DOSAR Nr(...) - drepturi băneşti – R O M Â N I A CURTEA DE A P E L C R A I O V A SECŢIA A J. CIVILĂ ŞI PENTRU CONFLICTE DE MUNCA ŞI ASIGURĂRI SOCIALE DECIZIE Nr. 3216 Şedinţa publică din data de 20 Mai 2009 Completul compus din: Preşedinte: Judecător (...) (...) Judecător (...) (...) Judecător (...) (...) Grefier (...) (...) ******* Pe rol, soluţionarea recursului declarat de reclamanta E. N., împotriva sentinţei civile nr. 269/27.01.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimata pârâtă SC E. SA – MEMBRU P. GRUP SA, având ca obiect, drepturi băneşti. La apelul nominal făcut în şedinţa publică, a răspuns pentru recurenta pârâtă avocat B. U., lipsind intimaţii reclamanţi. Procedura este legal îndeplinită. S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează că recursul este declarat şi motivat în termenul legal, că prin serviciul registratură s-a depus întâmpinare cu exemplar pentru comunicare, după care, Neamifiind alte cereri de formulat, instanţa constatând cauza în stare de soluţionare, acordă cuvântul părţii prezente. Avocat B. U. pentru recurenta pârâtă, solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi modificarea sentinţei instanţei de fond, în sensul respingerii acţiunii. CURTEA Asupra recursului de faţă. Prin sentinţa 269/27.01.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j în dosarul nr(...), s-a respins acţiunea formulată de către reclamant E. N. împotriva pârâtei S.C. E. SA. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut : Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă instanţa a respins-a ca neîntemeiată apreciind că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art 283 alin.1 lit.e din c o d u l m u n c i i ci dispoziţiile art. 283 alin.1 lit.c din c o d u l m u n c i i potrivit cărora termenul de prescripţie este de 3 ani în cazul în care obiectul cererilor de chemare în judecată îl constituie drepturi de natură salarială. Ori potrivit art. 22 din OG nr. 7 / 2001 sunt considerate venituri din salarii denumite în continuare salarii toate veniturile în bani şi / sau în natură , obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă şi indiferent de denumirea veniturilor sau sub forma care ele se acordă . În teoria de specialitate unii autori au susţinut acelaşi lucru, respectiv că sunt venituri de natură salarială toate sumele cuvenite în baza unui raport de muncă, în executarea unui contract individual de muncă. In speţă nu are relevanţă că suma primită este indemnizaţia de concediere, acordată conform prevederilor art. 50 din CCM completate cu prevederile Planului Social, pentru că denumirea de indemnizaţie de concediere nu exclude calificarea dată de legiuitor veniturilor din salarii conform art. 22 din OG nr. 7/2001 astfel că incidente cu privire la prescripţie sunt prevederile art. 283 alin 1 lit. c din c o d u l m u n c i i, în raport e care acţiunea este formulată în termenul de 3 ani. Pe fondul cauzei instanţa a reţinut că reclamanta a fost angajata societăţii pârâte până la data de 09.08.2007, dată la care contractul individual de muncă a încetat, pârâta emiţând decizia nr. 137/09.08.2007. Conform acesteia contractul individual de muncă al reclamantei a încetat în temeiul art. 65 şi 66 din c o d u l m u n c i i, respectiv ca urmare a desfiinţării postului ocupat de salariat. Potrivit art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă 2005, se prevede că, în cazul concedierii din motive ce nu ţin de persoana salariatului, acestuia i se plăteşte, funcţie de vechimea sa, o indemnizaţie de concediere. E. acestei indemnizaţii redate în cuprinsul aceluiaşi articol sunt minime, ele putând fi negociate cu G. E. (alin. 3), în alin. 4 fiind prevăzut că dispoziţiile art. 50 se completează cu prevederile Planului Social însuşit de părţi. În Planul Social, la pct. 4 (E. Financiare), urmare a negocierilor finale, tranşele de vechime, funcţie de care se acordă indemnizaţiile de concediere, se reduc ca întindere, iar valoarea indemnizaţiei se majorează. În Planul Social, însă se foloseşte sintagma ,, vechime în E.”, spre deosebire de art. 50 din contractul colectiv de muncă, în care se foloseşte sintagma ,,vechime în muncă”. Reclamanta consideră că cele două noţiuni folosite în redactarea textelor sunt diferite şi, ca urmare, i se cuvine o dublă compensare pentru concediere: atât cea prevăzută de art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă, cât şi cea prevăzută de pct. 4 din Planul Social (deja acordată ). Instanţa a apreciaat neîntemeiată această susţinere, pentru