Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C L U J

Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale

pentru minori şi familie

DECIZIA CIVILĂ NR. 1003/R/2009

Şedinţa publică din 16 aprilie 2009

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE : (...) (...)

JUDECĂTORI : (...) (...)

(...) (...) H.

GREFIER : D. N.

S-au luat în examinare – în vederea pronunţării - recursurile declarate de reclamantul U. N. şi, respectiv de pârâta RA "S." (...) REGIONALA C - DIRECTIA T. DE O. B. REGIONALĂ C împotriva sentinţei civile nr. 2174 din 17 noiembrie 2008 a T r i b u n a l u l u i C l u j, pronunţată în dosarul nr(...), având ca obiect contestaţie decizie de concediere.

Se constată că în cursul acestei zile, de 16 aprilie 2009, reclamantul recurent U. N. a depus la dosar concluzii scrise.

N. dezbaterilor şi concluziile părţilor au fost consemnate în încheierea şedinţei publice din data de 14 aprilie 2009, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.

C U R T E A

Prin sentinţa civilă nr.2174 din 17 noiembrie 2008 pronunţată în dosarul nr(...) al T r i b u n a l u l u i C l u j, s-a admis în parte contestaţia formulată de către contestatorul U. N. împotriva dispoziţiei nr. 34/22.02.2008 emisă de Direcţia Serviciilor de Navigaţie B. Regională C-S.-E.-Regionala C şi în consecinţă s-a anulat Dispoziţia nr. 34/22.02.2008 emisă de pârâtă; s-a dispus repunerea contestatorului în situaţia anterioară concedierii.

A fost obligată intimata să achite contestatorului drepturile salariale restante aferente perioadei de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă.

S-a respins restul petitelor din contestaţie.

A fost obligată intimata la plata sumei de 4.165 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că, prin dispoziţia nr. 34/22.02.2008, RA S. a dispus concedierea contestatorului U. N. începând cu data expirării termenului de preaviz la care salariatul are dreptul conform dispoziţiilor legale în vigoare, motivul concedierii constituindu-l desfiinţarea postului ocupat de contestator, respectiv a postului de Specialist I B. din cadrul Centrului F. pentru B. extins C începând cu data de 12.04.2007. În conformitate cu dispoziţiile art. 179 lit. f din contractul colectiv de muncă, contestatorului i s-au acordat, pe lângă drepturile salariale cuvenite la zi, o compensaţie egală cu 24 de salarii de bază lunare.

Analizând dispoziţia contestată, tribunalul a constatat că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute de Codul muncii sub sancţiunea nulităţii absolute.

Susţinerile contestatorului în sensul că nu ar fi fost respectate dispoziţiile art. 74 alin. 1 Codul muncii, pe considerentul că aceasta nu cuprinde lista locurilor de muncă disponibile în unitate nu sunt întemeiate. Astfel, potrivit dispoziţiilor textului de lege invocat mai sus, decizia de concediere trebuie să cuprindă lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64. Or, art. 64 Codul muncii reglementează obligativitatea angajatorului de a oferi salariaţilor un loc de muncă corespunzător doar în cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art. 61 lit. c şi d precum şi în cazul în care contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul art. 56 lit. f. În speţă, contractul individual de muncă al contestatorului fiind desfăcut ca urmare a desfiinţării postului ocupat, se aplică dispoziţiile art. 65 Codul muncii, care nu prevăd o astfel de obligaţie în sarcina angajatorului.

Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat următoarele:

Contestatorul a fost angajatul intimatei în funcţia de şef D., în cadrul Centrului F. pentru B. C (D.). La data de 04.10.2007, contestatorul a fost concediat disciplinar prin Dispoziţia nr. 65/04.10.2006. Această dispoziţie a fost anulată prin decizia civilă nr. 1698/R/10.09.2007, decizie prin care s-a dispus totodată şi reintegrarea contestatorului în funcţia avută anterior concedierii şi obligarea la plata de despăgubiri reprezentând salarii indexate, majorate şi reactualizate, precum şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat pe perioada de la concediere şi până la reintegrarea efectivă. Instanţa a reţinut, în considerente, cu privire la pretinsa imposibilitate a intimatei de a asigura reintegrarea contestatorului pe postul deţinut la data concedierii, că acestuia nu îi este imputabilă situaţia creată, dimpotrivă, intimata este cea care a acţionat cu încălcarea prevederilor legale, aplicând o sancţiune nelegală, astfel încât trebuie să i se asigure în continuare contestatorului tratamentul de care s-ar fi bucurat dacă nu ar fi intervenit desfacerea contractului său de muncă. Împotriva acestei decizii intimata a formulat cerere de revizuire, care a fost respinsă prin decizia civilă nr. 2422/R/2007 a Curţii de A P E L C L U J, reţinându-se că reîncadrarea trebuie să se facă în acelaşi loc de muncă, respectiv unitate, în aceeaşi funcţie şi cu aceeaşi remuneraţie şi să beneficieze de posibilitatea continuării muncii dacă postul sau unitatea au suferit unele transformări, deoarece numai astfel se pot menţine raporturile de muncă existente anterior desfacerii ilegale a contractului de muncă. Reintegrarea îşi produce efectele chiar dacă persoana în cauză nu mai poate reveni în funcţia deţinută la data desfacerii contractului deoarece postul a fost desfiinţat sau transformat, urmând ca postul să fie reînfiinţat sau persoana să fie reîncadrată în postul ce ar fi devenit în urma transformării.

În urma pronunţării acestor hotărâri, intimata a emis, la data de 11.01.2008, Dispoziţia nr. 6, prin care s-a dispus reintegrarea contestatorului, cu efect retroactiv, pe locul de muncă deţinut anterior emiterii Dispoziţiei de concediere, pe perioada cât locul de muncă respectiv a existat în cadrul organigramei E. C, respectiv pe perioada cuprinsă între 04.10.2006-12.04.2007, data desfiinţării compartimentului D., iar pentru perioada ulterioară datei de 12.04.2007 s-a prevăzut că acesta va fi încadrat, în urma opţiunii exprimate în scris, pe unul din posturile vacante, corespunzătoare pregătirii dumnealui, cuprinse în anexa la dispoziţie. Prin anexa respectivă, s-a prevăzut un singur post, respectiv acela de D. (F1) în cadrul compartimentului B./sala de dirijare B. C.

Întrucât contestatorul nu a optat pentru acest post, a fost emisă dispoziţia contestată prin prezenta cerere, prin care acesta a fost concediat în baza art. 65 din Codul muncii, respectiv pentru desfiinţarea postului pe care acesta l-a ocupat în cadrul D. începând cu data de 12.04.2007.

Or, se observă că prin Dispoziţia nr. 6/2008, intimata nu a dat curs celor statuate de instanţele judecătoreşti, practic contestatorul nefiind reintegrat nici pe postul deţinut anterior şi nici pe vreun alt post asemănător cu cel deţinut la momentul concedierii. Dispoziţia de reintegrare a contestatorului cuprinsă în această decizie este una pur formală, în condiţiile în care, ulterior datei de 12.04.2008, nu a fost integrat pe nici un post. Este real că prin decizia civilă nr. 1698/R/2007 Curtea de A P E L C L U J a apreciat că trebuie să se ţină cont de situaţia creată prin desfiinţarea compartimentului în care funcţiona reclamantul anterior concedierii dar că este în sarcina pârâtei să gestioneze această situaţie, fiind o chestiune de administrare internă în cadrul instituţiei pârâte. Cu toate acestea, prin aceeaşi decizie, Curtea de A P E L C L U J a apreciat că trebuie ca reclamantului să i se asigure în continuare tratamentul de care s-ar fi bucurat dacă nu ar fi intervenit desfacerea contractului său de muncă, ceea ce înseamnă că intimata avea obligaţia de a-l reintegra pe reclamant pe un post asemănător cu cel desfiinţat şi în nici un caz nu avea libertatea de a-i oferi acestuia orice alt post vacant. Un post asemănător cu cel deţinut anterior concedierii presupunea un post care să implice atribuţii asemănătoare şi păstrarea salariului, aspect ce rezultă şi din decizia civilă nr. 2422/R/2007 a Curţii de A P E L C L U J. O interpretare diferită ar lipsi de conţinut obligaţia instituită în sarcina intimatei de a sigura contestatorului în continuare tratamentul de care s-ar fi bucurat dacă nu ar fi fost concediat. Or, intimata nu a dovedit că postul oferit, respectiv cel de D. (F1) în cadrul compartimentului B./sala de dirijare B. C, era asemănător cu cel deţinut anterior de contestator, presupunea sau nu păstrarea salariului sau că era compatibil cu pregătirea profesională a acestuia, cu atât mai mult cu cât contestatorul a invocat faptul că postul oferit era unul de stagiar.

