Cabinet avocat Dreptul muncii

DOSAR Nr(...)

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C R A I O V A

SECŢIA A II A CIVILĂ ŞI PENTRU CONFLICTE DE MUNCA ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 573

Şedinţa publică din data de 27 Ianuarie 2010

Completul compus din:

Preşedinte: Judecător (...) (...)

Judecător (...) (...)

Judecător (...) (...)

Grefier (...) (...)

*******

Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamanţii E. D. şi D. E., împotriva sentinţei civile nr.3133/29.09.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l G o r j în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimata pârâtă SC E. SA.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, a răspuns pentru intimata pârâtă, avocat N. J., lipsind recurenţii reclamanţi.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează că recursul este declarat şi motivat în termenul legal, că prin serviciul registratură s-a depus în termen procedural întâmpinare cu exemplar pentru comunicare, după care,

Nemaifiind alte cereri de formulat, instanţa constatând cauza în stare de soluţionare, acordă cuvântul părţii prezente.

Avocat N. J. pentru intimata pârâtă, solicită respingerea recursului şi menţinerea sentinţei instanţei de fond, ca fiind temeinică şi legală.

CURTEA

Asupra recursului de faţă.

Prin sentinţa nr.3133/29.09.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l G o r j în dosarul nr(...),s-au respins excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâtă.

S-a respins acţiunea formulată de reclamanţii E. D. şi D. E., în contradictoriu cu pârâta SC E. SA.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut :

Va fi respinsă excepţia necompetenţei teritoriale a T r i b u n a l u l u i G o r j-Secţia Conflicte de muncă şi Asigurări Sociale- invocată de intimată cu următoarea motivare:

Un act normativ nu poate fi abrogat decât printr-un act normativ cu aceeaşi forţă juridică sau cu forţă juridică mai marea decât a celui abrogat.

Se observă că, atât Legea 168/1999, cât şi Legea 53/2003, sunt legi organice şi prin urmare au forţă juridică egală, astfel că, prin intrarea în vigoare a C o d u l u i M u n c i i(legea 53/2003) au fost abrogate dispoziţiile art. 72 din Legea 168/1999(abrogare parţială) conform cărora „cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de drepturi se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are sediul unitatea”. Altfel, ar însemna că sunt în vigoare două legi organice care conţin dispoziţii contrare referitoare la competenţa teritorială în cazul litigiilor de muncă, situaţie juridică paradoxală ce nu ar putea fi gestionată unitar de instanţe care ar aplica aleatoriu acele dispoziţii.

De altfel, prin aplicarea principiului tempus regit actum, instanţa de judecată trebuie să aplice ultimele dispoziţii în vigoare, în speţă prevederile art 284 din Codul muncii.

Mai mult, dispoziţiile din Codul muncii se raliază prevederilor europene şi internaţionale referitoare la jurisdicţia muncii, în sensul că reglementările de la art.284 privind competenţa teritorială au fost instituite în beneficiul salariatului(lucrătorului), pentru eficientizarea actului de justiţie, în spiritul principiului celerităţii şi al garantării accesului liber şi imediat la justiţie.

Pe fondul cauzei, acţiunea formulată de reclamanti este neîntemeiată, având în vedere următoarele aspecte:

Art. 50 alin. 1 din CCM /2005, menţionează că, la concedierea din motive ce nu ţin de persoana salariaţilor, angajatorul are obligaţia de a plăti acestora o indemnizaţie minimă de concediere.

La alin. 4 s-a stipulat că prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu cele ale planului social însuşit de părţi.

Din coroborarea textelor menţionate anterior rezultă că art. 50 instituie în favoarea persoanelor concediate dreptul la o compensaţie bănească, intitulată indemnizaţie de concediere şi reprezintă una din măsurile de protecţie socială pe care angajatorul s-a obligat să le asigure angajaţilor săi prin CCM, stabilindu-se indemnizaţia minimă de care pot beneficia aceştia.

Aceasta înseamnă că, la data naşterii acestui drept, angajaţilor nu li se pot acorda drepturi băneşti sub acest minim, însă nu este exclusă acordarea unui cuantum superior al acestor drepturi.

Este motivul pentru care părţile între care s-a încheiat CCM au înţeles să stipuleze la alin. 4 al art. 50 că prevederile acestui articol se completează cu cele ale planului social, fiind vorba doar despre un singur drept, acela de a beneficia de compensaţii băneşti, cuantumul acestora şi modalitatea de calcul fiind menţionate detaliat în planul social.

Un argument în plus, în acest sens, îl constituie faptul că, în Amendamentul la planul social din 9. 01. 2006, părţile au menţionat că angajaţii, în funcţie de vechimea în E., vor primi următoarele pachete financiare cu titlu de indemnizaţii de concediere, iar salariul brut pe E. care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizaţii de concediere acordate se va stabili ca medie a tuturor salariilor brute acordate de E. salariaţilor săi în anul anterior celui în care se acordă respectiva indemnizaţie de concediere.

