Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C R A I O V A

SECŢIA A II-A CIVILĂ ŞI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 1316

Şedinţa din Camera de Consiliu din 22 Februarie 2010

Completul compus din:

PREŞEDINTE (...) (...) (...)

Judecător (...) (...)

Judecător (...) D.

Grefier H. Ţ.

***************

Pe rol, pronunţarea asupra dezbaterilor ce au avut loc în şedinţa publică din data de 15.02.2010, privind recursurile declarate de contestatorul E. N. şi intimatul (...) E. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 2408 din 12 iunie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j în dosarul nr(...), având ca obiect contestaţie decizie de concediere.

Procedura de citare este legal îndeplinită fără citarea părţilor.

Dezbaterile şi concluziile părţilor în cauza de faţă, au fost consemnate în încheierea de şedinţă din data de 15.02.2010, care fac parte integrantă din prezenta decizie şi instanţa în conformitate cu prevederile art 260 c.pr.civ a amânat pronunţarea la data de 22 februarie 2010.

În urma deliberării, s-a pronunţat următoarea soluţie:

C U R T E A

Asupra recursurilor de faţă;

T r i b u n a l u l D o l j prin sentinţa civilă nr. 2408 din 12 iunie 2009 a admis în parte cererile conexe formulate de contestatorul E. N., în contradictoriu cu intimata (...) E. SRL E. M.

A anulat decizia 274/09.06 2008 emisă de intimată şi a obligat intimata la plata către contestatorul reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate , majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul de la data concedierii şi până la reintegrare.

A dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior concedierii şi a obligat intimata la plata către contestatorul reclamant a diferenţelor de drepturi salariale dintre cele cuvenite conform HG 1507/2007 şi CCM la nivel naţional valabil pe anii 2007 - 2010 şi cele efectiv achitate, pe lunile ianuarie şi februarie 2008 .

A respins celelalte capete de cerere şi cererea contestatorului reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin decizia nr 274/09 06 2008 emisă de (...) E. SRL s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului conform art 65 alin 1 din Codul muncii .

Contestatorul a deţinut funcţia de consilier juridic începând cu data de 01 10 2007( contract individual de muncă nr 50108/116 10 2007) şi până la data concedierii .

Sub aspect formal , instanţa a apreciat că decizia de desfacere a contractului individual de muncă al contestatorului nu este lovită de nulitate absolută , erorile din decizie privind durata perioadei de preaviz şi termenul de contestare a deciziei nefiind sancţionate cu nulitate absolută, cerinţa menţiunii duratei preavizului fiind suplinită prin notificarea nr 201/29 04 2008 , convocarea nr 257/03 06 2008 şi nr 258/03 06 2008 , prin care i s-a adus la cunoştinţa contestatorului despre măsura concedierii şi acordării preavizului , astfel că menţionarea unui număr de zile de preaviz mai M decât cel prevăzut în contractul individual de muncă , în condiţiile în care s-a stabilit plata corespunzătoare a acestora, nu poate conduce la nulitatea deciziei , fiind vorba de un formalism excesiv într-o atare situaţie.

In privinţa termenului de contestare indicat de intimată în decizia contestată ca fiind de 30 de zile lucrătoare şi nu calendaristice cum prevăd dispoziţiile art 283 alin 1 lit a din Codul muncii, instanţa a constatat că eroarea sub acest aspect nu a produs nicio vătămare contestatorului care a depus prezenta contestaţie în termen legal .

In ceea ce priveşte critica pe fond formulată de contestator împotriva măsurii concedierii, instanţa a constatat că măsura concedierii contestatorului nu a fost efectivă , reală şi serioasă , intimata nefăcând dovada îndeplinirii cerinţelor impuse de art. 65 Codul muncii , respectiv dovada desfiinţării efective şi definitive a locului de muncă ocupat de contestator. Intimata nu a depus înscrisuri – bilanţ al firmei, etc - care să ilustreze dificultăţile economice înregistrate de aceasta .Mai mult, organigrama depusă la dosar ( fila 64) , fără număr de înregistrare şi data întocmirii nu face dovada desfiinţării definitive şi efective a postului .

Având în vedere aceste considerente,instanţa a dispus anularea deciziei nr 274/09 06 2008, reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior desfacerii contractului individual de muncă şi , în temeiul art 78 din Codul muncii, a obligat intimata angajatoare să-i plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate , majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta de la data concedierii şi până la reintegrare.

