Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L A L B A I U L I A

SECŢIA PENTRU CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ Nr. 44/2009

Şedinţa publică de la 19 Ianuarie 2009

Completul compus din:

PREŞEDINTE (...) (...) - preşedinte secţie

(...) (...) - vicepreşedinte

(...) (...) - judecător

(...) (...) - grefier

Pe rol se află pronunţarea asupra recursului formulat de reclamantul H. N. împotriva sentinţei civile nr. 725/7 iulie 2008 pronunţată de T r i b u n a l u l S i b i u în dosar nr(...).

Procedura de citare este legal îndeplinită, fără citarea părţilor.

Se constată că pârâta intimată AUTORITATEA RUTIERĂ ROMÂNĂ – A.R.R. B a înregistrat la dosar Concluzii scrise şi o cerere prin care se solicită acordarea cheltuielilor de judecată împreună cu actele justificative ale acestora.

N. dezbaterilor şi concluziile părţilor au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunţării din data de 12 ianuarie 2009 , care face parte integrantă din prezenta decizie.

CURTEA DE APEL

Asupra recursului de faţă;

În deliberare se constată că prin acţiunea de dreptul muncii înregistrată pe rolul T r i b u n a l u l u i S i b i u, sub dosar nr(...), reclamantul H. N. a chemat în judecată pe pârâţii Autoritatea Rutieră Română B şi Autoritatea Rutieră Română Sibiu solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa:

- să se dispună anularea deciziei de concediere nr.120/18.01.208 emisă de intimată şi reintegrarea reclamantului pe postul deţinut anterior luării acestei măsuri;

- să fie obligate pârâtele la plata salariilor indexate, majorate şi reactualizate împreună cu toate drepturile de care reclamantul ar fi beneficiat, începând cu data concedierii sale şi până la data reintegrării efective pe post;

- să fie obligate pârâtele la plata de daune cominatorii în sumă de 300 lei pentru fiecare zi de întârziere pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce le revin conform legii;

- să fie obligate pârâtele la plata daunelor morale în sumă de 40.000 lei;

- să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În motivarea acţiunii sale a arătat că a fost salariatul ARR pe funcţia de inspector de specialitate până la data de 18.01.2008, când i-a fost desfăcut disciplinar contractul individual de muncă, întemeiat pe prevederile art.264 alin.1 lit. f coroborat cu art.61 lit. a Codul muncii.

Reclamantul a susţinut, sub un prim aspect, că această decizie este nelegală întrucât nu i-a fost comunicată, în termenul de 5 zile prevăzut de art.268 alin.3, personal, sub semnătură de primire ori, în caz de refuz, prin scrisoare recomandată, la domiciliu, aşa cum impune art.268 alin.4 Codul muncii.

Un alt motiv de nulitate, invocat de reclamant şi întemeiat pe prevederile art.267 alin.4 Codul muncii, a vizat modul defectuos în care a fost efectuată cercetarea disciplinară, în condiţiile în care reclamantul nefiind membru de sindicat, şi-a adus un apărător care să participe la derularea acestei proceduri alături de el şi care să-i apere interesele, şi a cărui prezenţă i-a fost refuzată de către unitate.

Cu privire la netemeinicia deciziei de concediere, reclamantul a arătat că abaterea reţinută în sarcina sa, respectiv necunoaşterea dispoziţiilor O.U.G. nr.2/2001, nu poate constitui un motiv pentru desfacerea disciplinară a contractului său de muncă, ci eventual un motiv de concediere, pe motiv de necorespundere profesională, întemeiat pe art.61 lit. d din Codul muncii.

De asemenea a mai susţinut că, sub aspect profesional, nu i se poate reţine nici o abatere ca inspector de specialitate, întrucât în ultimii ani s-a aflat pe primele locuri la evaluările anuale pe ţară.

În plus, contractul de muncă nu-i putea fi desfăcut la acea dată deoarece reclamantul se afla în incapacitate temporară de muncă, fiind bolnav, conform certificatelor medicale depuse la pârâtă.

