Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L I A Ş I

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 999

Şedinţa publică de la 20 Octombrie 2009

Completul compus din:

PREŞEDINTE (...) (...)

Judecător (...) (...)

Judecător (...) (...) N.

Grefier N. I.

Pe rol judecarea cauzei având ca obiect litigiu de muncă privind recursurile formulate de E. H.-S. şi S.C. "T." S.R.L. H împotriva sentinţei civile nr. 1231 din 26.06.2009 a T r i b u n a l u l u i I a ş i (dosar nr(...)).

La apelul nominal făcut în şedinţa publică se prezintă avocat Ş. N. pentru recurentul-intimat E. H.-S. şi avocat E. (...) pentru intimata-recurentă S.C. "T." S.R.L. H.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează că dosarul este la al doilea termen .

Nemaifiind alte cereri de formulat, instanţa consideră cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul la dezbateri.

Avocat Ş. N. pentru SC T. SRL solicită admiterea recursului declarat împotriva sentinţei prin care instanţa de fond a admis contestaţia formulată de E. H. împotriva deciziei de concediere emisă în baza art.65 Codul muncii. Susţine că instanţa de fond a admis excepţia nulităţii absolute a deciziei de concediere motivat de art. 74 Codul muncii .

Apărătorul recurentului precizează că in mod greşit prima instanţă a reţinut că societatea avea obligaţia să ofere contestatorului, în momentul concedierii, un alt loc de muncă vacant astfel cum prevede art.74 alin.1 Codul muncii. Ori art. 74 face trimitere expresă la art. 64 care reglementează condiţiile când se impune oferirea unui loc de muncă. Sunt enumerate doar 3 cazuri în care angajatorul este obligat să ofere locuri vacante, şi anume, în cazul concedierii pentru: inaptitudine fizică sau psihică, necorespundere profesională, reintegrarea salariatului ca urmare a constatării nelegalităţii deciziei de concediere.

Nu se pot extinde aceste prevederi şi la art.65 din Codul muncii, chiar dacă intimatul-recurent a invocat practica judiciară potrivit căreia în situaţii prevăzute de art.65 angajatorul punea la dispoziţia salariatului concediat un alt loc de muncă

Apărătorul societăţii recurente susţine că a depus la dosarul de fond practică judiciară -o decizie a Curţii de A p e l C o n s t a n ţ a - prin care s-a stabilit că in situaţia concedierii întemeiată pe art.65 Codul muncii, oferirea unui loc de muncă vacant nu este obligatorie. Mai susţine că, şi în condiţiile în care ar fi fost cuprinse în art.65 aceste prevederi, societatea nu ar fi avut un alt loc de muncă vacant, dată fiind situaţia de criză financiară care a condus la reducerea numărului de posturi.

În ce priveşte trimiterea instanţei la art.80 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, apărătorul recurentei consideră că acesta se referă la concederi colective, şi nu se aplică societăţii.

În ce priveşte cererea reconvenţională formulată de SC T. SRL, respinsă de instanţa de fond, avocat Ş. precizează că în mod greşit s-a apreciat că societatea nu a făcut dovada predării sumelor de bani către intimat prin acte contabile. La dosarul de fond s-au depus acte – foaie de vărsământ de la S. Bank din 10.11.2008 prin care se face dovada că intimatul E. H. a încasat sume de bani nejustificate .

Avocat Ş. susţine că un alt motiv de recurs îl constituie cuantumul nejustificat de mare al cheltuielilor de judecată acordate contestatorului. Solicită să se aibă in vedere dispoziţiile art.274 alin 3 C.pr.civ cu privire la dreptul instanţei de a aprecia valoarea cheltuielilor de judecată

Concluzionând, avocat Ş. solicită admiterea recursului şi casarea sentinţei T r i b u n a l u l u i I a ş i cu trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că prima instanţă s-a pronunţat pe excepţia nulităţii absolute a deciziei contestate şi nu pe fondul cauzei. În ceea ce priveste cererea reconvenţională, solicită admiterea acesteia. Depune la dosar chitanţă în sumă de 1000 lei reprezentând onorariu avocat, solicitând acordarea cheltuielilor de judecată.

Faţă de recursul formulat de contestatorul E. H., avocat Ş. solicită respingerea ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond cu privire la capătul de cerere privind daunele morale. Susţine că în mod corect prima instanţă a respins acest capăt de cerere, contestatorul încercând să inducă în eroare. Precizează că atât E. H. cât şi colegul său din Departamentul de E. au avut, în ultimul an premergător concedierii, o atitudine care a dus la scăderea vânzărilor, timp în care s-au ocupat de propriile afaceri.

Susţine că această concediere nu ţine de culpa intimatului, dar scăderea vânzărilor s-a datorat lipsei de interes a directorului de vânzări de a contracta anumite contracte.

Pentru motivele invocate, avocat Ş. solicită respingerea recursului promovat de contestatorul E. H..

