Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L I A Ş I

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 1000

Şedinţa publică de la 20 Octombrie 2009

Completul compus din:

PREŞEDINTE (...) (...)

Judecător (...) (...)

Judecător (...) (...) N.

Grefier N. I.

Pe rol judecarea cauzei având ca obiect contestaţie decizie de concediere privind recursurile declarate de reclamantul H. T. E. şi S.C. "T." S.R.L. H împotriva sentinţei civile nr.1232/26.06.2009 pronunţată de Tribunalul I.,

La apelul nominal făcut în şedinţa publică se prezintă avocat T. N. pentru recurentul-intimat H. T. şi avocat E. D. pentru intimata-recurentă S.C. "T." S.R.L. H.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dosarul este la al doilea termen .

Avocat T. N. depune la dosar împuternicire avocatială

Nemaifiind alte cereri de formulat, instanţa consideră cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul la dezbateri.

Avocat Ş. N. pentru (...) T. SRL solicită admiterea recursului declarat împotriva sentinţei prin care instanţa de fond a admis contestatia formulată de H. T. împotriva deciziei de concediere emisă in baza art.65 Codul muncii. Susţine că instanţa de fond a admis excepţia nulităţii absolute a deciziei de concediere motivat de art. 74 Codul muncii .

Apărătorul recurentului precizează că in mod greşit prima instanţă a reţinut că societatea avea obligaţia să ofere contestatorului in momentul concedierii, un alt loc de muncă vacant astfel cum prevede art.74 alin.1 Codul muncii. Ori art. 74 face trimitere expresă la art. 64 care reglementează condiţiile când se impune oferirea unui loc de muncă. Sunt enumerate doar 3 cazuri in care angajatorul este obligat să ofere locuri vacante, si anume, in cazul concedierii pentru: inaptitudine fizică sau psihica, necorespundere profesională, reintegrarea salariatului ca urmare a constatării nelegalităţii deciziei de concediere. Nu se pot extinde aceste prevederi si la art.65 din Codul muncii, chiar dacă intimatul-recurent a invocat practica judiciară potrivit căreia in situatii prevăzute de art.65 angajatorul punea la dispoziţia salariatului concediat un alt loc de muncă

Apărătorul societăţii recurente susţine că a depus la dosarul de fond practica judiciară - decizia Curtii de A p e l C o n s t a n ţ a - prin care s-a stabilit că in situaţia concedierii întemeiată pe art.65C Codul muncii, oferirea unui loc de muncă vacant nu este obligatorie. Mai susţine că, şi in condiţiile in care ar fi fost cuprinse in art.65 aceste prevederi, societatea nu ar fi avut un alt loc de muncă vacant dat fiind situaţia de criză financiară care a condus la reducerea numărului de posturi.

In ce priveste trimiterea instanţei la art.80 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel national, apărătorul recurentei consideră că acesta se referă la concederi colective, şi nu se aplică societăţii.

In ce priveste cererea reconvenţională formulată de (...) T. SRL respinsă de instanţa de fond,. avocat T. precizează că in mod gresit s-a apreciat că societatea nu a făcut dovada predării sumelor de bani către intimat prin acte contabile. La dosarul de fond s-au depus acte – foaie de vărsământ de la S. Bank din 10.11.2008 prin care se face dovada că intimatul H. T. a incasat sume de bani nejustificate .

Avocat T. sustine că un alt motiv de recurs îl constituie cuantumul nejustificat de mare al cheltuielilor de judecată acordate contestatorului. Solicită să se aibă in vedere dispoziţiile art.274 alin 3 C.pr.civ cu privire la dreptul instanţei de a aprecia valoarea cheltuielilor de judecată

Concluzionând, avocat T. solicită admiterea recursului si casarea sentinţei Tribunalului I cu trimiterea cauzei spre rejudecare, având in vedere că prima instanţă s-a pronunţat pe excepţia nulităţii absolute a deciziei contestate si nu pe fondul cauzei. In ceea ce priveste cererea reconvenţională, solicită admiterea acesteia. Solicită obligarea reclamantului recurent la plata cheltuielilor de judecată si depune la dosar chitanţă in sumă de 1000 lei reprezentând onorariu avocat.

