Cabinet avocat Dreptul muncii

Format vechi nr.5127/2009

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR.6449/R

Şedinţa publică de la 11 noiembrie 2009

Curtea compusă din :

PREŞEDINTE - (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) M.

GREFIER - E. N.

*****************

Pe rol fiind soluţionarea cererilor de recurs formulate de recurenţii (...)”S.”(...) şi S. J. împotriva sentinţei civile nr.4023 din data de 14.05.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.7393/3/LM/2009, având ca obiect:”drepturi băneşti”.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, se prezintă recurenta (...)”S.”(...), prin consilier juridic F. E. în baza delegaţiei nr.11363 din 03.11.2009 depusă la dosar-fila 21 şi recurentul S. J., prin de avocat T. H. în baza împuternicirii avocaţiale nr.174 din 05.11.2009 depusă la dosar-fila 22.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează Curţii că s-a depus la dosar prin intermediul serviciului „registratură” al acestei secţii la data de 28.09.2009, întâmpinare din partea recurentei (...)”S.”(...) la cererea de recurs formulată de recurentul S. J..

Curtea, în şedinţă publică, procedează la comunicarea întâmpinării formulată de recurenta (...)”S.”(...) către reprezentantul legal al recurentului S. J..

Părţile prezente, interpelate fiind, arată că nu au cereri prealabile de formulat sau excepţii de invocat.

Curtea, constatând cauza în stare de judecată acordă părţilor cuvântul în susţinerea şi combaterea cererilor de recurs deduse judecăţii.

Recurentul S. J., prin avocat T. H., având cuvântul în susţinerea recursului său, solicită a se observa că potrivit dispoziţiilor art.1010 coroborate cu prevederile art.978 din Codul Civil şi analizând sintagma „se poate da”, apreciază că această sintagmă semnifică lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensaţii la latitudinea societăţii, după o analiză prealabilă a situaţiei financiare care în prezent este prosperă şi astfel cele 11 salarii compensatorii pot fi acordate salariatului.

Mai mult decât atât, recurentul, prin avocat, arată că în cauză sunt incidente prevederile art.1006 din Codul Civil, care reprezintă o condiţie suspensivă, atâta vreme cât recurentul, de faţă, a fost concediat pentru motive care nu ţin de persoana sa, iar profitul societăţii recurentei, în prezent, este prosperă.

Cât priveşte bilanţurile contabile ale societăţii recurente, recurentul, prin avocat, solicită a se observa că acestea formează un întreg şi în raport de situaţia financiară a societăţii, apreciază că aceste 11 salarii compensatorii cuvenite salariatului, pot fi acordate de către societate.

Faţă de cele susţinute, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi motivat în scris, modificarea sentinţei civile recurate în sensul obligării societăţii recurentei la plata celor 11 salarii compensatorii.

Cu cheltuieli de judecată.

Recurenta (...)”S.”(...), prin consilier juridic F. E., având cuvântul în combaterea recursului declarat de recurentul S. J., solicită respingerea acestuia ca nefondat, întrucât, potrivit dispoziţiilor art.78 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Naţional, prin care se stipulează sintagma că se vor acorda aceste plăţi compensatorii, iar prin prisma prevederilor art.64 lit.”a” din acelaşi contract se arată că în cazul acestor concedieri colective se poate acorda cele 12 salarii brute şi astfel societatea s-a obligat şi a plătit salariatului un salariu brut, dat fiind faptul că situaţia financiară prin care trece societatea la acest moment nu i-a permis.

Faţă de faptul că societatea recurentă până în prezent nu a înregistrat pierderi financiare, recurenta, prin consilier juridic, arată că această susţinere a părţii adverse nu poate însemna că societatea deţine o situaţie financiară prosperă.

În susţinerea recursului său, recurenta”S.”(...), prin consilier juridic, solicită admiterea acestuia astfel cum a fost formulat şi motivat în scris, modificarea în parte a sentinţei civile recurate în sensul constatării temeiniciei şi legalităţii reţinerii contribuţiei la bugetul asigurărilor sociale din compensaţia acordată la momentul concedierii colective, precum şi constatării faptului că societatea recurentă nu a calculat şi nu a reţinut contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj din salariul compensatoriu acordat la concediere.

