Cabinet avocat Dreptul muncii

ROMÂNIA

CURTEA DE A P E L T I M I Ş O A R A Operator 2928

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ

ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

Decizia civilă nr.1688

Şedinţa publică din 13 noiembrie 2009

Curtea constituită din:

Preşedinte:(...) (...)

Judecător :(...) (...)

Judecător :(...) (...)

Grefier :(...) (...)

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta E.-P. M. împotriva sentinţei civile nr.1199/14.07.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l A r a d în dosarul nr(...), în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului judeţul A,având ca obiect drepturi băneşti.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică, au lipsit părţile

Procedura legal îndeplinită.

După deschiderea dezbaterilor s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care se constată că părţile au solicitat judecarea cauzei şi în lipsa lor de la dezbateri.

Nemaifiind alte probe de administrat, instanţa consideră cauza în stare de judecată şi o reţine pentru soluţionare.

C U R T E A

Asupra recursului civil de faţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1199/14.07.2009, T r i b u n a l u l A r a d a admis excepţia prematurităţii şi a respins acţiunea intentată de reclamanta E. (P.) M. pentru anularea deciziei nr.371/B/13.04.2009 emisă de pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului A.

S-a reţinut că prin decizia contestată angajatorul a înţeles să acorde angajatei un preaviz de 15 zile lucrătoare, urmând ca după expirarea acestui termen să emită dispoziţia de concediere.

Recursul declarat de reclamantă a fost motivat în drept cu prevederile art. 304 alin. 1 pct. 9 şi 312 alin. 5 Cod procedură civilă, iar în fapt s-a susţinut că după expirarea termenului de preaviz intimatul nu a mai emis o dispoziţie de concediere, întocmind nota de lichidare, situaţie în care actul dedus judecăţii a reprezentat o decizie de încetare a raporturilor de muncă.

În consecinţă, tribunalul a dat o greşită apreciere a naturii juridice a actului emis de angajator atunci când a reţinut drept întemeiată excepţia prematurităţii acţiunii, situaţie în care se impune casarea hotărârii şi trimiterea dosarului aceleiaşi instanţe, pentru rejudecare în fond.

În fine, s-a arătat că decizia de concediere contestată este lovită de nulitate, întrucât măsura a fost dispusă în perioada în care angajata s-a aflat în incapacitate temporară de muncă.

De altfel, concedierea sa a fost dispusă fără ca desfiinţarea locului de muncă să fi fost efectivă şi să fi avut o cauză reală şi serioasă.

Recursul nu este fondat.

Prin acţiunea introductivă, reclamanta a solicitat în principal să se constate nulitatea dispoziţiei nr. 371B/13 aprilie 2009, prin care pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului A i-a acordat un preaviz de 15 zile lucrătoare în perioada 17 aprilie-11 mai 2009, urmând ca la împlinirea acestui termen să fie aplicată dispoziţia de concediere a angajatei ca o consecinţă a concedierii colective din iniţiativa angajatorului.

În cazul concedierii neimputabile, conform art. 73 alin. 1 din Codul muncii, angajatorul are obligaţia de a acorda un preaviz ce nu poate fi mai mic de 15 zile lucrătoare, timp în care salariatul trebuie să îşi continue activitatea, primind salariul pentru munca prestată.

Prin decizia nr. 76/2001 (publicată în Monitorul Oficial al României partea I, nr. 152 din 28 martie 2001) Curtea Constituţională a statuat că prevederile vechiului cod al muncii (art. 131 alin. 1, Legea nr. 10/1972), care au stabilit un termen de preaviz de 15 zile au fost constituţionale, iar soluţia este aceeaşi şi în condiţiile actuale, când dispoziţiile art. 73 alin. 1 din cod se referă expres la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 15 zile lucrătoare.

Codul muncii din 1972 a stabilit că unitatea avea posibilitatea concedierii salariatului şi fără acordarea preavizului, situaţie în care îi revenea obligaţia de a-i plăti o indemnizaţie egală cu J din salariul lunar de bază (art. 131 alin. 2, Legea nr. 10/1972). Actualul cod al muncii numai reglementează o astfel de opţiune pentru angajator astfel că, în prezent, legal este obligatorie acordarea preavizului iar în cazul în care, în fapt, angajatorul nu îl acordă, cel concediat se poate adresa instanţei judecătoreşti, solicitând despăgubiri egale cu salariul cuvenit pentru perioada respectivă de 20 de zile lucrătoare.

Din cele expuse rezultă că măsura acordării preavizului precede pe cea a concedierii, neputându-se confunda cu aceasta, situaţie în care se apreciază că tribunalul a dat o justă interpretare dispoziţiilor art. 73 alin. 1 din Codul muncii atunci când a reţinut excepţia prematurităţii acţiunii având ca obiect anularea dispoziţiei prin care angajatorul înţelege să acorde salariatului preavizul reglementat de textul de lege menţionat.

Aşa fiind, susţinerile formulate în calea extraordinară de atac nu se încadrează în cerinţele expres şi limitativ prevăzut de art. 304 alin. 1 pct. 9 C o d u l d e procedură civilă pentru a putea atrage modificarea sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta E.-P. M. împotriva sentinţei civile nr.1199/14.07.2009 dată de T r i b u n a l u l A r a d în dosarul nr(...).

Irevocabilă.

B.,13 noiembrie 2009, în şedinţă publică.

Preşedinte, Judecător, Judecător,

(...) (...) (...) (...) (...) (...)

pt.Grefier

(...) (...)

În concediu de odihnă

Prim-grefier,

E. T.

Red. F.(...)/02.02.2010

Tehnored.DR/A.S./02.02.2010

Prima instanţă: jud.B. G. şi jud.B. D.

T r i b u n a l u l A r a d