Faţă de recursul formulat de contestatorul H. T., avocat T. solicită respingerea ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond cu privire la capătul de cerere privind daunele morale. Susţine că in mod corect prima instanţă de respins acest capăt de cerere, contestatorul încercând să inducă in eroare. Precizează că atât H. T. cât si colegul său din Departamentul de E. au avut, in ultimul an premergător concedierii, o atitudine care a dus la scăderea vânzărilor timp in care s-au ocupat de propriile afaceri.

Susţine că această concediere nu tine de culpa intimatului, dar scăderea vânzărilor s-a datorat lipsei de interes a directorului de vânzări de a contracta anumite contracte.

Pentru motivee invocate, avocat T. solicită respingerea recursului promovat de contestatorul H. T..

Avocat E. (...) pentru recurentul intimat H. T., in ce priveste recursul promovat (...) T. SRL solicită respingerea recursului. Precizează că instanţa de fond in mod corect a aplicat dispoziţiile art.74 alin.1, lit.d Codul muncii să se indice o listă a locurilor de muncă pentru a se arăta buna credinţă a angajatorului si nu dorinţa de” a scăpa „de salariat.

De asemenea solicită respingerea cererii reconvenţionale formulată de (...) T. SRL întrucât aceasta nu a dovedit că H. T. ar fi T. laptop-ul din dotare sau că a primit telefon mobil de serviciu . Precizează că aceste bunuri nu au fost dovedite de angajator că ar fi fost contabilizate intr-o fisă contabilă iar la încetarea raporturilor de muncă nu s-a făcut nici o fisă de lichidare.

In ce priveste cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanţă, avocat E. precizează că lasă la aprecierea instanţei.

Avocat E. in susţinerea recursului promovat de H. T. , solicită admiterea si acordarea daunelor morale solicitate. Susţine că nu ne aflăm in faţa unei simple concedieri .In afară de H. T. si H. T. nu au mai fost disponibilizaţi si alţi angajaţi. Precizează că acesta era angajat pe funcţia de Director naţional de vânzări şi a in luna februarie a fost anunţat că nu mai corespunde din punct de vedere profesional funcţiei ocupate.

Apărătorul recurentului intimat susţine că a făcut dovada clară a daunelor morale si fizice cauzate de concediere.

Pentru motivele invocate, avocat E. (...) pentru recurentul H. T., solicită admiterea recursului si depune la dosar concluzii scrise.

Declarându-se dezbaterile închise, cauza rămâne in pronunţare.

Ulterior deliberării,

CURTEA DE APEL

Prin cererea înregistrată pe rolul T r i b u n a l u l u i I a ş i sub nr. 2695 din 6.04.2009, H. T.-E. a formulat, în contradictoriu cu (...) T. SRL H, contestaţie împotriva dispoziţiei de desfacere a contractului individual de munca 1061/30.03.2009 emisa de intimata, solicitând anularea dispoziţiei de desfacere a contractului individual de munca 1060/30.03.2009, reintegrarea in funcţia deţinuta anterior, obligarea (...) T. SRL la plata despăgubirilor cu titlu de salarii calculate de la data încetării contractului de munca si pana la data soluţionării definitive si irevocabile a cauzei in cuantum indexat, majorat si reactualizat si la plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat, inclusiv bonuri de masa, bonusuri si sporuri de vechime si toate drepturile decurgând din Contractul individual de munca şi Contractul colectiv de munca aplicabil, obligarea (...) T. SRL la plata drepturilor salariale restante pentru perioada 1.01.2009 - 30.03.2009, obligarea (...) T. SRL la plata indemnizaţiilor de concediu aferente concediilor de odihna neefectuate în perioada 2006-2009, la plata de daune morale in suma de 10.000 lei şi a cheltuielilor de judecată.

în fapt, contestatorul a susţinut că, începând cu data de 01.03.2006 a fost angajat al (...) T. SRL pe funcţia de Director Regional I, în baza Contractului Individual de muncă înregistrat la ITM V - Punct Lucru H sub numărul (...)/10.03.2006.