Recurentul S. J., prin avocat T. H., având cuvântul în replică asupra situaţiei financiare a societăţii, solicită a se observa că orice afirmaţie venită din partea societăţii recurente se demonstrează prin documente contabile, însă, partea adversă nu a depus la dosar nici un document în acest sens, pe de o parte, iar pe de altă parte, în cauză nu a fost dovedită situaţia precară prin care, în prezent, trece societate.

Cât priveşte contractul individual de muncă al recurentului, solicită a se observa că potrivit prevederilor C o d u l u i M u n c i i, acesta reprezintă voinţa părţilor şi astfel, orice fel de sume reţinute în scopul că acestea trebuie plătite către stat, se impun a fi reţinute aşa cum sunt ele stipulate în contract.

Curtea, în temeiul art.150 cod proc. civilă declară închise dezbaterile şi reţine cauza în pronunţare.

C U R T E A,

Deliberând asupra recursurilor deduse judecăţii, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 4023 din data de 14.05.2009, pronunţată în dosarul nr. 7393/3/LM/2009, T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i, Secţia a VIII- conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis în parte cererea formulată de reclamantul S. J. în contradictoriu cu pârâta (...) S. (...); a obligat pârâta către reclamant la 11 salarii de bază brute din luna anterioară concedierii, cu titlu de plăţi compensatorii; a respins capătul de cerere privind restituirea contribuţiilor reţinute din salariul compensator acordat; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata unor daune morale de 10.000 lei, ca neîntemeiat; a admis în parte cererea privind obligarea pârâtei la plata unor cheltuieli de judecată şi a obligat pârâta la plata sumei de 1000 lei cu acest titlu.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:

Reclamantul a fost salariatul pârâtei (...) S. (...) până la data de 22.01.2009 când raporturile de muncii au încetat prin concediere colectivă conform deciziei nr.95/21.01.2009, în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii.

Prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 67 din Codul muncii, precum şi pe acelea ale art. 78 alin. 1 şi 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 - 2010, potrivit cărora la încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar în afara drepturilor cuvenite la zi.

Prevederile alin. 1 sunt aplicabile atunci când încetarea contractului individual de muncă a intervenit ca urmare a unor motive ce nu ţin de persoana salariatului.

Cu ocazia concedierilor colective angajatorul a plătit salariaţilor disponibilizaţi, inclusiv reclamantului o compensare egală cu un salariu lunar, făcând aplicarea textului mai sus menţionat.

Potrivit dispoziţiilor art. 64 din Contractul colectiv de muncă la nivel (...) S. (...): "În situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda În funcţie de situaţia financiară o compensaţie astfel:

a. echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare

concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor colective;

b. echivalentă cu trei salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor individuale.

Întrucât a apreciat că dispoziţiile susmenţionate instituie o facultate şi nu o obligaţie din partea angajatorului de a plăti salariaţilor concediaţi în cadrul concedierii colective compensaţia egală cu 12 salarii de bază, (...) S. (...) a decis să se prevaleze de dispoziţiile art.78 din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007 - 2010 şi a plătit salariaţilor concediaţi o compensaţie egală cu doar un salariu lunar.

Instanţa de fond a apreciat însă că textul art. 78 susmenţionat are aplicaţie generală, el referindu-se la toate situaţiile în care contractul încetează din motive neimputabile salariatului.

Angajatorul a ignorat dispoziţiile art.80 alin. 3 din acelaşi Contractul colectiv de muncă la nivel naţional invocat în întâmpinare, care se referă strict la situaţia concedierilor colective şi care prevăd că, într-o asemenea ipoteză, părţile vor negocia acordarea de compensaţii băneşti cu respectarea prevederilor legale şi/sau ale contractelor colective de muncă aplicabile.