Cât priveşte capătul de cerere conex având ca obiect obligarea intimatei la plata diferenţei de drepturi salariale pe lunile ianuarie – februarie 2008 , instanţa , având în vedere dispoziţiile art 40 alin 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010 care stabilesc coeficienţii minimi de devalorizare la lit d de 2 pentru personalul încadrat pe funcţii pentru care condiţia de pregătire este cea de studii superioare , rezultă că reclamantul este îndreptăţit pe perioada solicitată , ianuarie – februarie 2008 la un salariu minim de 2 x 500 lei , respectiv 1000 lei.

Întrucât acesta a beneficiat pe lunile ianuarie – februarie 2008 de un salariu de bază de 880 lei, inferior celui prevăzut de art 40 alin 1 lit d din CCM unic , instanţa a obligat pârâta să-i plătească diferenţele de drepturi salariale cuvenite .

Prin neplata salariului minim , pârâta a încălcat obligaţia ce-i revine potrivit art 40 alin 1 lit c din Codul muncii , aceea de a acorda salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege , contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractul individual de muncă .

Având în vedere soluţia pronunţată pe cererile principale – anulare decizie de concediere , reintegrare şi plata drepturilor salariale de la data concedierii la data reintegrării ,instanţa a respins capetele de cerere cu caracter subsidiar , respectiv obligarea pârâtei de a-i permite accesul în unitate pe durata preavizului , acordarea unui salariu ca măsură compensatorie.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 cod pr civilă, instanţa a respins cererea contestatorului de acordare a cheltuielilor de judecată constând în contravaloarea combustibilului utilizat cu ocazia prezentării în instanţă , bonurile fiscale depuse la dosar fiind insuficiente în probarea cuantumului cheltuielilor de transport suportate de contestator cu ocazia prezentei judecăţi.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs contestatorul E. N. şi intimata (...) E. SRL E. M, criticând-o pentru nelegalitate.

Motivându-şi recursul, reclamantul a arătat că, deşi sentinţa instanţei de fond îi este favorabilă pe cererea principală, motivarea a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

În acest sens, recurentul reclamant a arătat că un prim motiv de recurs constă în aceea că s-a făcut o greşită aplicare a normelor imperative prevăzute de art.76 şi 77 C.N. la anularea deciziei de concediere nr.274/09.06.2008, instanţa de fond considerând netemeinic că, sub aspect formal, erorile materiale din decizia de concediere nu sunt sancţionate cu nulitatea absolută.

A susţinut recurentul că legea nu sancţionează cu nulitatea absolută o decizie de concediere ce este incompletă sau conţine erori materiale sub aspectul conţinututlui, ci sancţionează cu nulitate absolută procedura de desfacere a respectivului contract, procedură care în cazul său nu s-a respectat.

A mai susţinut că, în mod greşit, a apreciat instanţa de fond că erorile materiale constatate în cazul desfacerii contractului său de muncă nu afectează valabilitatea procedurii şi nu au produs nicio vătămare,în condiţiile în care contestaţia a fost depusă în termen legal, instanţa neavând în vedre că indicarea greşită a termenului de contestare sau neindicarea acestuia este direct provocatoare de prejudicii, iar faptul că în cazul său s-a evitat producerea acestor prejudicii datorită pregătirii sale profesionale nu trebuia luată în considerare, aâtta timp cât legituitorul pentru a preveni astfel de situaţii a prevăzut în C.N. necesitatea indicării expres în decizia de concediere a dreptului de contestare pe zile calendaristice.

Cu privire la reţinerea instanţei de fond în sensul că cerinţa duratei de preaviz a fost suplinită prin notificarea nr.201/29.04.2008, convocarea nr257/03.06.2008 şi nr.258/03.06.2008, prin care ar fi luat la cunoştinţă de termenul de preaviz, recurentul consideră că aceasta nu poate fi primită întrucât prin notificarea nr.201/29.04.2008 i se aduce la cunoştinţă numai desfiinţarea locului de muncă în condiţiile art.65 alin.1, începând cu data de 09.06.2008, dar nu conţine nicio perioadă de preaviz, iar data înregistrării respectivei notificări, 20.04.2008, nu poate fi considerată în niciun caz perioada începerii preavizului.