În data de 30.03.2009, angajatorul a emis dispoziţia mai sus enunţata prin care i-a desfăcut contractul de munca sub pretextul restrângerii activităţii societăţii şi al desfiinţării locului de munca pe care eram angajat, în temeiul art.65 alin. I din Codul muncii.

Contestatorul a invocat nulitatea absoluta a Dispoziţiei de desfacere a contractului individual de muncă nr. 1061/30.03.2008, raportat la dispoziţiile art.74, coroborate cu dispoziţiile art.76 din Codul muncii. Decizia de concediere este nulă absolut necuprinzând motivele ce determina concedierea, încalcă durata preavizului prevăzut de lege, fiind emisă în termenul de preaviz şi nu face menţiune de lista locurilor de muncă disponibile în unitate care să corespundă calificării lui.

Astfel, prin decizia de concediere ce face obiectul prezentei cauze, intimata s-a mulţumit să indice doar faptul că decizia de concediere a survenit ca urmare a restrângerii activităţii si a desfiinţării postului, motivaţie lapidara. Simpla indicare a unui motiv, respectiv „restrângerea activităţii angajatorului", fără a prezenta motivele ce au determinat luarea acestei decizii, nu poate reprezenta o motivare in fapt a deciziei de concediere in sensul prevederilor art.74 alin. l lit. a din Codul muncii, fapt pentru care decizia de concediere este lovita de nulitate absoluta pentru lipsa motivării.

Termenul de preaviz in cazul concedierii este de 20 de zile lucrătoare şi nu de 15 zile lucrătoare, aşa cum este menţionat in decizia de concediere.

Calculând durata totala a preavizului acordat, contestatorul solicită să se constate ca durata totala a preavizului acordata de angajator este de 16 zile lucrătoare faţă de 20 de zile lucrătoare, aşa cum imperativ prevăd dispoziţiile legale, raportat la care termenul de preaviz expira in data de 3.04.2009.

În privinţa neoferirii contestatorului a unui alt loc de munca în cadrul unităţii, din interpretarea unitara a dispoziţiilor C o d u l u i M u n c i i, aşa cum de altfel a statuat si doctrina de specialitate cat si practica judiciara, rezultă că obligaţia oferirii unui loc de munca, in măsura posibilităţilor, subzista şi în cazul concedierii pentru motivul prevăzut de art.65 din Codul muncii (desfiinţarea postului) în virtutea respectării principiilor egalităţii de tratament şi al protecţiei salariaţilor împotriva concedierilor nelegale.

Pe fondul cauzei, pentru ca o concediere pentru motivul desfiinţării postului sa fie una temeinica si legala, desfiinţarea locului de munca trebuie sa fie una efectiva, având o cauza reala si serioasa. Motivele ce determina angajatorul sa desfiinţeze anumite posturi din structura societăţii trebuie să fie obiective, fără a avea legătura cu persoana salariatului, precise, constituind veritabilul motiv al desfiinţării postului, fără a disimula un alt temei şi fără a reprezenta în fapt intenţia angajatorului de a concedia o anumita persoana, şi serioase, adică sa aibă un anumit nivel de importanta care sa justifice decizia luata.

Din înscrisurile care au stat la baza emiterii dispoziţiei de concediere, respectiv adresele 523/6.02.2009 si 879/6.03.2009 prin care i s-au acordat preavizele de concediere, rezulta intenţia angajatorului de a dispune încetarea raporturilor de munca încheiate cu H. T.-E., neexistând un temei serios si legitim pentru desfiinţarea postului pe care eram angajat.

Cu privire la drepturile restante ale angajatorului, contestatorul H. T. E. susţine că, in perioada menţionata, nu a beneficiat de aceste drepturi.

In privinţa daunelor morale, contestatorul se consideră îndreptăţit a solicita obligarea (...) T. SRL si la plata unor daune morale in suma de 10000 RON, având in vedere ca a îndeplinit o funcţie importanta in acea societate in perioada in care a fost angajat si prin munca depusa si dăruirea de care a dat dovada fata de aceasta societate a transformat-o intr-o societate profitabila prin contractele avantajoase încheiate si prin livrările importante pe care le-am gestionat.