Or, este evident că dispoziţiile speciale ale art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional, au prevalenta in aplicare in situaţia concedierilor colective, faţă de dispoziţiile cu caracter general prevăzute de art.78 din acelaşi contract, conform principiului "specialia generalibus derogant" .

Concluzia Tribunalului a fost în sensul că atâta vreme cât, potrivit C o d u l u i m u n c i i, la încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal, iar prevederile art. 67 din Codul muncii referitoare la măsurile de protecţie socială în caz de concediere sunt norme instituite în favoarea salariaţilor, este permisă completarea acestor prevederi cu prevederi mai favorabile salariaţilor, care devin astfel obligatorii pentru toţi angajatorii, textul din contractul colectiv de muncă prin care se reglementează, pentru situaţia în care se efectuează concedieri colective, obligaţia negocierii acordării de compensaţii băneşti cu respectarea prevederilor legale şi/sau ale contractelor colective de muncă aplicabile, fiind un text complementar prevederii din Codul muncii.

Drept urmare, angajatorul care a efectuat concedieri colective avea obligaţia negocierii acordării de compensaţii băneşti cu respectarea prevederilor contractului colectiv de muncă aplicabil.

Pe de altă parte, prima instanţă a considerat neîntemeiate susţinerile pârâtei vizând caracterul facultativ al acordării plăţilor compensatorii prevăzute de art.64 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

A mai reţinut Tribunalul că pârâta a încercat să probeze faptul că situaţia financiară nu a permis acordarea plăţilor compensatorii în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul colectiv de muncă, depunând la dosar un flux de numerar negativ, în privinţa căruia s-a reţinut că nu reflectă situaţia financiară a societăţii ci doar lichidităţile sale, singurul act în măsură să reflecte situaţia financiară fiind bilanţul contabil, care reliefează însă o situaţie prosperă a societăţii.

Mai mult prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil la nivelul angajatorului nu consacră dreptul angajatorului de aprecia cu privire la oportunitatea acordării plăţilor compensatorii către salariaţii concediaţi colectiv, acesta având posibilitatea de a refuza executarea clauzei contractuale numai în ipoteza în care situaţia financiară a unităţii nu permite efectiv acordarea drepturilor în discuţie, respectiv în situaţia unor dificultăţi economice dovedite, ceea ce nu este cazul în speţă.

Apreciind că s-a realizat condiţia potestativă simplă de care depindea naşterea dreptului salariaţilor concediaţi la încasarea plăţilor compensatorii, instanţa a constatat că aceştia, inclusiv reclamantul, sunt îndreptăţiţi la plata compensaţiei în cuantum de 11 salarii de bază.

A mai stabilit prima instanţă că reţinerea impozitului şi a contribuţiilor deduse din salariul compensatoriu acordat s-a realizat conform prevederilor legislaţiei aplicabile, respectiv dispoziţiile Codului fiscal (Legea nr. 571/2003) referitoare la impozitul pe venit şi Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscal (H.G. nr.44/2004) ce includ în categoria veniturilor impozabile şi veniturile asimilate salariilor reprezentate de compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective. Astfel, în aplicarea prevederilor art. 55 alin. (2) din Codul fiscal coroborate cu pct. 68 lit. I) din Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscal, în mod legal s-a calculat, reţinut si virat impozitul de 16%.

În privinţa susţinerii reclamantului în sensul greşitei impuneri a sumei primite cu titlu de plăţi compensatorii, faţă de dispoziţiile art. 56 punctul 4 litera j, din Codul fiscal, care prevede că sumele reprezentând plăţi compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate primite de persoanele concediate ca urmare a concedierilor colective nu sunt impozabile în sensul impozitului pe profit, Tribunalul a constata caracterul ei neîntemeiat, întrucât, prevederile Codului fiscal mai sus arătate se referă la sumele reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, fiind evident că nu mai pot fi impozitate acele sume la calcularea căruia s-a avut în vedere un venit salarial mediu net, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, plăţile compensatorii prevăzute de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate angajatoare fiind calculate pe baza salariului brut de bază din luna premergătoare concedierii, astfel încât salariaţii sunt îndreptăţiţi doar la suma rezultată în urma impozitării.