Avocat E. (...) pentru recurentul intimat E. H., în ce priveşte recursul promovat SC T. SRL solicită respingerea recursului. Precizează că instanţa de fond în mod corect a aplicat dispoziţiile art.74 alin.1 lit.d Codul muncii, să se indice o listă a locurilor de muncă pentru a se arăta buna credinţă a angajatorului şi nu dorinţa de ,,a scăpa” de salariat.

De asemenea solicită respingerea cererii reconvenţionale formulată de SC T. SRL, întrucât aceasta nu a dovedit că E. H. ar fi T. laptop-ul din dotare sau că a primit telefon mobil de serviciu . Precizează că aceste bunuri nu au fost dovedite de angajator că ar fi fost contabilizate într-o fişă contabilă, iar la încetarea raporturilor de muncă nu s-a făcut nici o fişă de lichidare.

În ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanţă, avocat E. precizează că lasă la aprecierea instanţei.

Avocat E. in susţinerea recursului promovat de E. H., solicită admiterea şi acordarea daunelor morale solicitate. Susţine că nu ne aflăm în faţa unei simple concedieri. În afară de E. H. şi H. T. nu au mai fost disponibilizaţi şi alţi angajaţi. Precizează că acesta era angajat pe funcţia de Director naţional de vânzări şi în luna februarie a fost anunţat că nu mai corespunde din punct de vedere profesional funcţiei ocupate.

Apărătorul recurentului intimat susţine că a făcut dovada clară a daunelor morale si fizice cauzate de concediere.

Pentru motivele invocate ,avocat E. (...) pentru recurentul E. H. solicită admiterea recursului şi depune la dosar concluzii scrise.

Declarându-se dezbaterile închise, cauza rămâne în pronunţare.

CURTEA DE APEL

Deliberând asupra recursurilor de faţă, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul T r i b u n a l u l u i I a ş i sub nr. 2694/99/ 06.04.2009, E. H. - S. a formulat, în contradictoriu cu SC T. SRL, contestaţie împotriva Dispoziţiei de desfacere a contractului individual de muncă nr. 1060/30.03.2009 emisă de intimată, dispoziţie pe care o consideră netemeinică şi nelegală.

A solicitat anularea Dispoziţiei de desfacere a contractului individual de muncă 1060/30.03.2009, reintegrarea în funcţia deţinuta anterior, obligarea SC T. SRL la plata despăgubirilor cu titlu de salarii calculate de la data încetării contractului de muncă şi până la data soluţionării definitive şi irevocabile a cauzei în cuantum indexat, majorat şi reactualizat şi la plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat, inclusiv bonuri de masă, bonusuri şi sporuri de vechime şi toate drepturile decurgând din contractul individual de muncă şi Contractul colectiv de muncă aplicabil, obligarea SC T. SRL la plata drepturilor salariale restante pentru perioada 01.01.2009 - 30.03.2009, obligarea SC T. SRL la plata indemnizaţiilor de concediu aferente concediilor de odihnă neefectuate în perioada 2006-2009, la plata de daune morale în sumă de 10000 RON şi a cheltuielilor de judecată.

A susţinut contestatorul că, începând cu data de 1.11.2005, a fost angajat al SC T. SRL pe funcţia de agent de vânzări, în baza contractului individual de muncă înregistrat la ITM V - Punct Lucru H sub numărul (...)/23.11.2005. În data de 01.03.2006 a ocupat funcţia de Director naţional de vânzări în cadrul aceleiaşi societăţi.

În data de 30.03.2009, angajatorul a emis dispoziţia mai sus enunţată, prin care i-a desfăcut contractul de muncă, sub pretextul restrângerii activităţii societăţii şi al desfiinţării locului de muncă pe care era angajat, în temeiul art.65 alin. 1 din Codul muncii.

A invocat nulitatea absolută a Dispoziţiei de desfacere a contractului individual de muncă nr. 1061/30.03.2008, raportat la dispoziţiile art.74, coroborate cu dispoziţiile art.76 din Codul muncii, conform căruia „Decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu: motivele care determină concedierea; durata preavizului; criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective, lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care
salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile
art. 64".

De asemenea, potrivit art.76 din Codul muncii, „Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută"

Faţă de aceste prevederi legale şi analizând conţinutul dispoziţiei de concediere, se poate constata că decizia de concediere este nulă absolut, deoarece nu cuprinde motivele ce determină concedierea, încalcă durata preavizului prevăzut de lege, fiind emisă în termenul de preaviz şi nu face menţiune de lista locurilor de muncă disponibile în unitate care să corespundă calificării sale.

În privinţa motivelor care determină concedierea, a solicitat să se constate faptul că, prin decizia de concediere, intimata s-a mulţumit să indice doar faptul că decizia de concediere a survenit ca urmare a restrângerii activităţii şi a desfiinţării postului, motivaţie lapidară. În acest sens, invocă şi dispoziţiile art.77 din Codul muncii, potrivit cărora „ În caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere."