Toată această atitudine abuzivă din partea pârâtei a fost de natură să aducă grave prejudicii reclamantului, care a fost supus unei presiuni psihice nejustificate, acesta fiind motivul pentru care acesta solicită daune morale.

În drept, a invocat art.139,140,283-284, 267-26 Codul muncii şi art.274 Cod proc.civ.

Prin întâmpinarea depusă, conform art.115-118 Cod proc.civ., pârâta Autoritatea Rutieră Română – A.R.R. a solicitat respingerea acţiunii reclamantului susţinând că măsura disciplinară dispusă împotriva acestuia este una legală şi temeinică.

Astfel, sub un prim aspect a arătat că a demonstrat cu actele depuse la dosar că decizia de concediere a fost comunicată reclamantului de trei ori, respectiv în datele de 18.01.2008,8.02.2008 şi 14.02.2008, printr-o firmă de curierat rapid şi că neintrarea reclamantului în posesia deciziei s-a datorat relei credinţe de care acesta a dat dovadă prin refuzul de a primi corespondenţa şi de a fi contactat de angajatul firmei de curierat.

În al doilea rând, pârâta a arătat că nici celălalt motiv de nulitate invocat de reclamant, şi întemeiat pe prevederile art.267 alin.4, nu poate fi reţinut deoarece pe timpul desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, reclamantul a fost asistat la cererea sa, de un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.

Referitor la temeinicia măsurii dispuse, a învederat că reclamantul, în acţiune, nu contestă abaterile disciplinare reţinute în sarcina sa şi care au vizat modul defectuos în acre acesta şi-a îndeplinit sarcinile deserviciu, nicidecum competenţa sa profesională, raportată la cunoaşterea sau nu a prevederilor O.U.G. nr.2/2001.

Prin urmare, pârâtă a susţinut că temeiul deciziei de concediere a reclamantului l-a constituit săvârşirea unor abateri grave şi repetate de la disciplina muncii, fiind astfel pe deplin aplicabile dispoziţiile art.61 lit. a din Codul muncii.

În legătură cu incapacitatea temporară de muncă în care s-a aflat reclamantul l-a data concedierii sale, pârâta a arătat că din certificatele medicale depuse la dosar rezultă că reclamantul a fost bolnav până la data de 22.12.2007 astfel că la data desfacerii contractului său individual de muncă, nu se mai afla în concediu medical, aşa cum susţine.

Prin sentinţa civilă nr.725/7.07.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l S i b i u sub dosar nr(...), s-a respins excepţia tardivităţii emiterii deciziei nr.40/11.01.2008 invocată de reclamant.

Totodată, s-a respins acţiunea de dreptul muncii formulată de reclamantul H. N. împotriva pârâtelor Autoritatea Rutieră Română B (A.R.R.) şi Autoritatea Rutieră Română – Agenţia Sibiu.

Potrivit art.274 Cod proc.civ., reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei de ord.1 suma de 2065,85 lei cheltuieli de judecată la fond.

Pentru a hotărî în acest mod, prima instanţă a reţinut, după examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, că în cauză nu este incident nici unul din motivele de nulitate a deciziei invocate de către reclamant.

Sub un prim aspect, a reţinut că decizia de concediere a cărei anulare se cere a fost comunicată cu reclamantul prin G. COURIER F. S.R.L., care prin adresa nr. 38827/20.02.2008, a comunicat pârâtei că s-a încercat comunicarea expediţiei nr. B. (...)/18.01.2008, cuprinzând decizia de concediere,dar că acest lucru nu a fost posibil deoarece în data de 19.01.2008 reclamantul a refuzat primirea corespondenţei, în datele de 8.02.2008 şi de 14.02.2008 destinatarul nu a putut fi găsit la domiciliu.

Prin urmare nu se poate reţine că unitatea pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de comunicare, în conformitate cu dispoziţiile art.268 alin.3 şi 4 Codul muncii.