Cu privire la contribuţia de asigurări sociale, s-a reţinut că art. 26 din Legea nr. 19/2000, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 200/2008, - prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuţia de asigurări sociale, printre care nu se includ compensaţiile băneşti individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaţilor. Aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuţiei a asigurările sociale, iar S.C. S. S.A. în mod legal a calculat reţinut şi virat contribuţia la fondul de asigurări sociale.

Potrivit art. 257 (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, modificată, contribuţia lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit. Or, aşa cum s-a reţinut mai sus, compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal, astfel încât fiind, supuse impozitării, sunt supuse şi reţinerii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

Potrivit Legii nr. (...), modificată, rezultă că din sfera sumelor exceptate de la plata contribuţiei de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale au fost eliminate drepturile plătite potrivit dispoziţiilor legale în cazul desfacerii contractelor individuale de muncă, în care s-ar fi înscris şi plăţile compensatorii. În acest sens, S.C. S. S.A. în mod legal a calculat, reţinut şi virat contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

Prima instanţă a reţinut că pârâta (...) S. S.A. nu a calculat şi nu a reţinut contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, potrivit art. 14 (2) lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă.

Cu privire la plata daunelor morale solicitate ca urmare a concedierii nelegale, instanţa de fond a apreciat aceste pretenţii ca fiind nefondate, întrucât, pe de o parte, caracterul nelegal sau/şi netemeinic al concedierii nu mai poate fi analizat şi constatat de instanţă, iar pe de altă parte, existenţa unor fapte ilicite săvârşite de pârâtă la momentul concedierii şi în legătură cu concedierea sau a unor acte discreţionare exercitate în scopul concedierii poate avea loc numai în cadrul contestaţiei împotriva deciziei de concediere. Concluzia Tribunalului a fost în sensul că a primi cererea reclamantului şi a o soluţiona în condiţiile în care decizia de concediere a devenit definitivă prin necontestarea ei în termenul prevăzut de lege ar avea drept efect analizarea concedierii însăşi şi anihilarea efectelor deciziei de concediere, ceea ce nu este permis.

Instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 din C o d u l d e procedură civilă.

Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal, au declarat recurs motivat ambele părţi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C o d u l d e procedură civilă, recurentul S. J. a arătat, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte restituirea contribuţiilor la asigurările sociale instanţa în mod netemeinic a respins pretenţiile sale, întrucât compensaţiile acordate reprezintă o despăgubire bănească acordată după încetarea contractului individual de muncă şi nu un salariu; potrivit legii aceste contribuţii se reţin din salariu sau venituri asimilate salariilor, pârâta neputând să reţină contribuţiile legale, ci numai impozitul pe venit de 16%.

Instanţa, a mai susţinut recurentul, confirmă faptul că Legea nr.19/2000 prevedea exceptarea de la plata contribuţiei la asigurările sociale a drepturilor plătite, potrivit dispoziţiilor legale, în cazul încetării raporturilor de muncă, însă precizează că Legea nr.200/2008 nu mai păstrează aceste dispoziţii, chiar dacă nici nu prevede că se vor plăti aceste contribuţii.

Instanţa de fond, a mai arătat recurentul, în mod greşit a respins capătul al treilea de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind eronat că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu, deşi fapta culpabilă a angajatorului ce a determinat promovarea prezentului proces este de natură a fi producătoare de prejudicii, cu atât mai mult cu cât, din bilanţul contabil, rezultă că administratorii şi managerii, în loc să plătească salariile compensatorii, şi-au repartizat din profit suma de 1.235.360 lei, iar în faţa instanţei au prezentat un flux de numerar care este negativ.