Din interpretarea acestei dispoziţii legale, rezultă că decizia de concediere trebuie să conţină o expunere detaliată a motivelor ce au determinat concedierea, în cazul concedierii pentru desfiinţarea postului, din decizia de concediere trebuind să rezulte clar şi fără echivoc toate motivele care au dus la desfiinţarea acelui post, pentru a se putea constata îndeplinirea condiţiilor cerute de lege, respectiv desfiinţarea postului să fie efectivă şi determinată de o cauză reală şi serioasă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, aşa cum rezultă din dispoziţia legală menţionata, dar şi din doctrina de specialitate şi jurisprudenţa instanţelor, decizia de concediere nu poate fi completată cu alte înscrisuri, adrese, comunicări, sau alte asemenea acte la care să se poată face trimitere în decizia de concediere.

Prin urmare, a considerat contestatorul, simpla indicare a unui motiv, respectiv „restrângerea activităţii angajatorului" fără a prezenta motivele ce au determinat luarea acestei decizii, nu poate reprezenta o motivare în fapt a deciziei de concediere, în sensul prevederilor art.74 alin.l lit.a din Codul muncii, fapt pentru care decizia de concediere este lovită de nulitate absolută.

În privinţa respectării duratei preavizului prevăzut de lege în cazul concedierii, a motivat contestatorul că, potrivit art.74 alin.l lit.b din Codul muncii, dispoziţia de concediere trebuie să conţină durata preavizului. E. menţionat de angajator este de 15 zile, încalcându-se însă dispoziţiile legale în materie, fapt ce a determinat emiterea dispoziţiei de concediere înăuntrul termenului de preaviz. Potrivit alin.73 alin.l si 3 din Codul muncii, „(1) Persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. c) şi d), al art. 65 si 66 beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 15 zile lucrătoare. […].(3) In situaţia în care în perioada de preaviz contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător, eu excepţia cazului prevăzut la art. 51 alin. (2)."

De asemenea, conform Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pe anii 2007-2010, art.74 alin.2 „În cazurile în care unitatea este obligată, potrivit legii, să acorde un preaviz la desfacerea contractului de muncă, durata preavizului va fi de 20 de zile lucrătoare".

E. i-a fost acordat în perioada 6.02.2009-27.02.2009 (15 zile lucrătoare).

Având în vedere că în perioada 9.02.2007 - 6.03.2009 contestatorul a fost în concediu medical, în conformitate cu prevederile art.73 alin.3 din Codul muncii, termenul de preaviz a fost suspendat, angajatorul a acordat un nou termen de preaviz în perioada 6.03.2009-27.03.2009 (15 zile lucrătoare).

Calculând durata totala a preavizului acordat, solicită să se constate că durata totală a preavizului acordata de angajator este de 16 zile lucrătoare faţă de 20 de zile lucrătoare, aşa cum imperativ prevăd dispoziţiile legale, raportat la care termenul de preaviz expira în data de 3.04.2009.

Prin urmare, dispoziţia de concediere din data de 30.03.2009 a fost emisă de angajator înăuntrul termenului de preaviz, fiind aşadar lovita de nulitate absolută.

În privinţa neoferirii unui alt loc de munca în cadrul unităţii, a motivat contestatorul că dispoziţiile art.74 alin.l lit.d din Codul muncii referitoare la obligaţia angajatorului de oferire a unui loc de muncă salariatului subzistă şi în cazul concedierii pentru motivul prevăzut de art.65 din Codul muncii.

Din interpretarea unitară a dispoziţiilor C o d u l u i m u n c i i, aşa cum de altfel a statuat şi doctrina de specialitate, cât şi practica judiciară, obligaţia oferirii unui loc de muncă, în măsura posibilităţilor, subzistă şi în cazul concedierii pentru motivul prevăzut de art.65 din Codul muncii (desfiinţarea postului), în virtutea respectării principiilor egalităţii de tratament şi al protecţiei salariaţilor împotriva concedierilor nelegale. Astfel, acolo unde legiuitorul a vrut să facă distincţie în privinţa conţinutului deciziei de sancţionare, a specificat în mod expres acest lucru, ca în cazul prevăzut la art.74 lit.c din Codul muncii, pe când în cazul lit.d a aceluiaşi articol, raţiunea referirii la art.64 din Codul muncii are menirea doar de a nu mai repeta dispoziţiile acestuia. De altfel, ar fi inechitabil ca un salariat care este declarat inapt medical sau care nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat să beneficieze de protecţia legiuitorului, iar un salariat a cărui post a fost desfiinţat, deci concedierea survine din motive care nu-i sunt imputabile, să nu poată beneficia de masurile active de protecţie a salariaţilor. Mai mult decât atât, aceasta este interpretarea unitara a instanţelor judecătoreşti în această privinţă, existând numeroase decizii prin care s-a statuat aplicabilitatea dispoziţiilor art.74 alin.l lit.d din Codul muncii în cazul concedierilor pentru motivul prevăzut de art.65 din Codul muncii. În acest sens, a amintit Decizia 347R/12.02.2008 a Curţii de A p e l B u c u r e ş t i. Având în vedere lipsa menţiunii în decizia de concediere a posturilor vacante ce puteau fi oferite contestatorului, sau, cel puţin a menţiunii referitoare la imposibilitatea oferirii unui astfel de loc de muncă şi, în acest sens a adresării către AJOFM pentru identificarea unei soluţii pentru salariat, a solicitat admiterea excepţiei invocate şi constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei de desfacere a contractului de muncă.