În consecinţă, tribunalul a apreciat că intimata nu şi-a îndeplinit obligaţia instituită prin decizia civilă nr. 1698/R/2007 a Curţii de A P E L C L U J, în realitate acesta nefiind reintegrat. În aceste condiţii, emiterea ulterioară a Dispoziţiei de concediere nr. 34/2008, apare ca fiind nelegală. Astfel, concedierea unei persoane în conformitate cu dispoziţiile art. 65 Codul muncii presupune, în mod obligatoriu, ocuparea de către salariat a postului care urmează a fi desfiinţat. Cum în speţă contestatorul nu a fost reintegrat, nu putea fi concediat ca urmare a desfiinţării unui post pe care acesta nu îl ocupa. Mai mult decât atât, tribunalul apreciază că prin emiterea acestei dispoziţii, intimata a eludat hotărârile judecătoreşti indicate mai sus, întrucât a procedat la concedierea contestatorului pentru desfiinţarea postului deţinut în cadrul compartimentului D., deşi instanţele au înlăturat obiecţiunile intimatei privind desfiinţarea D.-ului şi au menţinut obligaţia sa de reintegrare a d-lui U. N..

Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că Dispoziţia nr. 34/2008 este nelegală, motiv pentru care a fost anulată.

Întrucât s-a apreciat că intimata a dispus în mod nelegal concedierea contestatorului, în temeiul art.78 din Codul muncii s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea intimatei la plata drepturilor salariale restante începând cu data concedierii şi până la reîncadrare.

Având în vedere că intimata a dispus concedierea contestatorului, fără ca în prealabil să dispună reintegrarea sa efectivă, ca urmare a anulării Dispoziţiei nr. 34/2008 intimata va trebui să dea eficienţă dispoziţiilor deciziilor civile nr. 1698/R/2007 şi nr. 2242/R/2007 pronunţate de Curtea de A P E L C L U J, respectiv să dispună reintegrarea contestatorului pe un post asemănător cu cel deţinut anterior concedierii din anul 2006.

În ceea ce priveşte cererile contestatorului privind obligarea intimatei la plata despăgubirilor materiale şi morale, altele decât cele reprezentând drepturile salariale restante începând cu data concedierii şi până la reîncadrare, tribunalul a apreciat că acestea au fost nefondate, din următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă invocat de contestator, pentru protecţia specială a D., E., E., E. precum şi personalul tehnic din AC care, pentru ocuparea postului, necesită licenţă la zi, în situaţia pierderii certificatului/brevetului şi/sau autorizaţiei/licenţei din motive neimputabile salariatului, PS vor colabora în vederea încheierii şi/sau reînnoirii de către B., până la data de 07.08.2007, a unui contract de asigurare cu o firmă specializată, în vederea compensării drepturilor băneşti pe care le-ar fi avut dacă ar fi activat la locul de muncă şi pe funcţia respectivă pentru o perioadă de 3 ani de la data pierderii dreptului de a profesa.