În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din C o d u l d e procedură civilă, recurenta S.C. S. S.A. a arătat, în esenţă, următoarele:

- prima instanţă, interpretând greşit actul dedus judecăţii, nu a ţinut cont de posibilităţile financiare reale ale societăţii şi de apărările din întâmpinare, concluzii şi fluxurile de numerar depuse la dosar, care evidenţiază fără putinţă de tăgadă lipsa lichidităţilor. Tribunalul nu a luat în considerare faptul că unitate se confruntă cu dificultăţi de plată din lipsa numerarului, apreciind eronat că bilanţul contabil reliefează o situaţie prosperă a societăţii.

Sintagma „situaţie financiară” din cuprinsul art. 64 al Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de S.C. S. S.A. se referă la toate componentele situaţiilor financiare, iar nu numai la bilanţ şi contul de profit şi pierdere. Or, din situaţia fluxurilor de numerar prezentată pentru perioada septembrie 2008 - august 2009, rezultă veniturile şi obligaţiile de plată, precum şi împrejurare că, începând cu luna decembrie 2008, societatea era în deficit cu disponibilităţile.

- în mod greşit prima instanţă a considerat că acordarea unor compensaţii băneşti în cuantum de 12 salarii brute din luna premergătoare concedierii nu este o facultate a unităţii.

Instanţa de fond a interpretat greşit hotărârea Consiliului de Administraţie din data de 19.01.2009, considerând că, în final, cuantumul compensaţiei a fost stabilit unilateral de patron, deşi, din actele depuse la dosar, rezultă că părţile semnatare ale Contractului colectiv de muncă au ajuns la un acord cu privire la acordarea compensării în cuantumul unui salariu de bază.

- motivarea primei instanţe este contradictorie, întrucât, pe de o parte, din considerentele şi dispozitivul sentinţei recurate, rezultă că unitatea trebuie să achite în integralitate suma pretinsă de reclamant – unsprezece salarii de bază brute în cuantum egal cu cel al salariului de bază brut din luna anterioară concedierii, fără a se ţine seama de reţinerea impozitului şi a celorlalte contribuţii, şi tot din considerente şi dispozitiv rezultă că este neîntemeiat cel de al doilea capăt de cerere privind restituirea impozitului şi a contribuţiilor aferente salariului compensatoriu, în privinţa cărora s-a stabilit că au fost legal reţinute de pârâtă.

- acordarea unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective este legală şi temeinică, în concordanţă cu dispoziţiile art. 78 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional 2007-2010 şi cu prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, întrucât, la formularea art. 64 din acest din urmă contract colectiv, părţile au convenit ca angajatorul să aibă posibilitatea de a decide asupra acordării compensaţiilor, între altele, în funcţie de situaţia financiară.

Având în vedere situaţia financiară, disponibilităţile băneşti şi fluxul de numerar negativ, angajatorul a cordat o compensaţie de un salariu brut lunar, cât era obligat şi cât a putut din fondul de salarii, în afara drepturilor cuvenite la zi. Posibilitatea acordării a 12 salarii compensatorii celor concediaţi a fost reanalizată de Consiliul de administraţie în şedinţa din 19.01.2009, când s-a decis, în continuare, în raport de posibilităţile de plată ale societăţii, acordarea unor compensaţii la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii colective, pentru fiecare salariat concediat.

Prin întâmpinarea depusă, S.C. S. S.A. a solicitat respingerea recursului formulata de fostul salariat, ca nefondat.

În recurs, nu au fost administrate probe.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, atât prin prisma criticilor formulate, cât şi sub toate aspectele, conform dispoziţiilor art. 304¹ din C o d u l d e Procedură civilă, Curtea constată următoarele:

În ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. S. S.A., Curtea constată că este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Nu poate fi reţinut motivul de modificare subsumat dispoziţiilor art. 304 pct. 8 din C o d u l d e procedură civilă, întrucât criticile aduse sentinţei atacate nu se circumscriu acestui text, referindu-se la interpretarea greşită a probelor, iar nu la interpretarea greşită a vreunui act dedus judecăţii, care să fi fost denaturat de prima instanţă.

Raporturile de muncă dintre părţi au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit.c din Codul muncii, prin concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activităţii angajatorului, în cadrul concedierii colective.

