Cabinet avocat Dreptul muncii

DOSAR NR(...)

Format vechi nr.5970/2009

R O M A N I A

CURTEA DE APEL B

SECTIA A VII A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILA NR.176/R

Şedinţa publică de la 13 ianuarie 2010

Curtea compusă din :

PRESEDINTE (...) (...) (...)

JUDECATOR (...) (...)

JUDECĂTOR (...) M.

GREFIER E. N.

*********************

Pe rol fiind pronunţarea asupra cererii de recurs formulată de recurentul Secretariatul General al Guvernului împotriva sentinţei civile nr.5821 din data de 09 iulie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.7857/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimatul P. N. D., având ca obiect:”contestaţie împotriva deciziei de concediere”.

Dezbaterile în cauză au avut loc în şedinţa publică de la 06 ianuarie 2010, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 13 ianuarie 2010, când a dat următoarea decizie.

C U R T E A,

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.5821 din data de 09 iulie 2009 pronunţată în dosarul nr. 7857/3/LM/2009, T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis în parte acţiunea formulată de contestatorul P. N. D., în contradictoriu cu intimatul Secretariatul General al Guvernului; a constatat nulitatea Ordinului nr. 126/17.02.2009 emis de intimat; a obligat intimatul să îl reintegreze pe contestator în postul deţinut anterior concedierii; a obligat intimatul la plata către contestator a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la data reintegrării; a respins cererea privind obligarea intimatului la plata despăgubirilor morale, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie e fapt şi de drept:

Reclamantul a devenit salariat al intimatului începând cu data de 17.07.2007, în baza Ordinului nr.522/17.07.2007 emis de intimat, desfăşurându-şi activitatea în calitate de consilier în cadrul Departamentului de Control al Guvernului.

Prin Ordinul nr.126/17.02.2009, intimatul a dispus concedierea reclamantului, măsura fiind întemeiată pe dispoziţiile art.65 şi art.73 alin.1 din Codul muncii, pe disp.art.5 alin.4 din H.G. nr.405/2007 privind funcţionarea Secretariatului General al Guvernului şi ale deciziei primului - ministru nr.208/2009.

Verificând conţinutul deciziei de concediere, instanţa de fond a constatat că aceasta cuprinde menţiunile obligatorii reglementate de art.74 alin.1 lit. a) şi b) din Codul muncii, respectiv durata preavizului, de 15 de zile lucrătoare şi motivele care au determinat concedierea. Lipsa menţiunii referitoare la faptul că nu există locuri de muncă disponibile, care să poată fi oferite angajatului, nu este de natură să anuleze măsura concedierii, întrucât în această situaţie se prezumă că în cadrul angajatorului nu existau locuri de muncă vacante.

A mai reţinut instanţa de fond că ordinul de concediere conţine motivarea în sensul că salariatul nu se încadrează în prevederile art. VII alin. 16 din O.U.G. nr.3/2009, în baza înscrisului nr(...).

Contestatorul a invocat nulitatea măsurii concedierii, motivând că desfiinţarea locului său de muncă nu a fost efectivă, că nu a avut o cauză reală şi serioasă şi că salariatului nu i s-au propus alte locuri de muncă vacante, compatibile cu pregătirea sa profesională.

Pentru a analiza temeinicia concedierii, Tribunalul a apreciat că este necesar a se determina mai întâi dacă măsura a fost individuală sau dacă a avut natura unei concedieri colective.

S-a reţinut că, anterior adoptării O.U.G. nr.3/2009, actul normativ care reglementa structura organizatorică a aparatului de lucru al guvernului era OUG nr.25/2007. Potrivit art.1 şi 3 din OUG nr.25/2007, din cadrul aparatului de lucru al guvernului făceau parte, printre alte structuri, şi Departamentul de Control al Guvernului, structură fără personalitate juridică, finanţată din bugetul Secretariatului General al Guvernului, precum şi Secretariatul General al Guvernului, instituţie publică cu personalitate juridică, structura organizatorică şi numărul maxim de posturi al fiecărei structuri aprobându-se prin deciziei a primului - ministru.

La data intrării în vigoare a O.U.G. nr.3/2009, prin care se desfiinţa Departamentul de Control al Guvernului, aceasta avea prevăzut un număr de 69 de posturi, potrivit deciziei primului - ministru nr.156/2007, iar Secretariatul General al Guvernului era prevăzut cu 216 posturi, potrivit deciziei primului - ministru nr.187/2008.

Din materialul probator administrat în cauză, Tribunalul a reţinut că, la data concedierii contestatorului, au fost concediaţi toţi angajaţii fostului Departament de Control al Guvernului care nu au primit încrederea primului – ministru (61 de persoane).