Or, pe de o parte, tribunalul a constatat că nu a există nici o dovadă în cauză că licenţa deţinută de contestator nu ar fi valabilă, din copia brevetului de controlor de trafic aerian depusă la dosar rezultând că aceasta este vizată pentru valabilitate până la data de 06.04.2009. Mai mult decât atât, contestatorul nu a depus la dosar nici o înştiinţare din partea autorităţilor competente privind retragerea licenţei deţinute de el. Pe de altă parte, deşi contestatorul invocă pierderea calificării avute şi implicit dreptul la valabilitatea licenţei ca urmare a neexecutării orelor de lucru, nu a făcut nici o dovadă în acest sens.

De asemenea, în condiţiile în care contestatorul recunoaşte că era personal asimilat E., acestuia nici nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 alin. 2 din CCM.

De altfel, chiar dacă s-ar aprecia că, prin neefectuarea orelor de lucru şi-ar fi pierdut calificarea şi, implicit, licenţa, obligaţia instituită în sarcina intimatei prin dispoziţiile enunţate anterior constă în încheierea unui contract de asigurare cu o firmă specializată. Prin urmare, nu intimata este cea care ar trebui să achite drepturile solicitate, ci firma specializată cu care s-a încheiat contractul de asigurare. Pe de altă parte, acest contract a şi fost încheiat între intimată şi B. (...), dar drepturile prevăzute la art. 181 alin. 2 din CCM nu se acordau în orice situaţie de pierdere a licenţei, ci doar în cazul pierderii licenţei ca urmare a suferirii unei vătămări corporale grave sau a unei boli clasificate permanente. Prin urmare, este fondată afirmaţia intimatei referitoare la faptul că reclamantul ar fi beneficiat de indemnizaţia de asigurare dacă nu era concediat numai în situaţia în care licenţa i-ar fi fost retrasă ca urmare a unei vătămări corporale sau boli clasificate.

Referitor la contravaloarea călătoriilor solicitate, tribunalul a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 190 alin. 1 din contractul colectiv de muncă, salariaţii…beneficiază anual, în interes personal, de o călătorie în limita sumei de 600 euro/persoană dus, întors sau dus-întors pe cursele aeriene internaţionale şi 12 călătorii dus, întors sau dus-întors pe cursele aeriene interne, dar numai cu avizul P. şi încadrarea în sumele prevăzute la bugetul de venituri şi cheltuieli al unităţii/subunităţii. Potrivit alin. 4, decontarea se face numai după efectuarea călătoriei, pe baza biletului de avion în original sau un alt document justificativ în conformitate cu reglementările companiilor aeriene şi: a) factură şi chitanţă fiscală, pentru companiile de transport româneşti; b) document doveditor al plăţii biletului pentru companiile de transport străine.

Or, în cauză, contestatorul a depus la dosar anumite oferte de preţuri ale companiei U. pe diverse rute, fără a face dovada efectuării acestor călătorii, astfel încât nu există temei legal pentru obligarea intimatei la plata acestei sume.

În ceea ce priveşte cererea de obligare a intimatei la plata salariilor compensatorii, atât ca urmare a deciziei de concediere din anul 2006 cât şi ca urmare a celei contestate prin prezenta cerere, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată. Astfel, dispoziţiile art. 179 lit. f din contractul colectiv de muncă se aplică în cazul desfacerii contractelor individuale de muncă din motive neimputabile salariatului. Or, prin decizia de concediere din anul 2006 contractul individual de muncă al contestatorului a fost desfăcut pentru motive disciplinare, iar în ceea ce priveşte dispoziţia de concediere din anul 2008 tribunalul a constatat, pe de o parte, că intimata a virat în contul indicat de contestator suma respectivă şi, pe de altă parte, că dispoziţia de concediere a fost anulată, astfel încât dispoziţiile enunţate anterior nu mai sunt aplicabile.

Referitor la daunele morale solicitate, tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada vreunui prejudiciu moral, astfel încât şi acest capăt de cerere a fost respins.