De asemenea s-a constatat că nici motivul de nulitate întemeiat pe prevederile art.267 alin.4 Codul muncii nu este incident în cauză întrucât reclamantul a fost asistat în timpul cercetării disciplinare, de către un reprezentant al sindicatului din acre face parte.

Cât priveşte tardivitatea emiterii deciziei de concediere s-a reţinut că este nefondată şi că angajatorul a respectat prevederile art.50 alin.1 lit. b coroborate cu cele ale art.268 alin.1 Codul muncii, faţă de împrejurarea că perioada în care reclamantul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, a împiedicat pârâta să emită decizia de concediere.

Referitor la desfacerea contractului de muncă, în perioada în care reclamantul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, instanţa a constatat raportat la certificatele medicale depuse, că luarea acestei măsuri a fost dispusă la data de 18.01.2008, când cesta nu se mai afla în concediu medical.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că aspectele reţinute în sarcina reclamantului vizând îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor ce-i revin în calitate de inspector de specialitate sunt întemeiate şi că acesta deşi cunoştea prevederile cuprinse în Procedura nr.38708/2006 privind întocmirea, circuitul şi finalizarea proceselor verbale de contravenţie şi obligaţia de se conforma procedurii de urmat acesta nu a respectat aceste dispoziţii transmiţând spre executare procesele verbale de contravenţie menţionate în Raportul nr.24397/2007 deşi împotriva unora dintre ele cei sancţionaţi formulaseră plângeri contravenţionale sau le-au transmis fără ca procesele verbale să fie însoţite de dovada comunicării lor cu contravenienţii.

Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că măsura disciplinară emisă de pârâtă este una legală şi temeinică şi nu se impune desfiinţarea acesteia.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul de 10 zile prevăzut de art.80 din Legea nr.168/1999 , reclamantul H. N. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând modificarea ei, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

În expunerea motivelor sale de recurs, a susţinut că soluţia instanţei de fond se întemeiază pe o interpretare greşită a dispoziţiilor legale.

Astfel, în ce priveşte tardivitatea emiterii deciziei de concediere a arătat că la data înregistrării raportului nr.24397/25.09.2007, recurentul reclamant se afla în incapacitate temporară de muncă, aspect necontestat, că această stare de incapacitate survenise anterior datei de 25.09.2007 când a fost întocmit raportul şi în aceste condiţii contractul individual de muncă era suspendat, conform art.50 lit. b Codul muncii, de la data de 26.07.2007 când reclamantul a intrat în concediu de boală. Prin urmare, recurentul apreciază că data la care unitatea a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterilor este data înregistrării raportului nr.24397 la registratura unităţii, respectiv data de 25.09.2007, raportat la care emiterea deciziei de concediere la 18.01.2008 apare ca fiind tardivă raportat la prevederile art.268 alin.1 Codul muncii.

A mai arătat referitor la termenul de 30 de zile că fiind un termen de prescripţie, cursul , deci curgerea lui poate fi suspendată sau întreruptă în condiţiile reglementate de Decretul nr.167/1958.

Conform art.60 alin.1 lit. a Codul muncii, pe durata incapacităţii temporare de muncă, când intervine suspendarea contractului individual de muncă, unitatea nu poate dispune concedierea salariatului.

Prin urmare, recurentul apreciază că din coroborarea prevederilor art.268 alin.1 cu art.60 alin.1 Codul muncii, rezultă că legiuitorul a condiţionat curgerea termenului de 30 de zile, fără vreo interdicţie legată de incapacitatea temporară de muncă, doar de data înregistrării actului constatator la registratura unităţii, iar interdicţia de concediere, în caz de incapacitate temporară de muncă, a fost legată doar de momentul dispunerii concedierii, adică a emiterii deciziei de concediere.

Ori, câtă vreme de la data emiterii raportului, 25.09.2007, şi până la data numirii comisiei de cercetare disciplinară, 27.12.2007, pârâta intimată nu a făcut nici un demers, motivând această pasivitate prin faptul că reclamantul era bolnav, recurentul apreciază că în cauză operează art.103 Cod proc.civ., coroborat cu prevederile Decretului nr.167/1958 şi că decizia de concediere a fost tardiv emisă.

