Cabinet avocat Dreptul muncii

ROMÂNIA

CURTEA DE A P E L T I M I Ş O A R A

Secţia litigii de muncă

şi asigurări sociale

DOSAR NR(...)

DECIZIA CIVILĂ NR. 1299

Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2009

PREŞEDINTE : (...) (...)

JUDECĂTOR : (...) (...)

JUDECĂTOR : Dr. (...) (...)

GREFIER : (...) (...)

Pe rol se află pronunţarea recursului declarat de către pârâta-recurentă SC T. & Antin SRL E. împotriva sentinţei civile nr. 1031/23.06.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l A r a d în dosarul nr(...), în contradictoriu cu reclamantul-intimat B. J., având ca obiect contestaţie decizie pensionare.

N. dezbaterilor şi concluziile părţilor au fost consemnate în încheierea de şedinţă din data de 7 octombrie 2009, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, pronunţarea fiind amânată la data de 9 octombrie 2009.

C U R T E A,

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele.

Prin sentinţa civilă nr. 1031/23.06.2009, pronunţată în dosarul nr(...), T r i b u n a l u l A r a d a admis acţiunea formulată de reclamantul B. J. împotriva pârâtei SC T. & Antin SRL E., a anulat decizia de concediere nr. 1/30.03.2009, a dispus reintegrarea reclamantului pe postul de strungar şi a obligat pârâta la plata drepturilor salariale de la data de 30.03.2009 până la data reintegrării, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a fost angajatul pârâtei, în funcţia de strungar, cu începe din anul 2002 şi până la 30.04.2009, când i-a încetat contractul individual de muncă, prin decizia nr. 1/30.03.2009, emisă de către angajator în baza art. 65 alin.1 Codul muncii. Această decizie nu a fost comunicată în original sau copie şi nu a fost adusă la cunoştinţa angajatului.

Prima instanţă a apreciat că decizia nr. 1/30.03.2009 nu întruneşte condiţiile legale, prevăzute în mod expres de art. 74 alin.1 Codul muncii, astfel încât, în conformitate cu dispoziţiile art. 76, concedierea reclamantului este lovită de nulitate absolută. În speţă, decizia se întemeiază doar pe o hotărâre fără număr din 30.03.2009, fără a se preciza care sunt motivele care au dus la această hotărâre sau care au fost criteriile în baza căruia a fost restructurat postul ocupat de reclamant.

Totodată, decizia de concediere nu cuprinde şi nu face referire la lista locurilor de muncă disponibile. Faptul că desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului s-a făcut pentru motive ce nu ţin de persoana acestuia sau faptul că angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante, nu îl exonerează pe acesta din urmă de obligaţia de a respecta procedura instituită de prevederile art.64 Codul muncii.

Decizia de concediere trebuie motivată pentru a se înţelege împrejurarea care a determinat unitatea să recurgă la măsura desfacerii contractului de muncă. Menţiunile de la lit. c şi d ale aceluiaşi articol sunt menite să-i protezeje pe cei concediaţi şi să garanteze că angajatorul şi-a respectat obligaţiile legale asumate anterior concedierii.

În baza probatoriului administrat şi a prevederilor art. 74 alin. 1 şi art. 76 coroborate cu art. 78 Codul muncii, instanţa de fond a constatat că acţiunea reclamantului este întemeiată.

Văzând prevederile art. 274 Cod procedură civilă, prima instanţă a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat, în termen legal, recurs împotriva sentinţei civile nr. 1031/23.06.2009 a T r i b u n a l u l u i A r a d, solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În motivarea cererii de recurs se arată că hotărârea primei instanţe este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Astfel, se susţine că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că decizia nr. 1/30.03.2009 nu a fost adusă la cunoştinţa reclamantului, atâta timp cât din confirmarea de primire din data de 15.05.2009 rezultă contrariul.

Din acţiunea formulată nu rezultă că reclamantul ar fi invocat excepţia nulităţii absolute a deciziei de concediere, ci doar că el a manifestat rezerve cu privire la îndeplinirea condiţiilor legale ce privesc concedierea, astfel încât instanţa de fond a constatat din oficiu nulitatea absolută a deciziei de concediere, fără a pune excepţia în discuţia părţilor, cauza fiind soluţionată la primul termen de judecată. Procedând în acest fel, tribunalul a încălcat prevederile art. 129 Cod procedură civilă şi a produs pârâtei o vătămare, în sensul art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, ce nu poate fi înlăturată în recurs faţă de dispoziţiile art. 305 Cod procedură civilă, fiind necesară casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.