La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensaţie la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 şi 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007- 2010.

Prin hotărârea recurată în cauză, primul capăt de cerere având ca obiect plata a încă 11 salarii compensatorii a fost în mod corect admis de instanţa de fond, care a dat o corectă interpretare dispoziţiilor art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societăţii angajatoare, conform cărora în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.

Sub aspectul naturii sale juridice, contractul colectiv de muncă este nu numai un act juridic bilateral, ci şi izvor de drept, încadrându-se în categoria de excepţie a normelor juridice negociate. Aşa fiind, contractul colectiv de muncă se deosebeşte nu numai de contractul civil, în general, ci şi de contractul individual de muncă.

În cazul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, drepturile salariaţilor prevăzute în lege şi în contractele colective de muncă încheiate la nivel superior au un caracter minimal. Aşadar, legea şi contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional stabilesc numai cadrul minimal de la care se porneşte negocierea în cazul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, conţinutul minimal al acestui contract colectiv de muncă, care, deşi este o specie de contract cu totul aparte, îşi păstrează caracterul convenţional şi, odată încheiat, are forţă obligatorie.

Sintagma „angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie financiară” nu poate fi interpretată în sensul că plata acestor compensaţii ţine de voinţa exclusivă a angajatorului, fiind o facultate, iar nu o obligaţie a acestuia.

Acordarea compensaţiilor este condiţionată în speţă doar de situaţia financiară bună a societăţii, condiţie îndeplinită, astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă.

Interpretarea dată acestei sintagme de recurentă nu poate fi reţinută, câtă vreme orice clauză contractuală trebuie interpretată în sensul în care produce efecte juridice, iar nu în sensul în care nu produce asemenea efecte. Or, din moment ce o atare clauză, prin care se recunosc salariaţilor drepturi peste cele prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel naţional, a fost negociată şi stipulată de părţi, intenţia cestora a fost în mod evident de a-i da eficienţă, iar nu de a o eluda, cu consecinţa aplicării directe a contractului colectiv de muncă la nivel naţional.

Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, motivul real al concedierii salariatului nu a fost determinat de dificultăţi economice, ci de reorganizarea efectivă a activităţii societăţii, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acţionarilor, care a aprobat structura organizatorică a societăţii şi numărul maxim de personal la 330 salariaţi, astfel încât la nivelul societăţii să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societăţii, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condiţiile menţinerii competitivităţii societăţii.

Prin urmare, în condiţiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauză dificultăţi de natură economică, ci doar raţiuni organizatorice, se poate reţine că plata compensaţiilor pretinse prin acţiunea dedusă judecăţii nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligaţie impusă de lege şi de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

G. de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichidităţile societăţii, iar nu şi împrejurarea că angajatorul are dificultăţi economice, care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale şi implicit acordarea plăţilor compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă.

Având în vedere bilanţul contabil al societăţii care dovedeşte obţinerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum şi prevederile art. 80 alin.3 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pentru anii 2007-2010, art. 241 alin. 1 lit. d), art. 243 din Codul muncii şi art. 30 din Legea nr.130/1996, în conformitate cu care executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, Curtea reţine ca fiind corectă concluzia instanţei de fond în sensul că angajatorul a refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensaţiile pretinse prin acţiunea dedusă judecăţii.

În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C o d u l d e procedură civilă, Curtea constată că nici acesta nu poate fi reţinut, câtă vreme în considerentele sentinţei recurate, prima instanţă a expus argumentele ce i-au format convingerea, precum şi pe acelea pentru care a respins apărările părţilor, iar motivarea susţine dispozitivul sentinţei, cu care este în deplină concordanţă, dispozitiv care nu are caracter contradictoriu, ca, de altfel, nici considerentele.

În privinţa diferenţei de 11 salarii compensatorii neplătite de angajator, în mod corect instanţa de fond s-a raportat la clauza înscrisă în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, prin care părţile au stipulat acordarea unei compensaţii echivalente cu un anumit număr de salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, salarii din care, în mod evident, trebuie reţinute impozitul şi celelalte contribuţii datorate potrivit legii.