De asemenea, recurentul a arătat că, în capătul de cerere ce are ca obiect obligarea administratorului să-i permită intrarea în incinta unităţii pe durata perioadei de preaviz, se ia în calcul curgerea unui termen de 20 de zile lucrătoare calculate de la data de 06.05.2008, dată când a semnat o altă decizie de concediere, iar perioada de preaviz stabilită de angajator a fost luată la cunoştinţa la data primirii deciziei de concediere, cu ocazia analizării căreia a constatat abateri grave de aplicare şi calcul al perioadei de timp, abateri enumerate în cererea de chemare în judecată în dosarul nr(...).

A menţionat recurentul că angajatorul are obligaţia, în temeiul art.73 alin.1 C.N., de a acorda dreptul de preaviz obligatoriu în condiţiile art.65 alin.1 C.N., şi nu se poate considera că acest termen de preaviz a fost adus la cunoştinţa angajatului prin probe indirecte.

O a două critică formulată de recurentul reclamant a vizat soluţia instanţei de fond cu privire la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de aplicarea art.65 alin.1 C.N., respectiv aprecierea că desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă, să aibă o cauză reală şi serioasă şi fără legătură cu persoana celui în cauză.

Cu privire la acest aspect, recurentul a susţinut că desfacerea contractului său de muncă nu numai că nu are nicio cauză reală şi serioasă, dar este în strânsă legătură cu persoana sa, recurentul considerând că, în ceea ce îl priveşte, concedierea a fost determinată de activităţile sale cu referitoare la constituirea unui sindicat.

Al treilea motiv de recurs invocat de reclamant a fost acela că instanţa de fond nu a acordat un salariu lunar ca măsură compensatorie în condiţiile art.78 alin.1 CCM unic la nivel naţional coroborat cu art.67 C.N..

Consideră recurentul că, deşi s-a anulat decizia de concediere nr.274/09.06.2008, în temeiul art.40 C.N. şi a CCM unic la nivel naţional, se impune acordarea acestui salariu lunar, fapt ce rezultă din interpretarea gramaticală şi juridică a art.78 alin.1 din CCM unic la nivel naţional, care stabileşte data la care se acordă această compensaţie, în ce condiţii şi beneficial acestuia pentru angajatul căruia i s-a desfăcut contractul de muncă din motive ce nu ţin de persoana sa, respective pentru cazul prevăzut de art.65 alin.1 C.N..

Prin ultimul motiv de recurs, reclamantul a criticat modul de soluţionare a cererii privind cheltuielile de judecată, susţinând că în mod greşit a fost respinsă această cerere, deşi la dosar s-a depus dovada efecutării acestor cheltuieli, respectiv chitanţele ce atestă contravaloarea combustibilului folosit la transportul efectuat de la domiciliu la sediul instanţei, cheltuieli făcute în limita a aproximativ 7,5 l/100 km.

Drept urmare, reclamantul a solicitat admiterea recursului său, modificarea sentinţei atacate, conform motivelor invocate.

Pârâta S.C. E. S.R.L., în motivarea recursului său, a susţinut că instanţa de fond, admiţând contestaţia, a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor legale şi nu a vut în vedere toate probele administrate în cauză.

Sub acest aspect, pârâta a susţinut că, la baza emiterii deciziei de concediere, au fost raţiuni economice, desfiinţarea locului de muncă fiind efectivă şi definitivă, conform organigramei depuse la dosar, iar cauză concedierii este reală şi serioasă, întrucât ar fi imposibilă continuarea activităţii la locul de muncă al contestatorului fără a se crea societăţii pagube iminente.

A menţionat recurenta pârâtă că a avut loc o restrângere reală a activităţii, impusă de nevoile societăţii, care a avut ca finalitate concedierea contestatorului şi a susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere înscrisurile din care rezulta acest fapt, în principal organigrama, bilanţul societăţii, decizia emisă de administrator în baza statutului societăţii.

Cât priveşte capătul de cerere conex având ca obiect obligarea la plata diferenţei de drepturi salariale pe lunile ianuarie-februarie 2008, recurenta pârâtă a susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere că este chiar culpa contestatorului faptul că acesta nu a benficiat de majorările salariale pe lunile menţionate, întrucât acesta se ocupa, potrivit fişei postului, de efectuarea operaţiunilor şi modificărilor în raport de dispoziţiile legale în vigoare.

În susţinerea recursului şi în completarea probatoriilor administrate la prima instnaţă, recurenţii au înţeles să se folosească de proba cu înscrisuri, fiind despus prntre altele la dosar, extras cuprinzând indicatorii financiari conform bilanţului depus pe anul 2008 al agentului economic cu codul unic de identificare nr.(...), informare şi raport privind situaţia economico-financiară a S.C.E. S.R.L, întocmit de expert U. J., Hotărârea AGA.

