Cabinet avocat Dreptul muncii

Format vechi nr.5436/2009

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR.5794/R

Şedinţa publică de la 21 octombrie 2009

Curtea compusă din :

PREŞEDINTE - (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) (...) H.

GREFIER - E. N.

*****************

Pe rol fiind soluţionarea cererii de recurs formulată de recurentul D. T., împotriva sentinţei civile nr.5827 din data de 14.07.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.14398/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimata SC ”S.” SA, având ca obiect:”contestaţie împotriva deciziei de concediere.”

La apelul nominal făcut în şedinţa publică se prezintă intimata SC”S.”SA, prin consilier juridic F. E. în baza delegaţiei nr.9161 din 14.10.2009 depusă la dosar-fila 13, lipsind recurentul D. T..

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează Curţii că s-a depus la dosar prin intermediul serviciului „registratură” al acestei secţii la data de 17.09.2009, întâmpinare din partea intimatei SC”S.”SA.

Intimata SC”S.”SA, prin consilier juridic F. E., interpelată fiind, arată că nu are cereri prealabile de formulat sau excepţii de invocat.

Curtea, constatând cauza în stare de judecată acordă intimatei cuvântul în combaterea cererii de recurs.

Intimata SC”S.”SA, prin consilier juridic F. E., având cuvântul, arată că în ceea ce priveşte solicitarea recursului de casare a sentinţei civile recurate, apreciază că această solicitare nu poate fi reţinută atâta vreme cât în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.312 pct.5 şi 6 C.pr.civ.

Totodată, intimata, prin consilier juridic, solicită a se observa că recurentul în cauză, prin acţiunea formulată, a solicitat primei instanţe încuviinţarea probei cu înscrisuri, interogatoriu şi expertiză, iar la termenul de administrare a materialului probator, acesta nu s-a prezentat, astfel încât probele solicitate nu au fost administrate.

Faţă de această împrejurare, apreciază că instanţa de fond, prin hotărârea pronunţată, în mod corect a dispus respingerea acţiunii, constatând în mod temeinic, că societatea intimată a acordat un singur salariu compensatoriu, în condiţiile prevăzute de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la data emiterii deciziei de concediere, întrucât înainte de a se analiza situaţia financiară, societatea nu se puteau plăti cele 12 salarii compensatorii solicitate de recurent.

În concluzie, solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile recurate ca fiind temeinică şi legală.

Fără cheltuieli de judecată, depunând la dosar concluzii scrise.

Curtea, în temeiul art.150 C.pr.civ. declară închise dezbaterile şi reţine cauza în pronunţare.

C U R T E A,

Prin sentinţa civilă nr.5827 din data de 14.07.2009, pronunţată de către T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de contestatorul D. T., în contradictoriu cu intimata SC S. SA.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, între părţi au existat raporturi de muncă, acestea încetând ca efect al deciziei nr.135/6.03.2009, emisă de intimată în baza art.65 alin.1 din Codul muncii, iar prin art.7 din decizia de concediere angajatorul a recunoscut dreptul fostului salariat de a încasa o compensaţie la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii.

S-a constatat că prin cererea dedusă judecăţii contestatorul a pretins plata compensaţiei cuvenită ca urmare a concedierii sale, la nivelul a douăsprezece salarii de bază, întemeindu-şi pretenţiile pe dispoziţiile contractului colectiv de muncă valabil la nivelul unităţii intimate la data concedierii.

S-a avut în vedere că dispoziţiile art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, valabil pentru anii 2007 - 2010, prevăd obligaţia angajatorilor de a acorda salariatului concediat din motive ce nu ţin de persoana acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.

S-a reţinut că în art.64 alin.1 lit.a din Contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societăţii intimate la data concedierii contestatorului, înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială B sub nr.6278/27.12.2007, se prevede că în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, în cazul concedierilor colective, o compensaţie echivalentă cu douăsprezece salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.

S-a menţionat că din modul în care a fost redactat textul articolului 64 al contractului colectiv la nivel de unitate rezultă că părţile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligaţii ferme în sarcina angajatorului în situaţia concedierilor colective, termenul „poate acorda" semnificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensaţie la latitudinea societăţii, după o analiză prealabilă a situaţiei financiare.

Instanţa de fond a apreciat, faţă de modul de redactare a clauzei, că aceasta nu creează nici o dificultate în determinarea înţelesului său, respectiv a voinţei interne a părţilor cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportarea la alte clauze ale contractului colectiv.

S-a considerat că dacă voinţa contractanţilor ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligaţie a societăţii angajatoare, ar fi menţionat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligaţii stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum „obligaţia de a plăti" (art.65 alin.3) sau „salariaţii vor primi din partea angajatorului" (art.66).

S-a reţinut că, prin negocierea în acest mod a clauzei referitoare la compensaţiile ce se pot acorda în cazul concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariaţilor părţile au convenit ca plata acestor sume să constituie o posibilitate a angajatorului, lăsată la aprecierea acestuia, iar nu o obligaţie a societăţii, care să dea dreptul salariaţilor să pretindă silit executarea obligaţiei.

Nu s-a contestat faptul că reclamantul se află într-o situaţie dificilă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsit pe viitor de venituri, însă s-a arătat că în contextul oferit de contractul colectiv de muncă instanţa nu poate aprecia în locul societăţii dacă societatea poate să plătească acele compensaţii.

S-a precizat că, simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensaţiilor, ţinând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaţilor concediaţi fiind considerabil.