Pe fondul cauzei, a solicitat contestatorul să se constate nelegalitatea şi netemeinicia dispoziţiei de concediere raportat la următoarele:

Luând în considerare dispoziţiile art.65 din Codul muncii, pentru ca o concediere pentru motivul desfiinţării postului să fie una temeinică şi legală, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie una efectivă, având o cauza reală şi serioasă. Cu alte cuvinte, motivele ce determină angajatorul să desfiinţeze anumite posturi din structura societăţii trebuie să fie obiective, fără a avea legătură cu persoana salariatului, trebuie să fie precise, constituind veritabilul motiv al desfiinţării postului, fără a disimula un alt temei şi fără a reprezenta în fapt intenţia angajatorului de a concedia o anumită persoană, trebuie să fie serioase - motivele ce determină desfiinţarea postului să aibă un anumit nivel de importanţă care să justifice decizia luată.

Din înscrisurile care au stat la baza emiterii dispoziţiei de concediere, respectiv adresele 523/6.02.2009 si 879/6.03.2009 prin care i s-au acordat preavizele de concediere, rezulta intenţia angajatorului de a dispune încetarea raporturilor de muncă, neexistând un temei serios şi legitim pentru desfiinţarea postului pe care era angajat.

Astfel, preavizul acordat în data de 6.02.2008 prin adresa 523, menţionează că raporturile de muncă urmau a înceta în baza art..61 lit.d din Codul muncii, respectiv „necorespundere profesionala”, sesizată surprinzător, fără nici o analiza prealabilă, după mai bine de 3 ani de muncă.

După revenirea sa din concediu medical, prin adresa 879/6.03.2009, preavizul de concediere viza motivul „desfiinţării postului", decizie luată fără nici o justificare legală şi temeinică.

Toate aceste fapte nu fac altceva decât să evidenţieze faptul că dispoziţia de concediere a subsemnatului este una abuzivă, nelegală si netemeinică, motivul desfiinţării postului neavând o cauza reala şi serioasă, în fapt angajatorul neurmărind altceva decât să îl concedieze fără a avea însa un motiv ce-i poate fi imputat.

Cu privire la drepturile restante ale angajatorului, a motivat contestatorul, potrivit art. 154-157 şi 161-166 Codul muncii, angajatorul are obligaţia plaţii salariilor către angajaţi, drepturile salariale neputând face obiectul unor renunţări. Angajatorul este restant în privinţa sa cu plata salariului pentru lunile ianuarie-martie 2009, nu a beneficiat de concediu de odihnă în perioada 2006-2009 şi nici de indemnizaţia de concediu, conform legii.

Potrivit 139-145 din Codul muncii, dreptul la concediu de odihnă şi la indemnizaţia de concediu reprezintă drepturi ce nu pot fi restrânse şi nici nu pot face obiectul unor renunţări. Prin urmare, angajatorul are obligaţia asigurării zilelor de concediu de odihnă anuale şi a plăţii indemnizaţiei de concediu.

În privinţa daunelor morale solicitate, a solicitat să se aibă în vedere faptul că, începând cu data de 9.02.2009 şi până la data de 27.03.2009, a traversat o perioada grea, poate cea mai grea din viaţa sa, cauzată de tratamentul inuman la care a fost supus. La data de 9.02.2009 i s-a comunicat un preaviz potrivit căruia era o persoană ce nu prezenta garanţii profesionale şi urma să fie dat afară ca urmare a unei necorespunderi profesionale. Suferinţa sa psihică a fost cu atât mai mare cu cât nu i s-a explicat în ce constau necorespunderile sale, ce sarcini din fişa postului nu şi-a îndeplinit sau ce prejudicii a adus societăţii. Într-un asemenea context, preavizul primit a constituit pentru el un şoc psihologic ce i-a agravat o suferinţă fizică mai veche şi care a determinat adresarea sa la medici şi efectuarea unor tratamente. După expirarea perioadei de medical, s-a prezentat la societate când, în mod paradoxal, a primit o noua versiune de preaviz din care rezulta că i se desfiinţează postul avut.