In cazul in care instanţa va aprecia că dispoziţia de încetare a contractului de munca este una temeinica si legala, dispunând respingerea contestaţiei, solicită obligarea paratei la plata drepturilor salariate restante, indemnizaţiilor de concediu datorate şi plata salariului compensator neacordat.

In drept a invocat dispoziţiile art. 281 -291 Codul muncii.

Intimata a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea contestatorului la plata sumei de 2052 lei reprezentând prejudiciul adus societăţii. Susţine că acesta, în calitate de director regional de vânzări în cadrul societăţii, a beneficiat de un laptop şi un telefon mobil. Pentru deplasările pe care le făcea în interes de serviciu a luat sume de bani din casieria societăţii pe care ulterior nu le-a justificat, în acest sens, intimata depunând o situaţie a deconturilor. De asemenea, a arătat că la data de 26.06.2007, contestatorul a luat din cadrul societăţii o casetă cu 3 sticle de vin în valoare de 546 de lei a cărei contravaloare nu a justificat-o şi nu a achitat-o.

În drept a invocat art. 270 Codul muncii, art.119 cod procedură civilă.

Părţile au solicitat proba cu înscrisuri, proba testimonială, interogatoriu.

Prin sentinţa civilă nr. 1232 din 26 iunie 2009, T r i b u n a l u l I a ş i a admis în parte contestaţia formulată de contestatorul H. T.-E. în contradictoriu cu intimata S.C. T. S.R.L.

A anulat dispoziţia de desfacere a contractului individual de muncă nr. 1061/30.03.2009 emisă de intimată şi a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior desfacerii contractului de muncă.

A obligat intimata să achite contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate precum şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă.

A respins capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata drepturilor salariale aferente perioadei 1.01.2009-30.03.2009 ca rămas fără obiect.

A respins capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata indemnizaţiilor de concediu aferente concediilor de odihnă neefectuate in perioada 2006-2009 şi a daunelor morale in sumă de 10000 lei.

A respins cererea reconvenţională formulată de pârâta - reclamantă (...) T. S.R.L. H in contradictoriu cu reclamantul pârât H. T.-E..

A obligat intimata să achite contestatorului suma de 4000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Dispoziţia de desfacere ca contractului de muncă este nulă absolut. Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. 1 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauza reală şi serioasă.

Potrivit dispoziţiilor art. 74 alin. 1 Codul muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu următoarele elemente: motivele care determină concedierea; durata preavizului; criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective; lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează sa opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64. Potrivit dispoziţiilor art. 76 Codul muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.

In speţă, contrar susţinerilor contestatorului, decizia este motivată în acord cu exigenţele legale, suficient pentru determinarea motivelor de fapt şi a temeiului de drept ce a argumentat concedierea în raport de care contestatorul să-şi formuleze apărări pertinente.

Intimata nu a respectat dispoziţiile imperative ale art. 74 alin. 2 lit. d Codul muncii, respectiv nu a precizat în cuprinsul deciziei de concediere lista locurilor de muncă vacante în unitate şi termenul în care salariaţii urmează sa opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64. Mai mult, intimata nu a făcut nici dovada faptului că i-ar fi propus contestatorului un loc de muncă vacant sau că, în lipsa unor astfel de locuri de muncă, ar fi solicitat sprijinul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă în vederea redistribuirii salariatului. În acelaşi sens, şi în art. 80 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010 se menţionează că în situaţia în care disponibilizările de personal nu pot fi evitate, conducerea unităţii va comunica în scris fiecărui salariat al cărui post urmează a fi desfiinţat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională în vederea ocupării unui post în aceeaşi unitate. O atare procedură nu s-a urmat deşi era aplicabilă şi in ipoteza contestatorului.