următoarele considerente : În contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, aplicabil în anul 2005, se stabilesc valorile minime ale indemnizaţiei de concediere, în alin. final făcându-se trimitere la Planul Social, prin care se pot negocia şi alte valori ale acesteia . Prin inserarea acestei clauze în contractul colectiv de muncă s-a urmărit protejarea salariaţilor în caz de concediere, pentru motive ce nu le sunt imputabile, diminuarea consecinţelor concedierii. Fiind însă un contract colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, clauzele inserate în acesta urmăresc acordarea unor drepturi propriilor salariaţi, funcţie de activitatea depusă de aceştia în cadrul acelei unităţi şi, ca urmare, şi măsurile de protecţie negociate nu pot privi decât această activitate. A interpreta că cele două noţiuni sunt diferite şi privesc vechimea în muncă în general, conform art. 50 din contractul colectiv de muncă, respectiv vechimea în societate, conform Planului Social, ar conduce la o dublă compensare a salariatului concediat. De altfel, aşa cum se prevede în art. 50 alin. 4, aceste dispoziţii se completează cu cele ale Planului Social şi nu adaugă la acestea. Contractele colective de muncă aplicabile, negociate pentru anii 2005, 2006, 2007, 2008 prevăd în articolul 50 alin. 1 şi 2 obligaţia angajatorului de a acorda o indemnizaţie de concediere salariaţilor, atât la concedieri individuale, cât şi la cele colective. Această clauză contractuală stabileşte totodată şi condiţiile de acordare, una dintre acestea fiind existenţa unei vechimi în muncă a salariatului. J. alin. 3 permite partenerilor sociali doar modificarea tranşelor de vechime şi a cuantumului valoric al indemnizaţiei. Astfel, părţile au posibilitatea modificării cuantumului indemnizaţiei prin intermediul Planului Social, însă nu şi a condiţiei de acordare. Aşadar, instanţa a constatat că în cauză s-au încheiat contractele colective de muncă în perioada 2005 – 2008 şi în cuprinsul art. 50 s-a prevăzut plata unei indemnizaţii minime de concediere în situaţia concedierilor individuale în funcţie de vechimea acestuia: de la o la 3 ani – 1,5 salarii medii nete; de la 3 la 10 ani – 3 salarii medii nete şi peste 10 ani – 5 salarii medii nete. La alin. 2 s-a prevăzut că în cazul concedierilor colective se va porni de la formula de calcul utilizată în situaţia similară precedentă „.Pe cale de consecinţă în cazul concedierilor colective la calculul indemnizaţiei minime de concediere si va pleca de la formula utilizată pentru concedierea individuală , dar valorile acordate efectiv vor fi stabilite prin negociere cu Sindicatul F S L I E.. Deoarece conform alin 3 al aceluiaşi articol „valorile acordate efectiv vor fi stabilite prin negociere cu G. E.. Potrivit alin 4 „prevederile domeniului vizat în prezentul articol se completează cu prevederile Planului Social însuşit de părţi”. Unitatea pârâtă pentru a se conforma prevederilor art. 50 alin 3 din CCM aplicabil a negociat cu sindicatul G. – E. formula de calcul pentru acordarea indemnizaţii de concediere. La punctul nr. 4 din acest Plan Social, s-a prevăzut o formulă mai avantajoasă de acordare a indemnizaţiei de concediere, comparativ cu formula de calcul utilizată de art. 50 alin 1 din CCM aplicabil, formula de calcul negociată de unitatea pârâtă cu sindicatul liber G. – E. pentru concedierile colective este mult mai avantajoasă valoarea indemnizaţiei de concediere triplându-se, după cum urmează : de la 0,5 ani – 5 ani vechime – 8 salarii ; de la 5 – 15 ani vechime – 12 salarii; peste 15 ani vechime – 15 salarii „. Prin semnarea planului social părţile confirmă faptul că voinţa comună a părţilor, la data semnării acestuia, a fost aceea de a modifica în favoarea salariaţilor E. indemnizaţiile de concediere stabilite prin art. 50 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă şi nu de a cumula indemnizaţiile de concediere acordate în baza Planului Social cu cele acordate în baza art. 50 alin. 1 Contractul Colectiv de Muncă. Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate. În motivare, s-a arătat că instanţa de fond a greşit admiţând excepţia, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 283 lit. c, drepturile salariale cuvenite angajaţilor concediaţi, sub forma unor indemnizaţii de concediere fiind drepturi băneşti. Mai mult, instanţa a greşit şi când a afirmat că, potrivit art. 154 alin. 1 c o d u l m u n c i i, sumele de bani pretinse reprezintă contraprestaţia muncii depusă în baza contractului de muncă de salariat, interpretând prin acewaasta că reclamanţii nu mai erau salariaţi în momentul deciziei de concediere. Un alt aspect învederat de către recurent vizează aplicarea greşită, de către prima instanţă, a dispoziţiilor art. 155 c o d u l m u n c i i, concluzionându-se că cele 5 salarii medii nete ce trebuiau acordate salariatului sunt drepturi prescriptibile în termenul de 3 ani, conform art. 283 alin. 1 lit. e CCM. Pe fond, s-a arătat că în mod greşit s-a stabilit de către instanţă că drepturile solicitate nu i s-ar cuveni întrucât intenţia părţilor semnatare ale Planului Social a fost de a nu se cumula pachetul financiar prevăzut în acest plan cu cel prevăzut de art. 50 din CCM. Verificând hotărârea recurată prin prisma criticlor formulate, Curtea constată următoarele: Cu privire la criticile ce vizează excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în speţă, se impun următoarele precizări: Observând considerentele şi dispozitivul sentinţei recurate, se constată că acţiunea a fost soluţionată pe fond şi nu a fost respinsă ca fiind prescrisă. Mai mult, prima instanţă a analizat excepţia prescripţiei şi a respins-o, apreciind că acţiunea trebuia formulată în termenul de 3 ani prev. de art. 283 lit. c c o d u l m u n c i i şi nu este supusă termenului de prescripţie de 6 luni. Prin urmare, criticile recurentului referitoare la greşita soluţionare a excepţiei sunt lipsite de obiect. Pe fondul cauzei, acţiunea formulată de reclamantă este neîntemeiată, având în vedere următoarele aspecte. Art. 50 alin. 1 din CCM /2005, menţionează că, la concedierea din motive ce nu ţin de persoana salariaţilor, angajatorul are obligaţia de a plăti acestora o indemnizaţie minimă de concediere. La alin. 4 s-a stipulat că prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu cele ale planului social însuşit de părţi. Din coroborarea textelor menţionate anterior rezultă că art. 50 instituie în favoarea persoanelor concediate dreptul la o compensaţie bănească, intitulată indemnizaţie de concediere şi reprezintă una din măsurile de protecţie socială pe care angajatorul s-a obligat să le asigure angajaţilor săi prin CCM, stabilindu-se indemnizaţia minimă de care pot beneficia aceştia. Aceasta înseamnă că, la data naşterii acestui drept, angajaţilor nu li se pot acorda drepturi băneşti sub acest minim, însă nu este exclusă acordarea unui cuantum superior al acestor drepturi. Este motivul pentru care părţile între care s-a încheiat CCM au înţeles să stipuleze la alin. 4 al art. 50 că prevederile acestui articol se completează cu cele ale planului social, fiind vorba doar despre un singur drept, acela de a beneficia de compensaţii băneşti, cuantumul acestora şi modalitatea de calcul fiind menţionate detaliat în planul social. Un argument în plus, în acest sens, îl constituie faptul că, în Amendamentul la planul social din 9. 01. 2006, părţile au menţionat că angajaţii, în funcţie de vechimea în E., vor primi următoarele pachete financiare cu titlu de indemnizaţii de concediere, iar salariul brut pe E. care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizaţii de concediere acordate se va stabili ca medie a tuturor salariilor brute acordate de E. salariaţilor săi în anul anterior celui în care se acordă respectiva indemnizaţie de concediere. Părţile au înţeles să lămurească acest aspect şi prin Amendamentul la planul social din 13.09.2006, făcând precizările corespunzătoare, în sensul că nu se pot cumula indemnizaţiile de concediere. Sunt argumentele pentru care, Curtea în temeiul dispoz. art. 312 Cod pr. civ., va respinge recursul, constatând nefondate criticile recurentului privind acordarea sumei reprezentând echivalentul diferenţelor de drepturi salariale neacordate cu ocazia încetării raporturilor de muncă în baza Planului Social şi al drepturilor salariale solicitate în baza Contractului Colectiv de Muncă. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII Respinge recursul declarat de reclamanta E. N., împotriva sentinţei civile nr. 269/27.01.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimata pârâtă SC E. SA – MEMBRU P. GRUP SA, având ca obiect, drepturi băneşti. Decizie irevocabilă. Pronunţată în şedinţa publică, azi, 20 Mai 2009. Preşedinte, Judecător, Judecător, (...) (...) (...) (...) (...) (...) Grefier, (...) (...) Red. Jud.L.E./ 2 ex./ 15 iunie 2009 Tehn.I.C./Ex.2 Jud. fond. C. E., M. G.
Toate spetele
Litigiu de munca. Drepturi banesti. Recurs
Hotararea nr. 3216 din data 2009-05-20
Pronuntata de Curtea de Apel Craiova
DECIDE