În conformitate cu dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă, intimata a fost obligată la plata, în favoarea contestatorului, a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, respectiv contravaloarea onorariului de avocat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta RA S., solicitând admiterea căii de atac promovate şi modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii în întregime a contestaţiei reclamantului, cu cheltuieli de judecată.

În memoriul de recurs s-a arătat că RA S. a dispus în mod corect concedierea contestatorului pentru desfiinţarea postului ca urmare a reorganizării unităţii, având în vedere faptul că postul deţinut în octombrie 2006 fusese desfiinţat, iar salariatul a refuzat reintegrarea pe un alt post.

Referitor la primul motiv de recurs s-a învederat că instanţa de fond nu a fost investită cu analizarea legalităţii sau temeiniciei Dispoziţiei 6/2008 (care nefiind contestată a rămas definitivă), ci numai cu verificarea legalităţii Dispoziţiei 34/2008. Soluţia pronunţată de tribunal este greşită chiar dacă ar fi fost investit şi cu analizarea deciziei de reintegrare, întrucât aceasta s-a realizat în mod legal, respectiv pentru perioada 12 octombrie 2006- 12 aprilie 2007 s-a dispus reintegrarea pe postul deţinut anterior, iar pentru perioada ulterioară i s-a oferit salariatului un post pe măsura pregătirii sale profesionale.

În mod greşit a apreciat prima instanţă că postul oferit reclamantului nu era asemănător cu cel deţinut anterior, întrucât pe de o parte s-a reţinut că S. nu avea obligaţia conform art. 74 din Codul muncii să comunice salariatului lista posturilor disponibile, iar pe de altă parte instanţa de fond a greşit nefăcând o analiză a legalităţii reorganizării unităţii, ci şi-a întemeiat soluţia exclusiv pe existenţa hotărârii judecătoreşti anterioare (care nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză).

S. nu poate reînfiinţa Compartimentul D., întrucât acesta a avut o existenţă determinată în timp prin finalitatea sa: implementarea noii unităţi de trafic aerian B. C, unitate care a luat fiinţă începând cu data de 12 aprilie 2007. Unitatea nu poate oferi salariatului un post cu aceleaşi atribuţii care presupuneau activităţi de cercetare teoretică şi practică în vederea înfiinţării unei noi unităţi de trafic, pentru că într-o asemenea ipoteză ar însemna fie ca unitatea să fie obligată pe cale de hotărâre judecătorească să înfiinţeze noi unităţi de trafic pentru simplul fapt că la un anumit moment un salariat al său ar fi prestat o astfel de muncă, fie ca unitatea să fie obligată să ţină şi să plătească un salariat care nu desfăşoară o activitate utilă unităţii.

În subsidiar, în condiţiile în care se reţine că dispoziţia de concediere a fost în mod corect anulată, în mod greşit tribunalul nu a dispus repunerea ambelor părţi în situaţia anterioară, respectiv nu a obligat salariatul să restituie salariile compensatorii pe care le-a încasat ca urmare a concedierii.

Al treilea motiv de recurs invocat se referă la acordarea de către prima instanţă a cheltuielilor de judecată în întregime, deşi cererea contestatorului a fost admisă numai în parte, nerealizându-se o compensare a cheltuielilor e judecată.

Împotriva aceleiaşi hotărâri a declarat recurs şi reclamantul U. N., solicitând admiterea căii de atac promovate şi modificarea sentinţei în sensul admiterii în întregime a acţiunii.

În memoriul de recurs s-a arătat că în mod nelegal prima instanţă a reţinut că nu i se cuvin contestatorului drepturile prevăzute de art. 181 alin. (2) din CCM, întrucât de la data desfacerii abuzive a contractului individual de muncă şi până în prezent, contestatorului i s-a refuzat accesul la locul de muncă, fiind în imposibilitate de a efectua numărul de ore necesar pentru menţinerea licenţei (S. fiind singurul anagajator în domeniu din ţară), condiţie esenţială în deţinerea funcţiei şi exercitarea profesiei în cadrul societăţii intimate (art. 43 alin.2 din CCM).