În şedinţa publică din 15.02.2010, cu ocazia formulării concluziilor orale, recurenta pârâtă S.C. E. S.R.L. invocat excepţia lipsei de interes şi inadmisibilităţii recursului declarat de către reclamant, motivând că acesta nu jutsifică interes în promovarea căii de atac, în condiţiile în care soluţia instanţei de fond îi este favorabilă.

Curtea, examinând cu precădere această excepţie, reţine că din ansamblul dispoziţiilor legale reglementând calea de atac a recursului, cuprinse în capit.I, Titlul V din C o d u l d e Procedură Civilă rezultă că justifică interes în promovarea recursului partea pe care hotărârea instanţei de fond o vatămă, fie prin stabilirea unor obligaţii în sarcina sa, în cazul în care a avut calitatea de pârâtă, fie prin admiterea doar în parte a cererilor formulate, în situaţia în care partea s-a situat pe poziţia procesuală de reclamant.

Această concluzie se poate desprinde inclusiv din disp.312 C.pr.civ. privind soluţiile ce pot fi adoptate în recurs, prin promovarea acestei căi de atac urmărindu-se pronunţarea de către instanţa de recurs a unei soluţii diferite, cu consecinţa modificării sau casării hotărârii instanţei de fond.

În speţă, calitatea procesuală a recurentului E. N. a fost aceea de reclamant, iar la instanţa de fond acţiunea principală formulată de acesta, având ca obiect contestaţia împotriva deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, a fost admisă în totalitate, fiind respinse numai o parte din capetele de cerere subsidiare şi aceasta ca o consecinţă a admiterii capătului principal.

În prezentul recurs, primele două motive invocate de către reclamant vizează soluţia adoptată de instanţa de fond pe acţiunea principală, care a fost admisă, dispunându-se anularea deciziei de concediere nr.274/09.06.2008 şi reintegrarea reclamantului cu funcţia deţinută anterior concedierii, cu plata către acesta a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul de la data concedierii şi până la reintegrare.

Prin urmare, soluţia adoptată pe capătul principal de cerere nu îl vatămă în niciun fel pe reclamant, fiindu-i întru totul favorabilă, condiţii în care acesta nu justifică interes în promovarea recursului cu privire la aceste dispoziţii din hotărârea instanţei de fond, nefiind interesat în modificarea sau casarea sentinţei sub acest aspect.

La punctele 1 şi 2 din motivele de recurs, reclamantul critică practic motivarea cu care instanţa de fond a admis capătul principal de cerere, fiind nemulţumit de nereţinerea existenţei unui caz de nulitate absolută a deciziei de concediere, de faptul că nu s-a constatat nerespectarea termenului de preaviz şi nu s-a reţinut că motivul concedierii este în legătură cu persoana sa, mai precis cu activitatea sa sindicală, motive ce nu sunt însă de natură a atrage nelegalitatea sentinţei şi a determina modificarea sau casarea acesteia.

Reclamantul a invocat prin acţiunea introductivă mai multe motive de nelegalitate a deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, unele constituind cauze de nulitate absolută expres prevăzute de lege, iar altele nulităţi virtuale, iar altele cauze de nulitate relativă.

Instanţa de fond a analizat aceste motive de nelegalitate, dar a reţinut incidenţa doar a unuia dintre ele, vizând fondul măsurii de concediere, stabilind că aceasta nu a fost efectivă, reală şi serioasă, nefăcându-se dovada îndeplinirii cerinţelor impuse de art.65 C.N., iar ca o consecinţă a constatării nelegalităţii în raport de acest motiv a dispus desfiinţarea deciziei, reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior şi plata tuturor drepturilor salariale de la concediere şi până la reintegrarea efectivă.

În condiţiile în care nulităţile produc aceleaşi efecte, indiferent dacă sunt absolute sau relative, exprese sau virtuale, lipsind actul juridic de efectele sale specifice, împrejurarea că instanţa de fond a reţinut incidenţa unui caz de nelegalitate legat de fondul măsurii concedierii şi nu existenţa unui viciu de formă a deciziei de concediere de natură a atrage nulitate absolută sau împrejurarea că a motivat anularea deciziei pe neîndeplinirea cerinţei art.65 C.N. referitoare la existenţa unei cauze reale şi serioase de desfiinţare locului de muncă şi nu pe condiţia ca motivul concedierii să nu aibă legătură cu persoana salariatului, nu prezintă relevanţă deosebită, atâta timp cât s-a dispus desfiinţarea deciziei constatate ca nelegale şi reintegrarea reclamantului pe funcţia deţinută anterior, cu plata drepturilor aferente pe această perioadă .