În raport de dispoziţiile art. 68 alin 1 din Codul muncii, s-a constatat că a avut loc o concediere colectivă.

A mai reţinut instanţa de fond că, în cazul în care angajatorul efectuează o concediere colectivă, este necesar ca acesta să îndeplinească anumite obligaţii, reglementate în mod imperativ de art.69 - 71¹ Codul muncii, constând în efectuarea de consultări cu sindicatul sau cu reprezentanţii salariaţilor, în notificarea unor informaţii către salariaţi, cât şi către inspectoratul t e r i t o r i a l d e muncă şi către agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă, în notificarea deciziei de concediere colectivă către inspectoratul t e r i t o r i a l d e muncă şi către agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă, în scopul de a se căuta soluţii la problemele ridicate de concedierea colectivă.

Astfel, deşi desfiinţarea locului de muncă al reclamantului se circumscrie cadrului legal oferit de O.U.G. nr.3/2009, care prevede desfiinţarea departamentului în care îşi desfăşura activitatea acesta, iar instanţa nu este abilitată să analizeze temeinicia măsurii desfiinţării Departamentului de Control al Guvernului, respectiv dacă a avut la bază cauze reale şi serioase, adoptarea măsurii concedierii de către intimat trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor C o d u l u i m u n c i i referitoare la procedura anterioară concedierii colective, faţă de prevederile art.1 alin.2 din Codul muncii.

Concluzia Tribunalului a fost în sensul că ordinul de concediere a contestatorului s-a emis în contextul concedierii colective întreprinse de intimat, care nu a respectat procedura reglementată de Codul muncii, aplicabilă în cazul concedierilor colective.

Prima instanţă a dat eficienţă dispoziţiilor art.78 din Codul muncii.

A mai reţinut instanţa de fond că reclamantul nu a motivat şi nu a dovedit că prin măsura concedierii sale i s-au produs prejudicii morale astfel încât, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii reglementată de art.269 din Codul muncii.

 Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs Secretariatul General al Guvernului, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 din C o d u l d e procedură civilă, recurentul a arătat, în esenţă, următoarele:

Prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii, apreciind eronat că Ordinul secretarului general al Guvernului nr. 126/17.02.2009 prin care s-a dispus încetarea raportului de muncă al intimatului reclamant în conformitate cu prevederile art.65 şi ale art.73 alin. 1 din Legea nr.53/2003, cu modificările şi completări le ulterioare, este nelegal, prin raportare la texte de lege care nu erau incidente în speţă şi a dispus anularea actului, deşi reţine în considerentele hotărârii că "desfiinţarea locului de muncă al reclamantului se circumscrie cadrului legal oferit de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 3/2009, care prevede desfiinţarea departamentului în care îşi desfăşura activitatea acesta, iar instanţa nu este abilitată să analizeze temeinicia măsurii desfiinţării Departamentului de Control al Guvernului, respectiv dacă a avut la bază cauze reale şi serioase".

A mai susţinut recurentul că dispoziţiile C o d u l u i m u n c i i referitoare la concedierea colectivă nu au condus la abrogarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective. Or, pe de o parte, prin legile bugetare anuale au fost prevăzute sumele necesare aplicării prevederilor ordonanţei, iar pe de altă parte, dispoziţiile art.60/1 alin.( 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective au făcut obiectul controlului de constituţionalitate şi după adoptarea Legii nr.53/2003, iar excepţia nu a fost respinsă ca inadmisibilă pentru că legea nu ar mai fi fost în vigoare.

La rândul său, a arătat recurenta, Hotărârea Guvernului nr.624/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective stabileşte fără echivoc că, "în sensul prevederilor art.1 alin.(2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/1999, denumită în continuare ordonanţă de urgenţă, prin salariaţii încadraţi în aparatul propriu şi în serviciile publice descentralizate ale administraţiei publice centrale şi locale se înţelege salariaţii încadraţi cu contract individual de muncă în serviciile Preşedinţiei, în aparatul de lucru al Parlamentului, al Guvernului, în ministere şi în alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, în instituţii publice din subordinea Guvernului, în autorităţi administrative autonome, în serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, organizate în unităţile administrativ-teritoriale, prevăzute în actele normative de organizare şi funcţionare a acestora, precum şi în aparatul propriu al consiliilor locale, al consiliilor judeţene, respectiv al Consiliului General al Municipiului B şi al prefecturilor".