În mod greşit s-a apreciat de prima instanţă că fiind asimilat personalului E. contestatorului nu îi sunt aplicabile prevederile art. 181 alin. (2) din CCM, din fişa postului deţinut anterior concedierii rezultând că acest post era asimilat unui D..

Referitor la decontarea contravalorii biletelor de avion s-a invocat că tribunalul a aplicat greşit dispoziţiile art. 9 din Decretul-Lege 125/1990, cp nu există o limită de sumă de 600 de euro în CCM 2006-2007 (aplicabil la data concedierii nelegale) şi că neefectuarea călătoriilor se datorează strict comportamentului intimatei.

În mod eronat prima instanţă a dispus respingerea petitului privind acordarea salariilor compensatorii pentru modul abuziv în care contestatoarea a dispus concedierea disciplinară din octombrie 2006, un asemenea comportament impunându-se a fi sancţionat prin aplicarea art. 179 lit.f 3 din CCM.

Daunele morale sunt justificate atât datorită greutăţilor şi umilinţelor la care a fost supus ca urmare a refuzului de a-l angaja, dar şi ca urmare a multiplelor executări silite la acre a fost supus contestatorul, ceea ce a dus la o situaţie familială grea.

Ultimul motiv de recurs invocat se referă la omisiunea primei instanţe de a se pronunţa cu privire la obligaţia pe care o avea intimata de a propune contestatorului la data desfiinţării Centrului F. C pentru conceptul B. extins reîncadrarea la Centrul E. C, de unde a fost mutat prin decizia unilaterală a S. la data de 01.03.2002.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor invocate şi sub toate aspectele în condiţiile art. 304¹ Cod procedură civilă, Curtea de Apel apreciază că recursurile sunt nefondate, urmând să le respingă pentru următoarele considerente:

Referitor la recursul declarat de pârâtă, Curtea apreciază că soluţia referitoare la anularea Dispoziţiei nr.34/22.02.2008 este corectă, însă nu este de acord cu argumentele expuse de prima instanţă.

Aşa cum a învederat şi recurenta pârâtă, instanţa de fond nu a fost investită cu analizarea legalităţii sau temeiniciei Dispoziţiei 6/2008 prin care s-a dispus reintegrarea contestatorului, cu efect retroactiv, pe locul de muncă deţinut anterior emiterii Dispoziţiei de concediere, pe perioada cât locul de muncă respectiv a existat în cadrul organigramei E. C, respectiv pe perioada cuprinsă între 04.10.2006-12.04.2007, data desfiinţării compartimentului D., iar pentru perioada ulterioară datei de 12.04.2007 s-a prevăzut că acesta va fi încadrat, în urma opţiunii exprimate în scris, pe unul din posturile vacante, corespunzătoare pregătirii sale profesionale. Nefiind contestată această decizie a rămas definitivă.

Contrar celor reţinute de tribunal, Curtea apreciază că în dispoziţia de concediere era obligatorie menţionarea locurilor de muncă vacante din cadrul unităţii angajatoare, iar lipsa acestei menţiuni trage nulitatea deciziei de concediere conform art. 76 din Codul muncii.

Deşi decizia de concediere este reglementată în mai multe articole din Codul muncii (62, 74, 75, 77, 268) în cea mai mare parte aceste texte sunt complementare şi, drept urmare trebuie interpretate concordant întrucât se corelează şi se completează reciproc. Deşi strict formal art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii face trimitere la art. 64 din Codul muncii, care nu reglementează situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, ar fi (aşa cum s-a reţinut constant în doctrină şi în jurisprudenţă) ilogic şi contrar principiului consensualităţii şi a bunei credinţe prevăzut de art. 8 din Codul muncii, conform căruia pentru buna desfăşurare a raporturilor de muncă participanţii trebuie să se informeze şi să se consulte reciproc, în condiţiile legii şi ale contractele colective de muncă.