La toate acestea, se adaugă o lipsă de comunicare totală cu conducerea unităţii, care a refuzat să îi dea cea mai elementară motivaţie şi, mai ales, a refuzat să îi garanteze o măsură socială la care era ţinută prin lege (plata unui salariu la disponibilizare, un preaviz de 20 de zile lucrătoare).

Faţă de această situaţie, se consideră îndreptăţit a solicita obligarea SC T. SRL şi la plata unor daune morale în sumă de 10000 RON, având în vedere că a îndeplinit o funcţie importantă în acea societate în perioada în care a fost angajat şi, prin munca depusă şi dăruirea de care a dat dovadă faţă de această societate, a transformat-o într-o societate profitabilă prin contractele avantajoase încheiate şi prin livrările importante pe care le-a gestionat.

În cazul în care instanţa va aprecia că dispoziţia de încetare a contractului de muncă este una temeinică şi legală, dispunând respingerea contestaţiei, solicită obligarea paratei la plata drepturilor salariate restante, indemnizaţiilor de concediu datorate şi plata salariului compensator neacordat.

Intimata a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea contestatorului la plata sumei de 4207 lei reprezentând prejudiciul adus societăţii. Susţine că E. H. a avut calitatea de director naţional de vânzări în cadrul societăţii, calitate în care a beneficiat de un autovehicul marca Toyota, un laptop şi un telefon mobil. La încetarea contractului de muncă E. G. a înapoiat societăţii pe bază de proces verbal doar autoturismul şi laptopul, apreciind că telefonul i-a fost dăruit. Toate bunurile au fost cumpărate de către intimată pentru a-i servi la îndeplinirea sarcinilor de serviciu şi nu în interes personal, motiv pentru care solicită obligarea acestuia la plata contravalorii lui. Cererea de despăgubire este motivată şi de daunele pricinuite prin distrugerea laptopului prin lovirea acestuia cu piciorul de către contestator ca reacţie la aflarea deciziei de desfacere a contractului de muncă. De asemenea, în perioada derulării raporturilor de muncă E. G. a luat mai multe sume de bani din casieria societăţii cu titlu de cheltuieli necesare îndeplinirii funcţiei, sume pe care ulterior nu le-a mai justificat.

Cererea reconvenţională a fost precizată la data de 9.06.2009(fila 142) , prin restrângerea câtimii pretenţiilor la suma de 2608 lei reprezentând prejudiciul adus societăţii, compus din 1187 lei sume ridicate de la casieria unităţii şi nejustificate şi 1421 lei contravaloarea unui telefon mobil.

Intimata a formulat şi întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei.

Susţine că desfacerea contractului de muncă este temeinică şi legală, o măsură determinată de restrângerea activităţii societăţii la nivel naţional şi local pe fondul crizei economice mondiale. Restrângerea activităţii a determinat şi desfiinţarea posturilor de director naţional de vânzări, director regional de vânzări I, şi C, 8 posturi de muncitori. Ca urmare a restrângerii activităţii în zona N. şi Transilvaniei s-a apreciat că postul contestatorului nu mai are raţiune, ca urmare a comprimării compartimentelor. Emiterea deciziei contestate s-a făcut cu respectarea art. 74 Codul muncii. Aceasta este motivată. Măsura restrângerii a fost dictată de situaţia economică a intimatei, preavizul a fost acordat în raport de art. 73 Codul muncii, iar invocarea art. 74 alin 2 Codul muncii, respectiv a duratei preavizului prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-20010, nu poate atrage sancţiunea nulităţii absolute a deciziei de concediere. Contestatorul a avut cunoştinţă de preavizul de 15 zile încă de la 6.02.2009. În ceea ce priveşte lipsa listei locurilor de muncă disponibile la nivelul unităţilor, argumentează amplu intimata faptul că, potrivit art. 64 Codul muncii, aceasta nu este obligatorie decât în situaţia prevăzută de art. 61 lit. C9, 61 lit. d, 56 lit. f, enumerarea legiuitorului fiind restrictivă. Pe fondul cauzei susţine intimata că măsura concedierii a fost una obiectivă, determinată de reorganizarea activităţii societăţii. Drepturile corespunzătoare concediului de odihnă au fost achitate. Solicitarea privind bonurile de masă este neîntemeiată pentru că nu este prevăzut acest bonus în contractul individual de muncă, iar în ceea ce priveşte acordarea daunelor morale invocă decizia 40/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit căreia acestea sunt inadmsibile, ca şi faptul că iî contractul individual de muncă nu s-a prevăzut acest tip de daune.

Prin sentinţa civilă nr. 1231/26.06.2009, T r i b u n a l u l I a ş i a dispus:

A admis în parte contestaţia formulată de contestatorul E. H. –S. în contradictoriu cu intimata S.C. T. S.R.L. H.