Pe fondul cauzei, recurentul a arătat că soluţia este netemeinică şi nelegală deoarece faptele imputate recurentului, nu puteau, raportat la art.266 Codul muncii, să atragă o sancţiune atât de severă.

Cu privire la procesul verbal seria (...) nr.(...)/19.01.2007, recurentul arată că momentul săvârşirii abaterii este data de 27.02.2007, când procesul verbal a fost trimis spre executare D.G.F.P. Sibiu, astfel că nu mai putea forma obiectul sancţiunii disciplinare din moment ce termenul de 6 luni de la săvârşire era deja împlinit la data întocmirii raportului nr.24397/25.09.2007.

Referitor la cel de-al doilea proces verbal seria (...) nr.(...)/4.05.2007, fapta a fost comisă la 20.06.2007, când a fost transmis la D.G.F.P. Sibiu, fără dovada comunicării lui cu contravenientul însă cu toate acestea D.G.F.P. Sibiu l-a restituit pentru că a fost formulată contestaţie şi nu pentru că adresa de înaintare nu era semnată de către directorul general ARR.

În plus, fapta nu este de o gravitate atât de mare încât să justifice concedierea reclamantului, în condiţiile în care procesele verbale fie că au fost înaintate la D.G.F.P. Sibiu, fără comunicare, fie că au fost contestate, au fost menţinute de către instanţa de judecată iar amenzile aplicate au fost achitate.

Cu privire la procesele verbale de contravenţie seria (...) nr.(...)/22.05.2007 şi seria (...) nr.(...)/26.04.2007 recurentul a arătat că acestea au fost comunicate D.G.F.P. Sibiu împreună cu adresele de înaintare iar aceasta din urmă le-a transmis Administraţiei Publice S. Chiar dacă aceste procese verbale au nu au fost comunicate iniţial contravenienţilor , ulterior contravenienţii au achitat amenzile, astfel că pârâta nu a suferit nici un prejudiciu.

Faţă de toate aceste aspecte şi ţinând cont că recurentul este angajatul pârâtelor din anul 1992 şi că nu a mai fost sancţionat disciplinar, s-a apreciat că măsura desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă este prea severă.

Intimata pârâtă Autoritatea Rutieră Română a depus întâmpinare, în temeiul art.115-118 Cod proc.civ., prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantul H. N..

În ce priveşte excepţia tardivităţii emiterii deciziei de concediere, intimata a arătat că a fost corect respinsă de către instanţa de fond deoarece în perioada 26.07.2007-27.12.2007, cât recurentul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, contractul individual de muncă al acestuia a fost suspendat, iar această stare de boală constituie un caz de forţă majoră, de natură să justifice suspendarea termenul de prescripţie în condiţiile art.13 lit. a din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă. În consecinţă, termenul d e30 de zile pentru emiterea deciziei de sancţionare este suspendat şi nu începe să curgă până la încetarea situaţiei care a determinat suspendarea.

Cu privire la aspectele de formă ale sancţionării disciplinare, intimata a susţinut că decizia de concediere a fost emisă cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale referitoare la formă, conform art.268 alin.2 Codul muncii, la termenul în care a fost aplicată sancţiunea, conform art.268 alin.1 Codul muncii, şi la respectarea procedurii cercetării disciplinare prealabile, prevăzută de art.267 Codul muncii.

Referitor la fondul pricinii, intimata a învederat că susţinerile recurentului, potrivit cărora aceste fapte sunt de sine stătătoare, fiind săvârşite la intervale şi date diferite între care s-a scurs o perioadă lungă de timp, sunt nefondate deoarece din actele şi lucrările dosarului rezultă că este vorba despre o singură abatere, săvârşită în mod continuu de către recurent, şi că tocmai această atitudine persistentă constând în încălcarea dispoziţiilor cuprinse în Procedura privind întocmirea şi circuitul documentelor dovedeşte gravitatea faptelor reţinute în sarcina acestuia.

Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, sub toate aspectele, conform art.304/1 Cod proc.civ., precum şi din oficiu, potrivit art.306 alin.2 Cod proc.civ., Curtea constată că recursul declarat de reclamantul H. N. este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:

Prima critică adusă de reclamant soluţiei pronunţate, vizând greşita soluţionare a excepţiei tardivităţii deciziei de concediere, este nefondată prima instanţă făcând o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art.50 lit. b, art.60 alin.1 lit. a şi art.268 alin.1 Codul muncii.

Astfel, potrivit art. 50 lit. a din Codul muncii „Contractul individual de muncă se suspendă de drept „ în situaţia în acre salariatul se află în „concediu pentru incapacitate temporară de muncă”.

Art. 60  alin.1 Codul muncii prevede că „ Concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă a) pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii;”

Art. 268 - (1) din Codul muncii prevede că „Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.”

Din cuprinsul certificatelor medicale depuse la dosarul cauzei rezultă că recurentul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, în intervalul 26.07.2007 – 27.12.2007 (f.119 -126).

Pe această perioadă, contractul individual de muncă al reclamantului a fost suspendat de drept, conform art.50 lit. b Codul muncii iar tot pe acest interval a operat interdicţia de concediere a reclamantului prevăzută de art.60 alin.1 lit. a Codul muncii.

Prin decizia nr.120/18.01.2008, intimata a dispus concedierea reclamantului, întemeiat pe dispoziţiile art.61 lit. a Codul muncii, la baza luării acestei măsuri stând Raportul de constatare nr.24397/25.09.2007 (f.162).

Recurentul reclamant susţine că raportat la această dată, de 25.09.2007, când unitatea intimată a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterilor comise de către salariat, emiterea deciziei de concediere la 18.01.2008 este tardivă deoarece starea de incapacitate temporară a survenit cu mult înainte de această dată, respectiv la 26.07.2007, şi că nu a intervenit nici un act sau fapt susceptibil de a atrage întreruperea sau suspendarea acestor două termene( de 30 zile şi de 6 luni) deoarece incapacitatea temporară de muncă are ca efect suspendarea contractului individual de muncă, sub aspectul prestării muncii şi a plăţii salariului, şi nu suspendarea termenului de emitere a deciziei de concediere, care este supus normelor cuprinse în Decretul nr.167/1958.

Susţinerile reclamantului nu pot fi primite întrucât jurisprudenţa a statuat în mod constant că, prin interdicţia instituită de art.60 alin.1 lit. a Codul muncii, legiuitorul a urmărit să asigure o protecţie salariaţilor. În plus, din moment ce contractul de muncă al salariatului se suspendă de drept în situaţia incapacităţii  temporare de muncă, angajatorul nu poate dispune concedierea deoarece art. 50 din Codul muncii, reglementează suspendarea de drept a contractului individual de muncă al salariatului. Prin urmare, pe această perioadă se suspendă şi termenul prevăzut de art.268 alin.1 Codul muncii, şi efectuarea în care angajatorul poate emite decizia de concediere, aşa cum corect s-a apreciat de către prima instanţă, iar curgerea lui va începe la data încetării stării de boală a salariatului.

În speţă, situaţia care a determinat concedierea reclamantului s-a ivit în perioada în care acesta se afla în concediu de boală, astfel că termenul de 30 de zile pentru emiterea deciziei de concediere şi implicit pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile a început să curgă la încetarea interdicţiei.

În raport de aceste considerente, emiterea deciziei de concediere la data de 18.01.2008 este în termen, deoarece starea de incapacitate a recurentului a încetat la data de 27.12.2007, astfel încât această critică urmează să fie înlăturată ca nefondată.