Nu există nicio raţiune pentru care în cazul concedierii pentru motive care ţin de persoana salariatului (inaptitudine fizică şi/sau psihică- art. 61 lit. c) din Codul muncii, respectiv necorespundere profesională art. 61 lit. d) din Codul muncii) să se ofere un alt loc de muncă ori să se intervină la agenţia teritorială pentru ocuparea forţei de muncă, iar în cazul concedierii pentru motive care nu ţin de persoana angajatului să se procedeze altfel.

Mai mult în art. 80 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 se prevede în mod expres că în situaţia în care disponibilizările de personal nu pot fi evitate conducerea unităţii va comunica în scris fiecărui salariat al cărui post urmează a fi desfiinţat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă. Deşi se referă la concedierile colective, pentru identitate de raţiune acest text trebuie să se aplice şi în cazul concedierii dispuse în temeiul art. 65 din Codul muncii, de esenţa celor două modalităţi de concediere fiind caracterul lor neimputabil angajaţilor.

Menţiunea din Dispoziţia nr. 34/22.02.2008 în sensul că ulterior datei de 12.04.2007 reclamantului i s-a oferit un post vacant, corespunzător pregătirii sale profesionale, pe care l-a refuzat nu satisface exigenţele art. 74 lit.d) din Codul muncii, care se referă la lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi nu la locurile de muncă disponibile, corespunzătoare pregătirii profesionale a salariatului.

Întrucât analizarea cerinţelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia dispoziţiei, Curtea nu va mai analiza celelalte critici ale hotărârii primei instanţe referitoare la dispoziţia de concediere.

Referitor la al doilea motiv de recurs, se reţine că deşi art. 78 alin. (2) din Codul muncii prevede că instanţa care a dispus concedierea va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, în condiţiile în care recurenta pârâtă nu a formulat o pretenţie concretă în acest sens, prima instanţă nu putea decât cu încălcarea principiului disponibilităţii să se pronunţe cu privire la obligarea reclamantului (în cadrul propriei contestaţii) să restituie salariile compensatorii. Drept urmare, şi acest motiv de recurs este neîntemeiat.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, se reţine că în conformitate cu art. 276 se poate dispune compensarea cheltuielilor de judecată numai atunci când părţile sunt obligate reciproc, ceea ce în mod evident nu este cazul în speţă recurenta pârâtă neformulând pretenţii proprii. Drept urmare, întrucât acţiunea reclamantului a avut mai multe capete de cerere şi s-au admis numai o parte din acestea, pârâta trebuia să fie obligată la cheltuieli de judecată proporţional culpei sale, conform art. 274 Cod procedură civilă.

Având în vedere complexitatea cauzei, importanţa ei pentru contestator, durata procesului în faţa instanţei de fond, Curtea apreciază că în mod legal prima instanţă nu a dispus diminuarea onorariului de avocat, condiţiile prevăzute de art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă nefiind îndeplinite.

Reţinând şi faptul că s-a acordat numai contravaloarea onorariului de avocat ca şi cheltuielilor de judecată, se apreciază că nici acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul U. N. se reţine în primul rând că precizările pe care le-a depus în şedinţa publică din 31.03.2009 (care de fapt sunt o completare a motivelor de recurs) au fost formulate tardiv, în raport de dispoziţiile art. 80 din Legea 168/1999.

Referitor la tardivitatea formulării de către reclamant a pretenţiilor în faţa primei instanţe, Curtea reţine că prin acţiunea principală s-a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor provocate de concedierea nelegală, iar prin cererea precizatoare s-au înlăturat lipsurile din cererea iniţială, respectiv s-au indicat (pe baza contractului colectiv de muncă depus de pârâtă), în concret despăgubirile solicitate. Drept urmare, se reţine că cererea prin care reclamantul şi-a precizat pretenţiile nu reprezintă o cerere de modificare a acţiunii principale, motiv pentru care poate fi formulată şi după prima zi de înfăţişare conform art. 132 alin. (2) Cod procedură civilă.