S-a menţionat că acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilităţii societăţii de a plăti compensaţiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda sau nu douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaţilor supuşi concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea.

S-a arătat că decizia depusă în extras de contestator ca practică judiciară, este irelevantă speţei de faţă, tocmai pentru faptul că se referă la o situaţie diferită asupra modului de contractare a clauzei contractului colectiv de muncă în discuţie în acea cauză, decizia referindu-se la o cauză în care sumele băneşti din contractul colectiv de muncă au intrat în obligaţia angajatorului, fără să mai fie nevoie de negocieri ulterioare cu analiza situaţiei financiare a sa de către societate şi convenţii ulterioare între salariaţi si societate, obligaţia fiind asumată ferm de către societatea respectiva şi indiferent de existenta disponibilităţilor băneşti, aşa cum s-au contractat si la nivelul intimatei de faţă alte obligaţii decât cea în litigiu, spre exemplu „obligaţia de a plăti" prevăzută la art.65 alin.3 în contractul colectiv de munca la nivelul unităţii.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs contestatorul D. T., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art.304 pct.7, 8 şi 9 C.pr.civ., s-a arătat că decizia unilaterală a angajatorului este una nelegală în ceea ce priveşte cuantumul compensaţiilor acordate la încetarea contractului individual de muncă, raportat la contractul colectiv de muncă, în condiţiile în care concedierea colectivă nu a fost determinată de situaţia financiară precară a societăţii intimate, salariaţii rămaşi în unitate beneficiind de majorări salariate semnificative.

Prin întâmpinare, intimata SC S. SA, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurent, care pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

Raporturile de muncă dintre părţi au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit.c din Codul muncii, prin concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activităţii angajatorului, în cadrul concedierii colective.

La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensaţie la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 şi 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pe anii 2007- 2010.

Prin hotărârea recurată în cauză cererea dedusă judecăţii, având ca obiect plata compensaţie cuvenită în cazul concedierilor colective, a fost greşit respinsă, instanţa de fond dând o interpretare eronată dispoziţiilor art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societăţii angajatoare, conform cărora în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.

Astfel, prima instanţă a reţinut în mod greşit că voinţa reală a părţilor nu a fost aceea ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligaţie a societăţii angajatoare, ignorând faptul că finalitatea unei clauze contractuale şi scopul pentru care a fost negociată şi acceptată în contractul colectiv de muncă este acela de a fi aplicată şi nicidecum de a fi lăsată la latitudinea părţilor, astfel încât din diverse motive să se poată invoca neexecutarea acesteia.

Sintagma „angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie financiară” nu poate fi interpretată în sensul că plata acestor compensaţii ţine de voinţa exclusivă a angajatorului, acordarea compensaţiilor fiind condiţionată în speţă de situaţia financiară bună a societăţii, deci obligaţia angajatorului este afectată de o condiţie suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispoziţiilor art. 1006 Cod civil.

Nu se poate reţine că plata compensaţii în discuţie depinde de voinţa exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 1010 Cod civil „obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiţia potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga.

Curtea consideră că angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensaţiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiţia potestativă simplă de care depindea naşterea dreptului salariaţilor concediaţi la încasarea plăţilor compensatorii, fiind bună situaţia financiară a societăţii.

Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât şi din răspunsul dat de patronat reprezentanţilor salariaţilor prin adresa nr.(...)/17.12.2008, motivul real al concedierii salariatului nu a fost determinat de dificultăţi economice, ci de reorganizarea efectivă a activităţii societăţii, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acţionarilor, care a aprobat structura organizatorică a societăţii şi numărul maxim de personal la 330 salariaţi, astfel încât la nivelul societăţii să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societăţii, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condiţiile menţinerii competitivităţii societăţii.

Prin urmare, în condiţiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauza dificultăţi de natură economică, ci doar raţiuni organizatorice, se poate reţine că plata compensaţiilor pretinse prin acţiunea dedusă judecăţii nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligaţie impusă de lege şi de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

G. de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichidităţile societăţii, iar nu şi împrejurarea că angajatorul are dificultăţi economice, care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale şi implicit acordarea plăţilor compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă.

Având în vedere prevederile art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pentru anii 2007-2010, art. 241 alin. 1 lit. d), art. 243 din Codul muncii şi art. 30 din Legea nr.130/1996, în conformitate cu care executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, Curtea reţine că în speţă angajatorul a refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensaţiile pretinse prin acţiunea dedusă judecăţii.

Faţă de cele mai sus arătate, în temeiul art.312 C.pr.civ., Curtea va admite recursul, va modifica sentinţa civilă recurată, în sensul că, va admite, în parte, acţiunea şi va obliga pârâta la plata diferenţei de 11 salarii brute din luna premergătoare concediului, cu titlu de compensaţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurentul D. T., împotriva sentinţei civile nr.5827 din data de 14.07.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.14398/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimata SC ”S.” SA.

Modifică sentinţa civilă recurată, în sensul că:

Admite, în parte, acţiunea formulată de contestatorul D. T., în contradictoriu cu intimata SC S. SA.

Obligă pârâta la plata diferenţei de 11 salarii brute din luna premergătoare concediului, cu titlu de compensaţii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 21.10.2009.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

(...) (...) (...) (...) (...) H.

(...)

GREFIER

N. E.

Red.: F.G.R.

Dact.: A.C./2ex.

20.11.2009

Jud. fond.: D. U.; D. K.