Recurenta susţine că excepţia nulităţii absolute a deciziei de concediere este neîntemeiat, întrucât art. 64 din Codul muncii, la care face trimitere prima instanţă, nu se aplică concedierii individuale, termenul de 30 de zile pentru contestarea deciziei în instanţă este precizat, iar durata preavizului este inserată în decizie, preavizul fiind acordat prin adresa din 9.03.2009, necontestată de către reclamant. Pe de altă parte, decizia de concediere cuprinde motivele care au determinat unitatea să aplice măsura desfacerii contractului individual de muncă, în condiţiile în care s-a menţionat expres că există o hotărâre din 30.03.2009 şi că s-au înregistrat pierderi de către societate din cauza lipsei de comenzi.

Prin urmare, decizia îndeplineşte cerinţele legale de formă, iar eventuala lipsă a unui element din conţinutul ei nu poate atrage nulitatea absolută a deciziei, deoarece legislaţia în vigoare nu prevede întrunirea cumulativă a cerinţelor art. 74 alin. 1 din Codul muncii.

Cu privire la fondul cauzei, se arată că, în conformitate cu art. 287 alin. 1 din Codul muncii, societatea a făcut dovada că desfiinţarea locului de muncă al reclamantului are o cauză reală şi serioasă, precum şi că este efectivă, date fiind dificultăţile economice, respectiv lipsa comenzilor de execuţie cu impact direct în activitatea desfăşurată de reclamant.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă.

Intimatul a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, se invocă excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 302 alin. 1 lit. c Cod procedură civilă, pentru lipsa semnăturii de pe cererea de recurs.

Cu privire la excepţia nulităţii absolute a deciziei de concediere, intimatul susţine că nu sunt întrunite cerinţele imperative ale art. 74 alin. 1 din Codul muncii, deoarece decizia nu cuprinde: menţiunea că s-a desfiinţat locul de muncă al reclamantului, durata preavizului, lista locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care angajatul putea opta pentru a ocupa un loc de muncă vacant, astfel încât decizia este lovită de nulitate absolută în condiţiile art. 76 din Codul muncii.

În speţă, nu au fost încălcate prevederile art. 129 Cod procedură civilă şi nu sunt incidente dispoziţiile art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă. Astfel, cauza nu a fost soluţionată la primul termen de judecată, pârâta a depus întâmpinare şi a fost legal citată. Pârâta nu a adus probe în dovedirea susţinerilor sale, deşi această obligaţie îi revenea în totalitate, conform art. 287 din Codul muncii, şi i s-a acordat un termen în acest sens.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 74 alin. 1, art. 76 şi art. 287 din Codul muncii şi art. 115 Cod procedură civilă.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a înscrisurilor depuse la dosar şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 5 coroborate cu cele ale art. 304¹ Cod procedură civilă, Curtea apreciază că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin decizia nr. 1/30.03.2009, emisă de către pârâtă, s-a dispus, începând cu data de 30.03.2009, desfacerea contractelor de muncă ale salariaţilor B. J. şi E. S., în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii, în conformitate cu Hotărârea fără număr din 30.03.2009, ca urmare a pierderilor înregistrate de societate din cauza lipsei de comenzi şi având în vedere preavizul nr. 1/9.03.2009 şi preavizul nr. 2/9.03.2009.

Această decizie a fost comunicată reclamantului la data de 13 mai 2009, potrivit confirmării de primire depusă la dosar de către pârâtă, la o dată ulterioară contestării ei de către reclamant şi comunicării citaţiei către pârâtă, astfel încât instanţa de fond a reţinut în mod corect că decizia nu a fost comunicată şi adusă la cunoştinţa reclamantului anterior contestării ei în justiţie.

Prin înscrisul intitulat „Hotărâre”, fără dată şi fără număr, administratorul SC T. & Antin SRL E. a hotărât, urmare a pierderilor înregistrate de societate din cauza lipsei de comenzi, desfacerea contractului individual de muncă, începând cu 30.03.2009, a salariaţilor B. J. şi E. S..