În ce priveşte caracterul legal al reţinerilor, acesta a fost examinat prin raportare la salariul compensatoriu plătit de angajator salariaţilor concediaţi. Sub acest aspect, în mod corect instanţa de fond a reţinut că numai în ipoteza în care în contractul colectiv de muncă s-ar fi prevăzut acordarea unor plăţi compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, s-ar fi putut reţine incidenţa dispoziţiilor art. 56 pct. 4 lit. j din Codul fiscal, cu consecinţa neimpozitării sumei primite cu titlu de plăţi compensatorii.

În raport de considerentele anterior expuse, Curtea constată că, în cauză, nu subzistă nici motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din C o d u l d e procedură civilă.

Prin urmare, Curtea, văzând şi dispoziţiile art. 312 din C o d u l d e procedură civilă, urmează să respingă recursul declarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat.

În ce priveşte recursul declarat de recurentul-reclamant S. J., acesta urmează a fi admis, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Nu pot fi primite susţinerile recurentului privind greşita soluţionare a capătului de cerere referitor la plata daunelor morale, câtă vreme Tribunalul, în raport de chiar motivele invocate de reclamant, care vizează aspecte de nelegalitate a concedierii, a stabilit în mod corect că o atare faptă culpabilă producătoare de prejudicii nu poate fi analizată în actualul cadru procesual, în condiţiile în care decizia de concediere nu a fost atacată şi este definitivă.

În privinţa contribuţiilor la asigurări sociale, Curtea reţine că este întemeiată critica recurentului, întrucât, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, potrivit cărora contribuţia de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj la nivelul cotei contribuţiei individuale de asigurări sociale. Potrivit art.26 din aceeaşi lege, aceste venituri nu sunt scutite de plata contribuţiilor la asigurări sociale, nefiind prevăzute în categoria veniturilor exceptate potrivit menţionatului articol, contribuţii pe care, însă, fostul angajator nu trebuia să le reţină şi să le vireze, deoarece ele nu sunt suportate pentru aceste venituri de către angajat, ci de către bugetul asigurărilor pentru şomaj, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000.

Prin urmare, Curtea, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. 1 şi 2 din C o d u l d e procedură civilă, urmează să admită recursul şi să modifice sentinţa atacată, în sensul obligării pârâtei la restituirea către reclamant a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

Celelalte dispoziţii ale sentinţei urmează a fi menţinute.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 din C o d u l d e procedură civilă, Curtea o va obliga pe recurenta S.C. S. S.A., căzută în pretenţii, să plătească recurentului S. J. suma de 1100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului (conform chitanţei nr. 74 din 6.11.2009 – fila 23 din dosarul instanţei de recurs), astfel cum a fost redus potrivit prevederilor alin. 3 al textului legal menţionat, în raport de valoare litigiului şi munca îndeplinită de avocat, în condiţiile în care, în cauză, nu au fost invocate excepţii, iar recursul a fost soluţionat la primul termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-pârâtă (...) S. (...)., cu sediul în B,(...)-67, sector 1, împotriva sentinţei civile nr.4023/14.05.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.7393/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. J., cu domiciliul în B,(...), (...) . A, . 2, . 14, sector 3.

Admite recursul formulat de recurentul-reclamant S. J. împotriva sentinţei civile nr.4023/14.05.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.7393/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimata-pârâtă (...) S. (...).

Modifică în parte sentinţa recurată, în sensul că :

Obligă pârâta să restituie reclamantului contribuţia de asigurări sociale (CAS).

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Obligă recurenta-pârâtă (...) S. (...) la plata sumei de 1100 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocaţial redus, către recurentul-reclamant S. J..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 noiembrie 2009.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

(...) (...) (...) (...) (...) M. (...)

GREFIER

N. E.

Red.: U.L.

Dact.: U.L./4 ex

17.12.2009

Jud.fond: M.A. H.

D. D.