Articolul 74 lit. d din Codul muncii instituie direct o condiţie de formă, o condiţie de fond extrinsecă pozitivă, fiind o normă de trimitere la art. 64 pentru a nu mai reitera conţinutul acesteia, fiind evidentă intenţia legiuitorului că menţiunea privind lista locurilor de muncă disponibile în unitate să fie obligatorie în toate cazurile de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Referitor la inaplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 74 alin. I coroborate cu art. 64 din Codul muncii, s-a reţinut că şi în situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, potrivit art. 65 alin. I Codul muncii, angajatorul are obligaţia propunerii altor locuri de muncă vacante (dacă are), în caz contrar de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, întrucât relaţiile de muncă se bazează pe principiul bunei-credinţei şi garantării dreptului la protecţie împotriva şomajului, nefiind logic ca în cazul concedierii pentru inaptitudine fizică şi/sau psihică ori necorespundere profesională să se ofere un alt loc de muncă ori după caz, să se intervină la Agenţia pentru ocuparea forţei de muncă, iar pentru desfiinţarea locului de muncă pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, să se procedeze la fel.

In acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. art. 80 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional".

Reţinerea acestui motiv de nulitate a contestaţiei face inutilă analiza fondului măsurii dispuse.

În consecinţă, se va constata nula decizia nr. 293/31.12.2007 şi se vor aplica disp. art. 78 Codul muncii. Cererea privind obligarea intimatei la plata drepturilor salariale aferente perioadei de 1.01.2009-30.03.2009 va fi respinsă ca rămasă fără obiect, pentru că s-a probat de către intimata-reclamantă şi acceptat de către contestator că aceste drepturi au fost achitate. In fine, s-a probat cu actele contabile aflate la filele 51-67 plata drepturilor salariale aferente concediului de odihnă in perioada 2006-2009 .

Cererea de acordarea a daunelor morale va fi de asemenea respinsă. Cererea este admisibilă in considerarea modificării legislative aduse prin Legea 237/2007, ulterior Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 40/2007, insă s-a apreciat că anularea dispoziţiei de desfacere a contractului de muncă în sine constituie prin ea însăşi o compensare a prejudiciului moral pe care Tribunalul nu pune la îndoială a fi fost suportat .

Cererea reconvenţională, astfel cum a fost precizată, va fi respinsă ca nefondată. Potrivit dispoziţiilor art. 270 alin. 1 Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor. Astfel, din analiza acestor prevederi legale rezultă că, pentru a exista răspundere patrimonială, este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui care a produs paguba; fapta ilicită şi personală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca sa; prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia salariatului.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor. art. 287 Codul muncii sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.

(...) T. SRL H nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de dispoziţiile legale sus-menţionate. B. sumelor pretinse a nu fi fost decontate de către contestator nu este probată. Martora E. N. declară (fila 127) că predarea sumelor de bani se făcea prin foi de vărsământ sau prin facturi cu ordin de plată, aşadar cu documente contabile care nu au fost depuse. Aceeaşi martoră a declarat că laptop-ul pe care contestatorul l-a avut în dotare există în birou, dar că ar fi T., însă nu s-a dovedit că cel care l-a T. este contestatorul.

In temeiul art. 274, cod procedură civilă intimata, fiind căzută în pretenţii, va fi obligată şi la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, ambele părţi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului, contestatorul H. T. E. susţine că în mod neîntemeiat instanţa de fond a respins cererea sa privind acordarea daunelor morale, deşi a dovedit că abuzurile angajatorului în emiterea deciziei de concediere i-au adus grave prejudicii morale şi i-au agravat starea generală de sănătate.

Dispoziţiile art. 269 alin.1 din Codul muncii obligă angajatorul să-l despăgubească pe salariat atât pentru prejudiciul material, cât şi pentru prejudiciul moral produs din culpa societăţii. Prin urmare, greşit a reţinut prima instanţă că prin anularea deciziei de concediere i-a fost reparat şi prejudiciul moral, când, în fapt, în acest mod i-a fost reparat doar prejudiciul material prin plata drepturilor salariale şi a celorlalte drepturi de care a fost lipsit. În drept, motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 304¹ Cod proc. civilă.