Or, tocmai acesta este folosul practic pe care reclamantul l-a urmărit prin promovarea contestaţiei, desfiinţarea deciziei de concediere care îl vatămă, iar prin soluţia adoptată pe cererea principală a obţinut câştig de cauză, astfel că nu justifică interesul în modificarea sentinţei pronunţate de instanţă sub acest aspect.

Pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea administratorului să permită reclamantului intrarea în incinta societăţii pe perioada de preaviz, Curtea constată că acest capăt de cerere a fost respins ca o consecinţă a faptului că instanţa a admis cererea principală şi a anulat măsura concedierii reclamantului, dispunând reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior. Ca urmare a acestei reintegrări, asigurarea accesului reclamantului în incinta societăţii nu poate reprezenta decât consecinţa firească a prezenţei acestuia la locul de muncă, în vederea desfăşurării activităţii specifice funcţiei pe care a fost reintegrat, astfel că nu se mai pune problema vreunei interdicţii pentru reclamant de a intra în incinta unităţii.

Referitor la motivul de recurs conform căruia instanţa de fond trebuia să acorde un salariu lunar ca măsură compensatorie, în temeiul art.78 alin.1 din CCM unic la nivel naţional, coroborat cu art.67 C.N., chiar dacă a dispus anularea deciziei de concediere, Curtea îl apreciază ca neîntemeiat.

Ca şi în cazul capătului de cerere privind obligarea administratorului de a permite accesul în incinta societăţii în cursul termenului de preaviz, acest capăt de cerere subsidiar a fost respins de instanţa de fond, tot ca urmare a admiterii capătului principal de cerere şi anulării măsurii de încetare a contractului individual de muncă, prin concediere.

Potrivit art.78 alin.1 din CCM unic la nivel naţional, prevederi invocate chiar de recurent în susţinerea cererii sale, „ la încetarea contractului individual de muncă din motive care nu ţin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi”.

În cauză, fiind anulată decizia de concediere nr. 274/09.06.2008 prin hotărârea judecătorească, această decizie este lipsită de efecte juridice, inclusiv sub aspectul efectului de încetare a contractului individual de muncă, astfel că nu se mai pune problema acordării vreunei compensaţii de cel puţin un salariu lunar, compensaţie de care potrivit prevederilor art. art.78 alin.1 din CCM unic la nivel naţional beneficiază numai salariaţii cărora le-a încetat contractul individual de muncă. Or, în ceea ce îl priveşte pe petent, contractul individual de muncă nu a încetat, cel puţin nu în baza deciziei de concediere contestată în cauză de faţă, motiv pentru se apreciază neîntemeiată şi această a treia critică de recurs.

Se impune, însă, admiterea recursului, ca urmare a ultimului motiv invocat dec reclamant, referitor la cheltuielile de judecată, motiv pe care Curtea îl apreciază fondat.

Astfel, se constată că la fila 116-117 din dosarul de fond sunt depuse copii ale bonurilor fiscale atestând cheltuielile făcute de reclamant cu deplasarea între localitatea de domiciliu - E. M şi localitatea unde se află sediul instanţei-municipiul C.

În condiţiile în care nu s-a contestat conformitatea acestor copii cu originalul, iar datele de eliberare a bonurilor corespund cu cele în care reclamantul s-a prezentat la instanţă în vederea susţinerii cauzei sale, se impunea luarea lor în considerare şi obligarea pârâtei care a căzut în pretenţii la instanţa de fond la plata cheltuielilor de transport dovedite, în conformitate cu art.274 C.pr.civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtă, Curtea îl apreciază ca neîntemeiat, instanţa de fond făcând o corectă interpretare şi aplicare a probelor administrate şi o justă apreciere a probelor administrate.

Astfel, se constată că la dosarul de fond nu se află depuse înscrisuri din care să rezulte dificultăţile economico-financiare pretins înregistrate de societate. Cum corect a observat şi instanţa de fond, organigrama depusă de pârâtă şi aflată la fila 64 din dosar nu poartă un număr de înregistrare în evidenţele societăţii şi nu este datată, astfel că din aceasta nu reiese dacă vizează situaţia locurilor de muncă din cadrul societăţii în perioada concedierii reclamantului.