În mod corect a reţinut prima instanţă că în cauză nu este incident art. 181 alin. (2) din Contractul Colectiv de Muncă al Administraţiei Române a Serviciilor de U. B. „S.” pe anii 2007-2008, în condiţiile în care prin dispoziţia menţionată anterior în situaţia pierderii licenţei pârâta are doar obligaţia de a încheia un contract de asigurare cu o societate de asigurări, despăgubirile fiind acordate de asigurator. Drept urmare, soluţia primei instanţe cu privire la acest capăt de cerere este judicioasă, reclamantul întemeindu-şi cererea numai pe dispoziţia menţionată anterior din contractul colectiv de muncă.

De asemenea, în mod legal şi temeinic s-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata contravalorii călătoriilor pe cursele aeriene interne şi internaţionale, art. 190 alin. (4) din Contractul Colectiv de Muncă al Administraţiei Române a Serviciilor de U. B. „S.” pe anii 2007-2008 prevăzând în mod expres că decontarea se face numai după efectuarea călătoriei, pe baza biletului de avion în original sau a unui alt document justificativ. Or, chiar şi în memoriul de recurs reclamantul a recunoscut că nu a efectuat călătoriile a căror decontare o solicită.

Art. 179 lit. f) din contractul colectiv de muncă menţionat anterior prevede acordarea salariilor compensatorii dacă salariatului i se desface contractul individual de muncă din motive neimputabile întrucât se decide prin orice formă preluarea activităţii de către alte persoane sau unitatea/subunitatea îşi încetează activitatea. Deoarece reclamantul solicită acordarea salariilor compensatorii pentru concedierea disciplinară din 2006, în mod evident nu sunt aplicabile dispoziţiile menţionate anterior.

În ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, se reţine că o astfel de cerere este admisibilă (contrar celor invocate de pârâtă) chiar în lipsa unor prevederi exprese în contractul colectiv de muncă sau în contractul de muncă, în condiţiile în care în urma modificării C o d u l u i M u n c i i prin Legea 237/2007 s-a prevăzut expres că angajatorul este obligat să îl despăgubească pe salariat şi în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu moral din culpa angajatorului. Însă, la fel cum a apreciat şi prima instanţă în cauză nu s-a dovedit existenţa unui prejudiciu moral cauzat reclamantului, prejudiciu a cărui întindere să fie probată sau prezumată, pentru a se realiza compensarea patrimonială. Prejudiciul moral se referă la o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute ale individului care îi definesc personalitatea. Or, ceea ce invocă reclamantul este imposibilitatea achitării unor obligaţii financiare contractate anterior concedierii, ceea ce reprezintă un prejudiciu patrimonial şi nu moral.

Nici ultimul motiv de recurs nu este întemeiat, în condiţiile în care reclamantul nu a investit prima instanţă cu soluţionarea unei cereri referitoare la neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de a propune la data desfiinţării Centrului F. C reîncadrarea la Centrul E. C.

Având în vedere aceste considerente, în tmeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi a art. 304¹ şi 312 alin. (1) Cod procedură civilă se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul U. N. şi pârâta RA S. împotriva sentinţei civile nr. 2174 din 17.11.2008 a T r i b u n a l u l u i C l u j pronunţată în dosar nr(...), care va fi menţinută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul U. N. şi pârâta RA S. împotriva sentinţei civile nr. 2174 din 17.11.2008 a T r i b u n a l u l u i C l u j pronunţată în dosar nr(...), pe care o menţine.

Decizia este irevocabilă.

Dată şi pronunţată în şedinţa publică din 16 aprilie 2009.

PREŞEDINTE JUDECATORI GREFIER

(...) (...) (...) (...) PT.(...) (...) H. PT.D. N.

în concediu de odihnă, în concediu medical

semnează preşedintele instanţei. semnează prim-grefier

Red.L.D./Dact.S.M.

2 ex./15.05.2009

Jud.fond:E.E. şi M.E.