În motivarea recursului, (...) T. SRL H susţine că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 74 alin. 1 lit. d Codul muncii, invocând argumente de logică, deşi prioritar ar trebui să fie textul legii, iar acolo unde textul legii este clar, nu poate fi interpretat.

Consideră recurenta că art. 74 alin.1 lit. d Codul muncii nu prevede obligativitatea oferirii către salariat a unui loc de muncă vacant în situaţia concedierii pe temeiul art. 65 din Codul muncii, ci face trimitere expresă la art. 64 din Codul muncii, acesta din urmă fiind cel care reglementează condiţiile şi cazurile când se impune oferirea unui loc de muncă vacant.

Având în vedere că art. 64 din Codul muncii prevede imperativ doar 3 cazuri în care angajatorul este obligat să ofere locuri de muncă vacante – printre care nu se regăseşte şi situaţia concedierii în condiţiile art.65 din Codul muncii – susţine recurenta că orice altă extindere a textului la alte situaţii decât cele enumerate este nelegală, având în vedere principiul „ubi lex non distinguere, nec nos distinguere debemus”.

În ceea ce priveşte trimiterea instanţei de fond la art. 80 din D. pe anii 2007-2010, consideră recurenta că este greşită, deoarece textul se referă la situaţia concedierilor colective, ori, în cauză, nu a avut loc o concediere colectivă.

Mai susţine recurenta că în mod greşit a fost respinsă cererea reconvenţională, în condiţiile în care, la dosarul de fond a depus mai multe foi de vărsământ de la S. Bank, prin care a făcut dovada că a avansat contestatorului suma de 1450 lei, pe care acesta nu a justificat-o niciodată.

În al treilea rând, susţine recurenta, cuantumul cheltuielilor de judecată, respectiv 4000 lei onorariu de avocat, este nejustificat de mare raportat la lucrările dosarului, solicitând reducerea acestora.

Ca urmare, se solicită admiterea recursului şi respingerea contestaţiei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 304¹ Cod proc. civilă.

Prin întâmpinările formulate, ambele părţi au solicitat respingerea recursului părţii adverse.

În recurs nu au fost depuse înscrisuri noi.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi hotărârea primei instanţe, prin prisma criticilor formulate de recurenta (...) T. SRL H, Curtea constată că recursul declarat de intimată este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conţinutul deciziei de concediere, ca act unilateral de voinţă prin care angajatorul dispune încetarea contractului individual de muncă, este reglementat în Codul muncii în texte diferite, situate în secţiuni şi chiar capitole şi titluri diferite. Aceste texte sunt complementare, corelându-se şi completându-se reciproc, în funcţie de cazul concret de încetare a contractului individual de muncă.

Prin dispoziţia de desfacere a contractului individual de muncă nr. 1061/30.03.2009 emisă de recurentă, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al intimatului pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, în condiţiile art. 65 Codul muncii. Instanţa de fond a constatat nulitatea acestei decizii, reţinând că recurenta nu respectat dispoziţiile imperative ale art. 74 alin. 1 lit. d Codul muncii, în sensul că nu a precizat în cuprinsul deciziei de concediere lista locurilor de muncă vacante în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64.

Or, chiar în art. 74 alin. 1 se face trimitere la art. 64 din cod, care are în vedere cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art. 61 lit. c şi d, precum şi în cazul în care contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul art. 56 lit. f.

Aşadar, doar în cazul concedierii pentru motive care ţin de persoana salariatului, respectiv inaptitudine fizică şi /sau psihică şi necorespundere profesională, şi în cazul încetării de drept a contractului individual de muncă ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia ocupată de salariat a unei persoane concediate nelegal sau pentru motive neîntemeiate, neprecizarea în cuprinsul deciziei a listei locurilor de muncă vacante în unitate şi a termenului în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant atrage nulitatea absolută a acesteia, potrivit art. 74 alin. 1 lit. d Codul muncii.