A anulat dispoziţia de desfacere a contractului individual de muncă nr. 1060/30.03.2009 emisă de intimată.

A dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior concedierii.

A obligat intimata să achite contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate precum şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data de 30.03.2009 şi până la reintegrarea efectivă.

A respins capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata drepturilor salariale aferente perioadei 1.01.2009-30.03.2009, ca rămas fără obiect.

A respins capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata indemnizaţiilor de concediu aferente concediilor de odihnă neefectuate în perioada 2006-2009 şi a daunelor morale in sumă de 10000 lei.

A respins cererea reconvenţională formulată de pârâta - reclamantă SC T. S.R.L. H în contradictoriu cu reclamantul pârât E. H. S..

A obligat intimata să achite contestatorului suma de 4000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că dispoziţia de desfacere a contractului de muncă este nulă absolut.

Potrivit disp. art. 65 alin. 1 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauza reală şi serioasă.

Potrivit disp. art. 74 alin. 1 Codul muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu următoarele elemente: motivele care determină concedierea; durata preavizului; criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective; lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64. Potrivit disp. art. 76 Codul muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.

În speţă, contrar susţinerilor contestatorului, decizia este motivată în acord cu exigenţele legale, suficient pentru determinarea motivelor de fapt şi a temeiului de drept ce a argumentat concedierea în raport de care contestatorul să-şi formuleze apărări pertinente.

Intimata nu a respectat dispoziţiile imperative ale art. 74 alin. 2 lit. d Codul muncii, respectiv nu a precizat în cuprinsul deciziei de concediere lista locurilor de muncă vacante în unitate şi termenul în care salariaţii urmează sa opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64. Mai mult, instanţa a constatat că intimata nu a făcut nici dovada faptului că i-ar fi propus contestatorului un loc de muncă vacant sau că, în lipsa unor astfel de locuri de muncă, ar fi solicitat sprijinul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă în vederea redistribuirii salariatului. În acelaşi sens, şi în art. 80 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010 se menţionează că în situaţia în care disponibilizările de personal nu pot fi evitate, conducerea unităţii va comunica în scris fiecărui salariat al cărui post urmează a fi desfiinţat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională în vederea ocupării unui post în aceeaşi unitate. O atare procedură nu s-a urmat deşi era aplicabilă şi în ipoteza contestatorului.

Articolul 74 lit. d din Codul muncii instituie direct o condiţie de formă, o condiţie de fond extrinsecă pozitivă, fiind o normă de trimitere la art. 64 pentru a nu mai reitera conţinutul acesteia, fiind evidentă intenţia legiuitorului ca menţiunea privind lista locurilor de muncă disponibile în unitate să fie obligatorie în toate cazurile de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Referitor la inaplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 74 alin. 1 coroborate cu art. 64 din Codul muncii, Tribunalul a reţinut că şi în situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, potrivit art. 65 alin. 1 Codul muncii, angajatorul are obligaţia propunerii altor locuri de muncă vacante (dacă are), în caz contrar de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, întrucât relaţiile de muncă se bazează pe principiul bunei-credinţei şi garantării dreptului la protecţie împotriva şomajului, nefiind logic ca în cazul concedierii pentru inaptitudine fizică şi/sau psihică ori necorespundere profesională să se ofere un alt loc de muncă ori după caz, să se intervină la Agenţia pentru ocuparea forţei de muncă, iar pentru desfiinţarea locului de muncă pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, să se procedeze la fel.

In acelaşi sens sunt şi disp. art. 80 din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional.

Reţinerea acestui motiv de nulitate absolută a contestaţiei face inutilă analiza fondului măsurii dispuse.

În consecinţă, instanţa a constatat nulitatea deciziei nr. 293/31.12.2007 şi, în temeiul disp. art. 78 Codul muncii, a obligat intimata să îl reintegreze pe contestator pe postul deţinut anterior concedierii şi să-i achite acestuia o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data încetării contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă. Cererea privind obligarea intimatei la plata drepturilor salariale aferente perioadei de 1.01.2009-30.03.2009 a fost respinsă ca rămasă fără obiect, pentru că s-a probat de către intimata-reclamantă şi acceptat de către contestator că aceste drepturi au fost achitate. În fine, s-a probat cu actele contabile aflate la filele 51-67 plata drepturilor salariale aferente concediului de odihnă în perioada 2006-2009 .

Cererea de acordarea a daunelor morale a fost respinsă, tribunalul precizând că cererea este admisibilă în considerarea modificării legislative aduse prin Legea 237/2007, ulterior Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 40/2007, însă apreciind că anularea dispoziţiei de desfacere a contractului de muncă în sine constituie prin ea însăşi o compensare a prejudiciului moral neîndoielnic a fi fost suportat .

