de muncă al reclamantei, aceasta avea un salariu de bază lunar de 1700 lei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii E. O., U. N., P. E., D. E., O. D., E. F., E. N., G. E., E. O., arătând că în mod nelegal instanţa de fond a reţinut că sunt aplicabile dispoz. art. 283 lit. e Codul muncii, întrucât drepturile reprezentate de indemnizaţia de concediere reprezintă drepturi salariale cărora le sunt aplicabile dispoz. art. 283 lit. c Codul muncii.

Pe fondul cauzei, referitor la reclamanta E. F., s-a arătat că în mod greşit a fost respinsă acţiunea, fiind greşită afirmaţia cum că intenţia părţilor semnatare ale planului social a fost de a nu se acumula parchetul financiar prevăzut în acesta cu cel prevăzut de art. 50 din CCM, ci doar de a se acorda parchete mai avantajoase.

Intimata pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că termenul de prescripţie este cel prevăzut de art. 283 lit. c Codul muncii, reţinut corect de instanţa de fond; obligaţia de plată a indemnizaţiei de concediere are un singur izvor – CCM la nivel de unitate modificat prin adoptarea Planului Social şi a B. la acesta. Părţile CCM nu au intenţionat să acorde două remuneraţii compensatorii cu acelaşi titlu, respectiv indemnizaţie de concediere.

A depus la dosar Planul Social E. – versiune finală 24.04.2005 şi amendament la plan social din 13.09.2006.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a reţinut următoarele:

Cu privire la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, a reţinut că dispoziţiile art. 283 alin.1 din Codul muncii reglementează termenele de prescripţie pentru formularea cererilor în vederea soluţionării unui conflict de muncă, printre acestea fiind cel menţionat la lit. c (de 3 ani) - în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator şi cel menţionat la litera e (de 6 luni), în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.

Esenţial pentru stabilirea termenului de prescripţie aplicabil în cauză este a se determina natura juridică a dreptului pretins.

Împrejurarea că indemnizaţia de concediere solicitată a fost prevăzută în contractul colectiv de muncă nu poate constitui în sine un argument suficient pentru a atrage aplicare dispoziţiilor art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii, ci trebuie avută în vedere natura juridică a acestei indemnizaţii .

Având în vedere raţiunea pentru care se acordă indemnizaţia de concediere - aceea de a acoperi prejudiciul suferit de salariat ca urmare a încetării intempestive a contractului individual de muncă, din iniţiativa angajatorului, rezultă că această indemnizaţie are natura juridică a unei despăgubiri.

În speţă, obiectul conflictului individual dintre părţi îl constituie neplata indemnizaţiei de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, indemnizaţie care are natura juridică a unei despăgubiri, termenul de prescripţie pentru formularea unei astfel de acţiuni este de 3 ani, fiind reglementat de dispoziţiile art. 283 lit. c din Codul muncii.

Acestea sunt argumentele pentru care instanţa de recurs constată că acţiunea formulată de reclamantă nu este prescriptibilă în termenul de 6 luni reglementat de art. 283 alin. 1 litera e din Codul muncii.

Fiind aplicabile dispoziţiile art. 283 lit. c şi art. 166 alin. 1 din Codul muncii,şi nu ale art. 283 lit. e Codul muncii, este fondată critica recurenţilor cu privire la modul de soluţionare a excepţie prescripţiei de către instanţa de fond.

Soluţionând cauza pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, reţinută în mod greşit de instanţa de fond, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 312 alin.3 cod pr. civilă, în conformitate cu care casarea unei hotărâri se pronunţă şi în cazul în care instanţa a cărei hotărâri este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

În privinţa recurentei reclamanta E. N., pentru care instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, se reţine că, deşi tribunalul a arătat că a analizat pe fond pretenţiile deduse judecăţii, în fapt nu a motivat hotărârea în privinţa respingerii pretenţiilor acesteia.

Astfel, deşi în întâmpinarea depusă de dosar pârâta a făcut precizări prealabile cu privire la principalele dispoziţiile ale Planului Social pentru salariaţii disponibilizaţi şi diferenţele dintre măsurile financiare stabilite în cadrul concedierilor colective conform CCM, comparativ cu cele prevăzute prin Planul Social – anexă la CCM/E. în anul 2005, instanţa de fond nu a analizat în nici un fel aceste susţineri invocând, generic dispoz. art.50 din Contractul Colectiv de Muncă.

În aceste condiţii hotărârea cu privire la fondul cauzei nu este motivată, necuprinzând menţiunile cuprinse în art. 261 alin. 1 pct. 5 C o d u l d e procedură civilă, ceea ce face imposibil realizarea de către instanţa de recurs a controlului judiciar prevăzut de lege.

Având în vedere aceste considerente, în baza art.312 alin.1 cod pr. civilă, 312 alin.3 şi 5 cod pr. civilă, va fi admis recursul, va fi casată sentinţa şi va fi trimisă cauza spre rejudecare la instanţa de fond, pentru soluţionarea în fond a cauzei.

La tribunal, cauza a fost înregistrată sub nr(...) la 12 mai 2009.