Dispoziţiile art. 80 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010, reţinute de asemenea de prima instanţă, nu sunt incidente sub aspectul examinat, al nulităţii absolute a deciziei de concediere pentru lipsa unui element obligatoriu. În plus, textul se referă la situaţia concedierilor colective, nu şi a celor individuale, cum este în prezenta cauză.

Faţă de considerentele expuse, constatând că prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile art. 74 alin. 1 lit. d Codul muncii şi a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 312 alin 2 şi 5 Cod proc. civilă şi dispoziţiile art. 81 din Legea nr. 168/1999 cu referire la Decizia în interesul legii nr. XXI din 12 iunie 2006 pronunţată de Î.C.C.J., se va admite recursul, se va casa în parte sentinţa şi se va respinge excepţia nulităţii deciziei, cauza urmând să fie trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, se va aprecia şi asupra cheltuielilor de judecată, în raport de soluţia ce urmează a se pronunţa în cauză de către prima instanţă.

Pentru a se asigura o judecată unitară, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. 3 Cod proc. civilă, se va admite şi recursul contestatorului H. T. E., urmând ca cererea privind plata daunelor morale să fie rejudecată împreună cu contestaţia împotriva dispoziţiei de concediere, de a cărei soluţionare este indisolubil legată.

Cât priveşte motivul de recurs al intimatei-reclamante (...) T. SRL H privind cererea reconvenţională, Curtea constată că este neîntemeiat. Prima instanţă a respins în mod corect cererea reconvenţională, reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 287 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.

Cererea reconvenţională a fost precizată la termenul de judecată din 10.06.2009, în sensul că prejudiciul produs de contestator este în sumă de 3652 lei şi se compune din: 1505 lei, sume ridicate de la casieria unităţii şi nejustificate; 546 lei lei, contravaloarea unei casete de vin, achiziţionată în interes personal şi neachitată; 1599 lei, contravaloarea unui laptop avut în dotare şi distrus. În recurs, se menţionează doar prejudiciul în sumă de 1450 lei, avansată intimatului prin cele trei foi de vărsământ de la S. Bank.

Recurentei îi revenea obligaţia de a dovedi îndeplinirea condiţiilor cumulative cerute de dispoziţiile art. 270 alin. 1 Codul muncii, şi anume: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui care a produs paguba; fapta ilicită şi personală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca sa; prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia salariatului.

Or, recurenta nu a probat că intimatul a luat din casieria unităţii suma de 1450 lei, ci doar că suma a fost virată în contul acestuia, conform celor trei foi de vărsământ de la S. Bank, depunător fiind martora E. N.. De asemenea, nu rezultă cu ce titlu au fost virate sumele în contul intimatului, de către E. N., aşa încât nu se poate stabili nici care ar fi fost actele justificative pe care intimatul avea obligaţia să le depună la recurentă.

În consecinţă, neputându-se reţine în ce a constat fapta ilicită şi personală a intimatului, săvârşită în legătură cu munca sa şi care să fi produs un prejudiciu patrimoniului recurentei, se va menţine dispoziţia primei instanţe referitoare la cererea reconvenţională.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de (...) T. SRL şi reclamantul H. T. E. împotriva sentinţei civile nr.1232 din 26.06.2009 pronunţată de Tribunalul I, sentinţă pe care o casează în parte, în sensul că:

Respinge excepţia nulităţii absolute a dispoziţiei nr.1061 din 30.03.2009.

Dispune trimiterea spre rejudecare a contestaţiei în ceea ce priveste dispoziţia 1061 din 30.03.2009, de desfacere a contractului de muncă, reintegrarea în muncă, despăgubirea egală cu salariile indexate, majorate si reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data încetării contractului de muncă, precum si în ceea ce priveste daunele morale şi cheltuielile de judecată.

Menţine dispoziţiile sentinţei recurate referitoare la respingerea cererilor privind plata drepturilor salariale aferente perioadei 1.01.2009-30.03.2009, a indemnizaţiilor de concediu pentru anii 2006-2009 şi a cererii reconvenţionale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 20.10.2009.

Red. B.C.

Tehnored.B.C/. H.M..

2 ex/13.11.2009

Tribunalul I:-U. E.

B. D.