Conform art. 71 alin. 1 lit. a şi b din Codul muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea şi durata preavizului.

V. sintagma „motivele care determină concedierea, legiuitorul s-a referit atât la motivele de fapt, cât şi la motivele de drept”. Aceste motive trebuie menţionate expres în cuprinsul deciziei de concediere, nefiind posibilă completarea deciziei cu acte exterioare.

Menţiunea „ca urmare a pierderii înregistrate de societate din cauza lipsei de comenzi şi având la bază preavizul nr. 1/9.03.2009 şi preavizul nr. 2/9.03.2009, … , începând cu data de 30.03.2009 se desfac contractele de muncă” ale salariaţilor B. J. şi E. S. nu reprezintă o motivare în fapt corespunzătoare cerinţei art. 65 alin. 1 din Codul muncii, în temeiul căruia s-a dispus concedierea celor doi salariaţi. Din cuprinsul deciziei de concediere şi al hotărârii fără număr din 30.03.2009 a administratorului societăţii pârâte nu rezultă că locul de muncă ocupat de reclamant a fost desfiinţat, aşa cum se prevede în art. 65 din Codul muncii.

Pe de altă parte, decizia contestată nu cuprinde durata preavizului, iar trimiterea la preavizul nr. 1/9.03.2009 şi preavizul nr. 2/9.03.2009 nu este de natură să substituie lipsa acestei menţiuni, deoarece nu indică durata preavizului, momentul de început al acestuia şi persoana căreia i-a fost acordat.

Prin urmare, decizia de concediere a reclamantului a fost emisă cu nerespectarea prevederilor art. 74 alin. 1 lit. a şi b coroborate cu cele ale art. 65 alin. 1 şi alin. 2 din Codul muncii, astfel încât este lovită de nulitate absolută conform art. 76 şi următoarele din Codul muncii, întrucât nu cuprinde toate elementele obligatorii conform art. 74 din Codul muncii, iar hotărârea recurată este temeinică şi legală în ceea ce priveşte admiterea excepţiei nulităţii deciziei de concediere pentru considerentele de fapt şi de drept menţionate mai sus.

În speţă, nu au fost încălcate prevederile art. 129 Cod procedură civilă, cum greşit susţine recurenta, deoarece pricina nu a fost soluţionată la primul termen de judecată, pârâta a fost legal citată şi a depus întâmpinare, iar instanţa a acordat pârâtei un termen pentru a face dovada scăderii activităţii unităţii în anul 2009 faţă de anul anterior şi pentru a depune organigrama societăţii înainte şi după data concedierii reclamantului, precum şi întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii deciziei de concediere. Pârâta nu s-a conformat acestei obligaţii, deşi sarcina probei îi revenea conform art. 287 din Codul muncii.

Excepţia nulităţii absolute a deciziei de concediere pe motive de nelegalitate poate fi invocată atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi în fata instanţei de recurs, astfel încât, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 105 alin. 2 coroborate cu cele ale art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, deoarece pârâta a avut posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere cu privire la excepţia nulităţii absolute a deciziei de concediere a reclamantului prin cererea de recurs, posibilitate pe care de altfel a valorificat-o.

Motivele de recurs privitoare la temeinicia deciziei de concediere prin raportare la prevederile art. 65 din Codul muncii nu se impun a fi analizate, ca urmare a faptului că instanţa de recurs a apreciat că excepţia nulităţii absolute a deciziei de concediere a reclamantului este întemeiată.

Având în vedere considerentele expuse anterior şi dispoziţiile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de către pârâta-recurentă SC T. & Antin SRL E. împotriva sentinţei civile nr. 1031/23.06.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l A r a d în dosarul nr(...), în contradictoriu cu reclamantul-intimat B. J. ca neîntemeiat.

În baza art. 274 Cod procedură civilă, va obliga recurenta la plata către intimat a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de către pârâta-recurentă SC T. & Antin SRL E. împotriva sentinţei civile nr. 1031/23.06.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l A r a d în dosarul nr(...), în contradictoriu cu reclamantul-intimat B. J..

Obligă recurenta la plata către intimat a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 octombrie 2009.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

J. K. E. T. Dr. D. E.

GREFIER,

O. E.

Red. C. E./12.10.2009

Tehnored.: V.M/ 2 ex./12.10.2009

Prima instanţă: B. D. şi D. Ş.