În conformitate cu Planul Social E., anexă la Contractul Colectiv de Muncă al Societăţii înregistrate sub nr. 2643/11.05.2005 pct. 4-„angajaţii disponibilizaţi sunt îndreptăţiţi de a beneficia în funcţie de vechimea în E. de indemnizaţii de concediere care vor fi calculate” - pentru 2005. Salariul mediu brut din E. pe baza celui din 2004 (majorat în anii următori direct proporţional cu acelaşi punctaj cu are se majorează salariile prevăzute în contractul de muncă.

Amendamentul la plata social din 13.09.2006 şi 09.01.2006 au modificat punctul 4 din Planul Social în sensul că indemnizaţia de concediere va avea la bază „Salariul mediu brut pe E. care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizaţii de concediere acordate pe baza prezentului, se va stabili ca medie a tuturor salariilor brute acordate de E. salariaţilor săi, în anul anterior celui care se acordă respectiva indemnizaţie.

Tot prin aceste amendamente s-a stabilit că indemnizaţia de concediere stabilită în art. 50 alin. 1 din CCM nu se poate cumula cu indemnizaţia de concediere acordată în baza Planului social.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanţii criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivele de recurs susţine că instanţa de fond greşit a respins acţiunea cu motivarea că Planul Social a fost completat de părţile contractante prin amendamente, din care reiese că voinţa comună a părţilor a fost de a modifica în favoarea salariaţilor indemnizaţiile de concediere stabilite prin art. 50 alin. 1 din CCM şi nu de a cumula indemnizaţiile de concediere acordate în baza Planului Social cu cele acordate în baza art. 50 alin. 1 din CCM aplicabil.

Susţine, de asemenea, că pârâta era obligată să acorde salariaţilor disponibilizaţi drepturile prevăzute de art. 50 alin. 1 din CCM şi pentru că: aceste drepturi au fost menţinute în CCM şi după apariţia Planului Social (art. 4 din art. 50); aceste drepturi au fost renegociate anual tocmai pentru a nu fi acordate; aceste drepturi salariale au fost stabilite în cuantumuri şi modalităţi de calcul diferite, astfel încât tranşele stabilite se calculează la alin. 1 în funcţie de vechimea în muncă, iar cele de la alin. 4 în funcţie de vechimea în E..

Examinând recursul, Curtea îl găseşte nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune în continuare:

Potrivit art.50 din CCM, încheiat între E. SA şi salariaţi, reprezentaţi de G. E. pentru anul 2005, la concedierile individuale din motivare care nu ţin de persoana salariatului, angajatorul îi plăteşte în funcţie de vechimea acestora indemnizaţie minimă de concediere : de la 0 – 3 ani – 1,5 salarii medii nete ; 3 – 10 ani – 3 salarii medii nete; peste 10 ani – 5 salarii medii nete.

În cazul concedierilor colective, se va porni de la formula de calcul utilizată în situaţia similară precedentă.

E. acordate efectiv vor fi stabilite prin negociere cu G. E..

A.4 al articolului arată că prevederile domeniului vizat în acest articol se completează prevederile planului social însuşit de părţi, astfel reţinându-se că acestea doar se completează şi nu adaugă în plus la textul de lege vizat.

Faţă de considerentele arătate mai sus, se constată că prin inserarea acestui articol în CCM, s-a urmărit protejarea salariaţilor în caz de concediere, pentru motive ce nu le sunt imputabile.

Fiind, însă, un contract colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, clauzele inserate în acesta urmăresc acordarea unor drepturi propriilor salariaţi, funcţie de activitatea depusă de aceştia în cadrul aceleiaşi unităţi şi ca urmare, şi măsurile de protecţie negociate privesc decât această activitate.

A interpreta că cele două noţiuni sunt distincte şi privesc vechimea în muncă în general, conform art.50 din CCM, respectiv vechimea în societate, conform Planului Social, ar conduce la o dublă compensare a salariatului concediat.

Un argument în plus în acest sens îl constituie faptul că, în Amendamentul la Planul Social din 09 ianuarie 2006, părţile au menţionat că angajaţii, în funcţie de vechimea în E., vor primi pachete financiare cu titlul de indemnizaţii de concediere, iar salariul brut pe E. care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizaţii de concediere acordată se va stabili ca medie a tuturor salariilor brute acordate de E. salariaţilor săi în anul anterior celui în care se acordă indemnizaţia de concediere, aceleaşi părţi înţelegând să lămurească acelaşi aspect şi prin Amendamentul la Planul Social din 13 septembrie 2006, făcând precizările corespunzătoare în sensul că nu se pot cumula indemnizaţiile de concediere.

Având în vedere aceste considerente în temeiul art.312 alin.2 Cod pr.civilă urmează a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanţii E. O., U. N., P. E., D. E., O. D., E. F., E. N., G. E., E. O., împotriva sentinţei civile nr.3129/16.10.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j, în dosar nr(...), în contradictoriu cu intimata pârâtă SC E. SA- N. P. GRUP.

Decizie irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică de la 09 Februarie 2010

Red.Jud.C.Ş.

Tehn.red.M.M./2ex/22.02.2010