De asemenea, s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1, 2 şi 3 din Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, care prevăd că angajatorii care au în vedere concedieri colective notifică reprezentanţii lucrătorilor şi autoritatea publică competentă cu privire la motivele concedierilor colective preconizate şi iniţiază consultări cu reprezentanţii lucrătorilor care să se refere cel puţin la posibilităţile şi mijloacele de a evita concedierile colective sau de a reduce numărul de lucrători afectaţi.

În concluzie, a arătat recurentul, prima instanţă, deşi a reţinut că „potrivit art.1 alin.2 din Codul muncii, dispoziţiile acestuia se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care nu conţin dispoziţii specifice derogatorii", totuşi, în mod nejustificat a analizat şi a stabilit "nelegalitatea" Ordinului secretarului general al Guvernului nr.126/17.02.2009 prin prisma dispoziţiilor art.69 - 71¹ din Legea nr.53/2003, modificată şi completată.

Aşa fiind, instanţa de fond a extins aplicabilitatea acestor dispoziţii legale şi pentru alte situaţii decât cele avute în vedere prin dispoziţiile actului normativ, situaţii neprevăzute în cuprinsul său.

A mai arătat recurentul că instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a crea, de a abroga sau de a modifica dispoziţiile unei legi, devenind astfel un legislator pozitiv şi nici nu se pot substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor deja existente, întrucât ar fi încălcate dispoziţiile art.61 alin.1 din Constituţia României, republicată, care stabilesc că unica autoritate legiuitoare a ţării este Parlamentul României.

Pentru aceleaşi considerente, nu este admis nici ca prin interpretarea normelor juridice instanţele judecătoreşti să adauge consecinţe contrare legii.

Recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de fond este contrară spiritului dispoziţiilor legislaţiei muncii, cu atât mai mult cu cât Tribunalul a reţinut că Secretariatul General al Guvernului, fără a avea această obligaţie legală, a întreprins demersuri în scopul protejării disponibilizaţilor, solicitând Agenţiei Municipale pentru Ocuparea Forţei de Muncă B, prin adresa nr.20/2457/DNA/18.02.2009, lista locurilor vacante.

Agenţia Municipală pentru Ocuparea Forţei de Muncă B prin adresa nr.9840/24.02.2009, a transmis Secretariatului General al Guvernului lista locurilor vacante pentru studii superioare. Această listă a fost comunicată contestatorului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, însoţită de adresa Secretariatului General al Guvernului nr.15A/421/RU/26.02.2009.

Aşadar, a conchis recurentul, soluţia instanţei de fond este contradictorie şi în raport cu buna-credinţă manifestată de autoritatea intimată în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor sale, cu atât mai mult cu cât prima instanţă a reţinut în mod corect că decizia de concediere cuprinde menţiunile obligatorii reglementate de art.74 alin.1 lit. a) şi b) din Codul muncii, singurul motiv al anulării Ordinului secretarului general al Guvernului nr.126/17.02.2009 fiind determinat de aplicarea greşită a unei norme juridice străină situaţiei de fapt.

Intimatul nu a formulat întâmpinare.

În cadrul probei cu înscrisuri, s-a depus la dosarul cauzei copia Monitorului Oficial nr. 303 din 29 iunie 1999 în care a fost publicată O.U.G. nr. 98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, atât prin prisma criticilor formulate, cât şi sub toate aspectele, conform dispoziţiilor art. 304/1 din C o d u l d e procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Situaţia de fapt a fost corect stabilită de instanţa de fond, care a reţinut că intimatul a fost angajat, începând cu data de 17 iulie 2007, în funcţia de consilier în cadrul Departamentului de Control al Guvernului.

Raporturile de muncă dintre părţi au încetat în baza Ordinului secretarului general nr. 126/17.02.2009 (fila 7 a dosarului instanţe ide fond), emis în raport de Decizia primului-ministru nr. 208/2009 pentru aprobarea structurii organizatorice şi a statului de funcţii ale Corpului de Control al Primului Ministru, în considerarea faptului că domnul P. N. D. nu se încadrează în prevederile art. VII alin. 16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009 pentru modificarea şi completarea unor acte normative referitoare la organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, în baza înscrisului nr(...), şi în conformitate cu dispoziţiile art. 65 şi ale art. 73 alin. 1 din Legea nr. 53/2003, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în temeiul art. 5 alin. 4 din H.G. nr. 405/2007 privind funcţionarea Secretariatului General al Guvernului, cu modificările ulterioare.

Potrivit dispoziţiilor art. VII alin. 16 şi 17 din O.U.G. nr. 3/2009, „(16) Personalul fostului Departament de Control al Guvernului se preia în limitele numărului de posturi alocat prin decizie a primului-ministru, pe baza îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, a bunului său renume şi a încrederii acordate de primul-ministru, cu condiţia semnării unui angajament de loialitate, cu păstrarea drepturilor salariale aferente funcţiei de execuţie.