Cererea reconvenţională, astfel cum a fost precizată, a fost respinsă ca nefondată, reţinându-se că, potrivit disp. art. 270 alin. 1 Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor. Astfel, din analiza acestor prevederi legale rezultă că, pentru a exista răspundere patrimonială, este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui care a produs paguba; fapta ilicită şi personală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca sa; prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia salariatului.

De asemenea, potrivit disp. art. 287 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.

Or, în speţă, s-a reţinut de către instanţă că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de dispoziţiile legale sus-menţionate.

B. acestor sume pretinse a nu fi fost decontate către contestator nu este probată. Martora E. N. a declarat (fila 144) că predarea sumelor de bani se făcea prin foi de vărsământ sau prin facturi cu ordin de plată, aşadar cu documente contabile care nu au fost depuse. Predarea telefonului mobil nu a fost probată, deşi sarcina probei revine intimatei, aceasta nu a probat predarea unui telefon mobil, contestatorul recunoscând doar primirea unei cartele T..

În temeiul art. 274 Cod proc.civ., intimata a fost obligată şi la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs ambele părţi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului său, contestatorul E. H. S. arată că în mod neîntemeiat instanţa de fond a respins cererea sa privind acordarea daunelor morale, deşi a arătat şi dovedit că abuzurile angajatorului în emiterea deciziei de concediere i-au adus grave prejudicii morale şi i-au agravat starea generală de sănătate.

A mai arătat că dispoziţiile art.269 alin.1 din Codul muncii obligă angajatorul să-l despăgubească pe salariat atât pentru prejudiciul material, cât şi pentru prejudiciul moral produs din culpa societăţii.

Ori, greşit a reţinut prima instanţă că prin anularea deciziei de concediere i-a fost reparat şi prejudiciul moral, când, în fapt, în acest mod i-a fost reparat doar prejudiciul material prin plata drepturilor salariale şi a celorlalte drepturi de care a fost lipsit.

Ca atare, solicită admiterea recursului şi acordarea daunelor morale solicitate.

În drept, motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art.304 ind.1 Cod proc.civ.

În motivarea recursului său, SC T. SRL H arată că în mod nelegal instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art.74 alin.1 lit.d din Codul muncii, invocând argumente de logică, deşi prioritar ar trebui să fie textul legii, iar acolo unde textul legii este clar, nu poate fi interpretat.

Astfel, consideră că art.74 alin.1 lit.d din Codul muncii nu prevede obligativitatea oferirii către salariat a unui loc de muncă vacant în situaţia concedierii pe temeiul art.65 din Codul muncii, ci face trimitere expresă la art.64 din Codul muncii, acesta din urmă fiind cel care reglementează condiţiile şi cazurile când se impune oferirea unui loc de muncă vacant.

Ori, având în vedere că art.64 din Codul muncii prevede imperativ doar 3 cazuri în care angajatorul este obligat să ofere locuri de muncă vacante – printre care nu se regăseşte şi situaţia concedierii în condiţiile art.65 din Codul muncii – consideră recurenta că orice altă extindere a textului la alte situaţii decât cele enumerate este nelegală, având în vedere principiul ubi lex non distinguere, nec nos distinguere debemus.

În ceea ce priveşte trimiterea instanţei de fond la art.80 din D. pe anii 2007-2010, consideră recurenta că este greşită, deoarece textul se referă la situaţia concedierilor colective, ori, în cauză, nu a avut loc o concediere colectivă.

Mai susţine recurenta că în mod greşit a fost respinsă cererea reconvenţională, în condiţiile în care, la dosarul de fond a depus o foaie de vărsământ de la S. Bank, datată 10.11.2008, prin care a făcut dovada că a avansat contestatorului suma de 1200 lei, pe care acesta nu a justificat-o niciodată.

În al treilea rând, susţine recurenta, cuantumul cheltuielilor de judecată, respectiv 4000 lei onorariu de avocat, este nejustificat de mare raportat la lucrările dosarului, solicitând reducerea acestora.

Ca urmare, se solicită admiterea recursului şi respingerea contestaţiei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.304 pct.9 şi 304 ind.1 Cod proc.civ.

Prin întâmpinările formulate, ambele părţi au solicitat respingerea recursului părţii adverse.

În recurs nu au fost depuse înscrisuri noi.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursul declarat de SC T. SRL H este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conţinutul deciziei de concediere, ca act unilateral de voinţă prin care angajatorul dispune încetarea contractului individual de muncă, este reglementat în Codul muncii în texte diferite, situate în secţiuni şi chiar capitole şi titluri diferite. Aceste texte sunt complementare, corelându-se şi completându-se reciproc, în funcţie de cazul concret de încetare a contractului individual de muncă.

Prin Dispoziţia de desfacere a contractului individual de muncă nr. 1060/30.03.2009 emisă de recurentă, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al intimatei pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, în condiţiile art. 65 Codul muncii. Instanţa de fond a constatat nulitatea acestei decizii, reţinând că recurenta nu respectat dispoziţiile imperative ale art. 74 alin. 1 lit. d Codul muncii, în sensul că nu a precizat în cuprinsul deciziei de concediere lista locurilor de muncă vacante în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64.