Referitor la temeinicia măsurii disciplinare dispusă împotriva recurentului se constată că nici aceste critici nu pot fi primite pentru următoarele motive:

Art. 266  Codul muncii prevede că „ Angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat, avându-se în vedere următoarele:

    a) împrejurările în care fapta a fost săvârşită;

    b) gradul de vinovăţie al salariatului;

    c) consecinţele abaterii disciplinare;

    d) comportarea generală în serviciu a salariatului;

    e) eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.”

Susţinerile recurentului potrivit cărora soluţia primei instanţe, fundamentată pe aprecierea gravităţii faptei, este greşită întrucât faptele comise nu sunt atât de grave încât să justifice concedierea acestuia sunt nefondate, raportat la ansamblul probator depus la dosarul cauzei.

Din cuprinsul Raportului înregistrat la 25.09.2007, sub nr.24397/2007, care a stat la baza emiterii deciziei de concediere nr.120/18.01.2008, motivul sancţionării îl constituie repetabilitatea abaterilor comise de recurent de la disciplina muncii, repetabilitate probată în speţă aşa cum s-a reţinut cu adresele nr.9282 din 13.07.2007, nr.(...) din 13.07.2007, nr.4215 din 15.06.2007, nr.17467 din 10.07.2007 şi nr.9820 din 20.07.2007, cu procesele verbale de contravenţie depuse la filele 27, 33, 35 şi 43 şi din adresele emise de D.G.F.P. Sibiu şi referatul nr.35492/2008 emisă de A.R.R. B.

Faţă de toate aceste împrejurări, nu se poate reţine caracterul de sine stătător al acestor fapte, toate acestea fiind de fapt o singură abatere săvârşită în mod continuu şi constând în încălcarea capitolului 3 din Procedura nr.38708/2006 privind întocmirea circuitul documentelor şi finalizarea proceselor verbale de contravenţie.

În acest context, susţinerea reclamantului că prima faptă nu mai putea constitui obiect al sancţiunii urmează să fie înlăturată deoarece termenul de aplicare a sancţiunii disciplinare trebuie calculat de la ultimul fapt de încălcare de către salariat a obligaţiilor de serviciu.

Prin urmare, gravitatea faptei a fost analizată de către prima instanţă, în raport cu criteriile prevederile  art. 266  Codul muncii, respectiv, împrejurările în care fapta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie al salariatului, consecinţele abaterii disciplinare, comportarea generală în serviciu a salariatului, eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.

     Ori în cauză, deşi recurentul cunoştea foarte bine obligaţiile ce-i revin potrivit fişei postului, Regulamentului intern al ARR şi Procedurii privind întocmirea şi circuitul documentelor respectiv, acesta a încălcat toate aceste atribuţii de serviciu.

     Aşa fiind, chiar dacă sancţiunile disciplinare sunt enumerate de lege, în mod gradat, de la cea mai blândă la cea mai severă, legiuitorul lasă la îndemâna angajatorului alegerea uneia dintre ele, în raport de cerinţele generale definite în articol. În plus, reclamantul a mai fost anterior sancţionat disciplinar astfel că afirmaţiile acestuia că sancţiunea care i-a fost aplicată este prea severă nu pot fi reţinute.

     În cauză, săvârşirea în contextul reţinut mai sus, în mod repetat, de către reclamant a abaterilor de mai sus, justifică măsura cea mai gravă luată de angajator, respectiv concedierea, soluţia primei instanţe oglindind astfel o apreciere justă a stării de fapt şi o aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

În raport de cele ce preced şi văzând dispoziţiile art.312 alin.1 Cod proc.civ., Curtea va dispune respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantul H. N..

Văzând şi dispoziţiile art.274 Cod proc.civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

(continuarea minutei deciziei civile nr. 44/2009)

*****

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul reclamantului H. N. împotriva sentinţei civile nr. 725/7 iulie 2008 pronunţată de T r i b u n a l u l S i b i u în dosar (...).

Obligă pe reclamantul H. N. să plătească pârâtei S.C. Autoritatea Rutieră Română suma de 672 lei , cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică din 19.01.2009.

Tehnored. MS, 2 ex.I.M. 13.03.2009

Jud. fond-B.N., Ţ. M.