(17) Persoanele care nu se vor încadra în prevederile alin. (16) vor fi concediate în condiţiile legii.”

Aşadar, în privinţa intimatului, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 17 din actul normativ mai sus evocat.

Prin Legea nr. 379/2009, adoptată ulterior concedierii intimatului şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 14 decembrie 2009, a fost respinsă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3 din 11 februarie 2009 pentru modificarea şi completarea unor acte normative referitoare la organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 11 februarie 2009.

Totodată, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1039/ 9 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 21 august 2009, s-a constatat că legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009 pentru modificarea şi completarea unor acte normative referitoare la organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului este neconstituţională.

În considerentele menţionatei decizii, instanţa de contencios constituţional a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. VII alin. (12) şi art. VIII alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009 încalcă, pe lângă dispoziţiile art. 41 din Constituţie, şi principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în drepturi, de vreme ce acestea introduc o condiţie care se constituie într-o derogare nejustificată de la prevederile C o d u l u i m u n c i i, poziţionând persoanele vizate într-o situaţie de vădită inegalitate juridică în raport cu ceilalţi angajaţi.

În aceeaşi ordine de idei, Curtea Constituţională a constatat că textele criticate instituie o prezumţie de culpă profesională în sarcina personalului căruia i se retrage încrederea primului-ministru sau nu i se acordă încrederea primului-ministru pentru reîncadrare, contrar principiului legalităţii care guvernează concedierea.

Concluzia Curţii Constituţionale a fost în sensul că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009 înfrâng prevederile art. 115 alin. (6) din Constituţie, deoarece afectează drepturi fundamentale, precum egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii, aşa cum sunt consfinţite în prevederile constituţionale ale art. 16 şi 41.

Având în vedere argumentele expuse, instanţa de contencios constituţional a mai reţinut că, atâta vreme cât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009, aprobată prin legea dedusă controlului, nu satisface exigenţele constituţionale, conţinând norme care afectează sfera garanţiilor legale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, consacrate prin Constituţie, întreaga ordonanţă de urgenţă, aprobată prin lege, este lovită de neconstituţionalitate.

Întrucât Curtea a fost învestită cu prezentul recurs ulterior declarării neconstituţionalităţii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009, se reţine că soluţionare căii de atac nu se poate realiza cu ignorarea deciziei Curţii Constituţionale mai sus evocate.

Orice altă interpretare ar conduce la nesocotirea principiilor afirmate o dată în pus prin soluţia instanţei de contencios constituţional, care a stabilit în mod constant în jurisprudenţa sa că efectul declarării neconstituţionalităţii unei legi de aprobare a unei ordonanţe a Guvernului afectează şi ordonanţa la care se referă, aceasta încetând să mai producă efecte juridice, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie.

Aşadar, nu pot fi recunoscute efectele contrare dispoziţiilor constituţionale produse de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009, inclusiv sub aspectul concedierii intimatului, prin ordinul emis în temeiul actului normativ declarat neconstituţional.

În raport de argumentele mai sus expuse, Curtea reţine că nu pot fi primite susţinerile recurentului potrivit cu care instanţa de fond nu era abilitată să analizeze măsura desfiinţării Departamentului de Control al Guvernului şi, deci, nici să conchidă că aceasta nu a avut cauze reale şi serioase.

Faţă de cele reţinute, Curtea constată ca fiind lipsite de relevanţă criticile aduse de recurent sentinţei atacate în sensul că Tribunalul a extins în cauză în mod nepermis aplicabilitatea prevederilor art. 69-71/1 din Codul muncii la situaţii ce nu au fost avute în vedere de dispoziţiile acestui act normativ, astfel încât, în acest mod, precum şi prin înlăturarea de la aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 98/1999, a ajuns ca, prin interpretarea normelor juridice, să adauge consecinţe contrare legii, substituindu-se legiuitorului, ceea ce nu este îngăduit. Prin urmare, aceste critici nu vor mai fi analizate.

Pentru motivele arătate, Curtea constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, care urmează a fi menţinută, astfel încât, văzând şi dispoziţiile art. 312 din C o d u l d e procedură civilă, urmează să respingă recursul, ca nefondat, şi să substituie motivarea primei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul Secretariatul General al Guvernului, împotriva sentinţei civile nr.5821 din data de 09 iulie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.7857/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimatul P. N. D..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 13.01.2010.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

(...) (...) (...) (...) (...) (...) M.

GREFIER

E. N.

Red:U.L.

Tehnored: NV/2 EX./11.02.2010

Jud. fond : C.G.D.; A.E.