Părţile au înţeles să lămurească acest aspect şi prin Amendamentul la planul social din 13.09.2006, făcând precizările corespunzătoare, în sensul că nu se pot cumula indemnizaţiile de concediere.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Precizează astfel că, sunt îndreptăţiţi să beneficieze în funcţie de vechimea în muncă, de indemnizaţii de concediere, calculate conform art.50 alin.1 din CCM, amendamentul din 09.01.2006 pe care s-a bazat instanţa de fond neavând nr. de înregistrare şi nefiind menţionat în Planul Social.

Atât Planul social şi Amendamentul nu constituie anexe la CCM, pentru că nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr.130/1996 şi nu pot elimina dispoziţiile art.50 din CCM, care se completează cu prevederile Planului social referitoare la drepturile salariale şi nu exclud pe cele prevăzute de art.50 alin.1.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea apreciază recursul ca fiind nefondat şi urmează să îl respingă, pentru următoarele considerente:

Prima instanţă a reţinut în mod corect că art. 50 din CCM instituie în favoarea persoanelor concediate dreptul la o compensaţie bănească, intitulată indemnizaţie de concediere şi reprezintă una din măsurile de protecţie socială pe care angajatorul s-a obligat să le asigure angajaţilor săi prin contractul colectiv de muncă , stabilindu-se indemnizaţia minimă de care pot beneficia aceştia iar la data naşterii acestui drept, angajaţilor nu li se pot acorda drepturi băneşti sub acest minim, însă nu este exclusă acordarea unui cuantum superior al acestor drepturi.

Aşa se explică menţionarea la alin. 4 al art. 50 că prevederile acestui articol se completează cu cele ale planului social.Folosirea termenului de completare nu înseamnă o cumulare a drepturilor stipulate de art.50 din CCM cu cele mentionate în Planul Social.În realitate este vorba doar despre un singur drept, dreptul la compensaţii băneşti, cuantumul acestora şi modalitatea de calcul fiind detaliate în planul social.

În Amendamentul la planul social din 9. 01. 2006,s-au stabilit indemnizaţiile de concediere acordate salariaţilor în funcţie de vechimea în unitate şi s-a făcut menţiunea că salariul brut pe E. care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizaţii de concediere acordate se va stabili ca medie a tuturor salariilor brute acordate de E. salariaţilor săi în anul anterior celui în care se acordă respectiva indemnizaţie de concediere.

Amendamentul la Planul social din 13.09.2006, confirmă încă odată care a fost voinţa comună a părţilor la redactarea pct. 4 din Planul social şi anume, de a modifica în favoarea salariaţilor indemnizaţiile de concediere stabilite prin art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă şi nu de a cumula indemnizaţiile de concediere acordate în baza Planului social cu cele acordate în baza art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă .

Potrivit dispoziţiilor art. 977 din Codul civil, deplin aplicabil şi în materia interpretării contractelor colective de muncă, „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante”, iar în problema cumulului indemnizaţiilor de concediere reglementate de art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă cu cele reglementate în Planul social părţile contractante şi-au exprimat expres şi neechivoc intenţia atât la momentul redactării contractului colectiv de muncă, cât şi prin amendamentele la Planul social .

Plata unei indemnizaţii de concediere majorate la nivelul prevăzut de dispoziţiile din Planul social nu poate reprezenta o diminuare a drepturilor negociate prin contractul colectiv de muncă, iar clauzele Planului social sunt în mod evident mai favorabile salariaţilor concediaţi.

Şi modul de calcul al indemnizaţiilor de concediere primite de recurenţi cu ocazia disponibilizării a fost corect ,întrucât la data concedierii acestora, erau aplicabile prevederile Amendamentului la Planul Social/9.01.2006,potrivit cărora salariul mediu brut pe E. care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizaţii de concediere ,se va stabili ca medie a tuturor salariilor brute acordate de E. salariaţilor săi,în anul anterior celui în care se acordă respectiva indemnizaţie.

Sunt argumentele pentru care, Curtea în temeiul dispoz. art. 312 Cod pr. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanţii E. D. şi D. E., împotriva sentinţei civile nr.3133/29.09.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l G o r j în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimata pârâtă SC E. SA.

Decizie irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, azi, 27.01.2010.

Preşedinte, Judecător, Judecător,

(...) (...) (...) (...) (...) (...)

Grefier,

(...) (...)

Red. Jud.MP /4.02.2010

Tehn.IB /2 ex /

J.F./ E E. şi E T.

I.B. 03 Februarie 2010