Or, chiar în art. 74 alin. 1 se face trimitere la art. 64 din cod, care are în vedere cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art. 61 lit. c şi d, precum şi în cazul în care contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul art. 56 lit. f.

Aşadar, doar în cazul concedierii pentru motive care ţin de persoana salariatului, respectiv inaptitudine fizică şi /sau psihică şi necorespundere profesională, şi în cazul încetării de drept a contractului individual de muncă ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia ocupată de salariat a unei persoane concediate nelegal sau pentru motive neîntemeiate, neprecizarea în cuprinsul deciziei a listei locurilor de muncă vacante în unitate şi a termenului în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant atrage nulitatea absolută a acesteia, potrivit art. 74 alin. 1 lit. d Codul muncii.

Dispoziţiile art. 80 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010, reţinute de asemenea de prima instanţă, nu sunt incidente sub aspectul examinat, al nulităţii absolute a deciziei de concediere pentru lipsa unui element obligatoriu. În plus, textul se referă la situaţia concedierilor colective, nu şi a celor individuale, ca cea în speţă.

Faţă de considerentele expuse, constatând că prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile art. 74 alin. 1 lit. d Codul muncii şi a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 312 alin 2 şi 5 Cod proc. civilă şi dispoziţiile art. 81 din Legea nr. 168/1999 cu referire la Decizia în interesul legii nr. XXI din 12 iunie 2006 pronunţată de Î.C.C.J., se va admite recursul, se va casa în parte sentinţa şi se va respinge excepţia nulităţii deciziei, cauza urmând să fie trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, se va aprecia şi asupra cheltuielilor de judecată, în raport de soluţia ce urmează a se pronunţa în cauză de către prima instanţă.

Pentru a se asigura o judecată unitară, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin.3 Cod proc.civ., se va admite şi recursul contestatorului E. H. S. cu privire la capătul de cerere privind daunele morale, acesta urmând a fi rejudecat împreună cu contestaţia împotriva dispoziţiei de concediere, de soluţionarea căreia depinde în mod direct.

Cât priveşte motivul de recurs al intimatei-reclamante SC T. SRL H privind cererea reconvenţională, Curtea constată că este neîntemeiat. Prima instanţă a respins în mod corect cererea reconvenţională, reţinând că, potrivit disp. art. 287 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.

B. sumelor pretinse a nu fi fost decontate către contestator nu este probată. Martora E. N. a declarat că predarea sumelor de bani se făcea prin foi de vărsământ sau prin facturi cu ordin de plată, aşadar cu documente contabile.

La dosarul de fond s-a depus o foaie de vărsământ de la S. Bank, datată 10.11.2008, prin care a făcut dovada că a avansat contestatorului suma de 1200 lei, fără însă a rezulta cu ce titlu. Ori, cererea reconvenţională a fost precizată la data de 9.06.2009, prin restrângerea câtimii pretenţiilor la suma de 2608 lei reprezentând prejudiciul adus societăţii, compus din 1187 lei sume ridicate de la casieria unităţii şi nejustificate şi 1421 lei contravaloarea unui telefon mobil. Predarea telefonului mobil nu a fost probată, deşi sarcina probei revenea unităţii, contestatorul recunoscând doar primirea unei cartele T..

Or, în speţă, societatea nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor cumulative cerute de dispoziţiile art.270 alin.1 din Codul muncii, şi anume: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui care a produs paguba; fapta ilicită şi personală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca sa; prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia salariatului.

Ca atare, se va menţine dispoziţia primei instanţe referitoare la cererea reconvenţională.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Admite recursurile declarate de SC T. SRL H şi reclamantul E. H. S. împotriva sentinţei civile nr. 1231/26.06.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l I a ş i, sentinţă pe care o casează în parte, în sensul că:

Respinge excepţia nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 1060 din 30.03.2009.

Dispune trimiterea spre rejudecare a contestaţiei în ceea ce priveşte dispoziţia nr. 1060 din 30.03.2009 de desfacere a contractului de muncă, reintegrarea în muncă, despăgubirea egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data încetării contractului de muncă, precum şi în ceea ce priveşte daunele morale şi cheltuielile de judecată.

Menţine dispoziţiile sentinţei recurate referitoare la respingerea cererilor privind plata drepturilor salariale aferente perioadei 01.01.2009-30.03.2009, a indemnizaţiilor de concediu pentru anii 2006-2009 şi a cererii reconvenţionale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 20.10.2009.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

(...) (...) E. E. N. (...) (...)

Grefier,

I. N.

Red./Tehnored.M.N.C.

09.11.2009 – 02 ex.

T r i b u n a l u l I a ş i –U. E.

B. D.