Mai mult, pentru a se putea verifica dacă s-a realizat o desfiinţare efectivă şi definitivă a postului deţinut de reclamant, trebuia prezentată o situaţie comparativă a locurilor de muncă din cadrul societăţii, anterioară şi ulterioară concedierii reclamantului, prin urmare trebuiau depuse organigrame datate vizând cele două perioade, probe pe care pârâtă nu le-a prezentat.

Mai mult, nici în recurs pârâta nu a depus bilanţul contabil sau alte documente contabile din care să rezulte situaţia financiară şi eventualele dificultăţile economice - financiare ale societăţii, iar hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor (...).E. S.R.L. prezentată în recurs şi aflată la fila 57 este, de asemenea, nedatată, astfel că nu poate demonstra că măsurile adoptate de asociaţi şi constatările cu privire la existenţa dificultăţilor economice se referă la perioada concedierii reclamantului.

În ceea ce priveşte raportul privind situaţia economico-financiară întocmită de expert contabil U. J., aflat la filele 44-47 din dosarul de recurs, în cuprinsul acestuia s-a reţinut că, la finele anului 2007, activitatea societăţii a fost nerentabilă, înregistrând o pierdere netă de 88.544,86 de lei, în timp ce în trimestrul I al anului 2008, s-a constatat că activitatea societăţii a fost rentabilă, înregistrând un profit net de 105.334, 58 de lei.

Prin urmare, din această situaţie rezultă că, raportat la anul 2007, în primul trimestru al anului 2008, s-a realizat o creştere a rentabilităţii activităţii societăţii şi s-a înregistrat profit, astfel că aceste date nu sunt de natură să demonstreze nici ele existenţa unor dificultăţi economice în perioada anterioară concedierii reclamantului-09.06.2008.

În concluzie, se reţine că din probele administrate nu a rezultat că sunt întrunite cerinţele impuse de art.65 C.N., nefăcându-se dovada că desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă şi a avut o cauză reală şi serioasă, astfel încât în mod corect a dispus instanţa de fond anularea deciziei de concediere.

Referitor la critica pârâtei, în sensul că nu se putea dispune obligarea sa plata diferenţei de drepturi salariale pe lunile ianuarie-februarie 2008, întrucât reclamantului i-ar reveni culpa pentru neoperarea acestor modificări salariale, Curtea apreciază că pârâta, în calitate de angajator, nu se poate prevala de necunoaşterea prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel naţional pentru a justifica neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art.40 alin.2 lit.c C.N..

Cât timp reclamantul, ca salariat al societăţii, era îndreptăţit la acordarea acestor majorări salariale, pe lunile ianuarie- februarie 2008 (fapt pe care societatea nu l-a contestat), dar nu a beneficiat de ele, societatea este datoare în temeiul art.40 alin.2, lit.c C.N. să realizeze plata acestora, determinarea împrejurării dacă reclamantului îi revine sau nu culpa pentru operarea acestor modificări în carnetul de muncă nefăcând obiectul prezentului dosar.

Având în vedere aceste considerente, Curtea în temeiul art.312 C.pr.civ. va respinge recursul declarat intimata (...) E. SRL E. M, va admite recursul declarat de contestatorul E. N., va modifica în parte sentinţa în sensul că va admite cererea contestatorului privind cheltuielile de judecată.

Va fi obligată intimata la plata către contestator a sumei de 565 lei cheltuieli de judecată, cheltuieli dovedite cu bonurile fiscale depuse la dosar, cu excluderea celor din zilele care nu coincid cu termenele de judecată acordate în cauză, pentru care nu s-a făcut dovada că deplasarea în C s-a făcut în scopul prezentării în instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat intimata (...) E. SRL E. M, împotriva sentinţei civile nr. 2408 din 12 iunie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j în dosarul nr(...), având ca obiect contestaţie decizie de concediere.

Admite recursul declarat de contestatorul E. N..

Modifică în parte sentinţa în sensul că admite cererea contestatorului privind cheltuielile de judecată.

Obligă intimata la plata către contestator a sumei de 565 lei cheltuieli de judecată.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Irevocabilă

Pronunţată în şedinţa publică de la 22 Februarie 2010

3ex/A.G.

Red.jud.F.C.(...)

Jud.fond R.G./G.T.