Cabinet avocat Dreptul muncii

(Număr în format vechi 5128/2009)

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr.7015R

Şedinţa publică de la 30 O. 2009

Completul compus din:

PREŞEDINTE – (...) A (...)

JUDECĂTOR – (...) (...)

JUDECĂTOR – (...) D. (...)

GREFIER – J. S. N.

Pe rol judecarea recursurilor formulate de recurenţii: O. H. şi S.C. S. S.A. împotriva sentinţei civile nr.4606 din 28.05.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr(...), având ca obiect – drepturi băneşti.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică a răspuns recurentul O. H. prin avocat T. J., ce depune împuternicire avocaţială nr.208/27.11.2009, recurenta S.C. S. S.A. prin consilier juridic F. E., ce depune delegaţie la dosar.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează instanţei că prin serviciul registratură, s-a depus la dosar la data de 13.10.2009, de către recurenta S.C. S. S.A., întâmpinare, în dublu exemplar.

Curtea comunică avocatului recurentului O. H., un exemplar al întâmpinării.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul părţilor în susţinerea/combaterea recursurilor.

Recurentul O. H., prin avocat solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat, modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată. Obligarea recurentei (...) S. (...) la plata drepturilor băneşti compensatorii, conform dispoziţiilor art.64 pct.1 din Contractul Colectiv de Muncă, având în vedere profitul societăţii. În contractul colectiv de muncă se stipulează că se va plăti salarii brute, iar sarcina plăţii contribuţiilor la asigurările sociale revine angajatorului. Această plată a drepturilor băneşti nu este la latitudinea angajatorului, astfel că dispoziţiile art.1010 coroborate cu prevederile art.978 din Codul Civil şi analizând sintagma „se poate da”, apreciază că, această sintagmă semnifică lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensaţii la latitudinea societăţii, după o analiză prealabilă a situaţiei financiare care în prezent este prosperă şi astfel cele 11 salarii compensatorii pot fi acordate salariatului.

Cât priveşte al II-lea capăt al cererii de recurs, privind restituirea contribuţiilor la asigurări sociale, instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal le-a admis în parte, întrucât aceste compensaţii reprezintă o despăgubire bănească şi nu un salariu. De asemenea, solicită acordarea daunelor morale, apreciind că s-a făcut dovada acestui prejudiciu. Cu cheltuieli de judecată. În ceea ce priveşte recursul formulat de S.C. S. S.A. solicită respingerea acestuia ca nefondat. Cu cheltuieli de judecată.

Recurenta S.C. S. S.A., prin avocat solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat. Cât priveşte recursul formulat de O. H., solicită respingerea acestuia ca nefondat, în cauza de faţă, situaţia financiară nu a permis plata drepturilor compensatorii, fiind îndeplinite dispoziţiile art.78 din Contractul Colectiv de Muncă.

Curtea reţine cauza în pronunţare.

C U R T E A

Asupra recursului civil de faţă:

Prin sentinţa civilă nr.4606 din 28.05.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr(...), a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul O. H.; a obligat pârâta la plata către reclamant a Il salarii de bază brute din luna anterioară concedierii, cu titlul de plăţii compensatorii; a respins capătul de cerere privind restituirea contribuţiilor reţinute din salariul compensator acordat; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata unor daune morale de 10.000 lei ca neîntemeiat; a admis în parte cererea privind obligarea pârâtei la plata unor cheltuieli de judecată şi a obligat pârâta la plata sumei de 1000 lei cu acest titlu.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, reclamantul a fost salariatul pârâtei (...) S. (...) până la data de 17.02.2009 când raporturile de muncă au încetat prin concediere colectivă conform deciziei nr.94121.01.2009.

Încetarea raporturilor de muncă dintre părţi a avut loc în temeiul prevederilor art. 65 alin. 1 din c o d u l m u n c i i, respectiv ca urmare a emiterii de către angajator a unei decizii unilaterale de desfacere a contractului individual de muncă al reclamantului, pentru motive ce nu ţin de persoana acestuia.

Potrivit prevederilor art. 67 din c o d u l m u n c i i "salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului şi pot beneficia de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă aplicabil.

Art. 78 alin. 1 si 2 din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel Naţional pe anii 2007 - 2010, are următoarea formulare: "78 - (1) La încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar. în afara drepturilor cuvenite la zi.

(2) Prevederile alin.1 sunt aplicabile atunci când încetarea contractului individual de muncă a intervenit ca urmare a unor motive ce nu ţin de persoana salariatului.

Cu ocazia concedierilor colective angajatorul a plătit salariaţilor disponibilizaţi, inclusiv reclamantului o compensare egală cu un salariu lunar, făcând aplicarea Art. 78 alin. 1 si 2 din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel Naţional pe anii 2007 - 2010.

Potrivit dispoziţiilor art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel (...) S. (...): "În situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda în funcţie de situaţia financiară o compensaţie astfel:

a. echivalenta cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor colective;

b. echivalenta cu trei salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor individuale.

Întrucât a apreciat că dispoziţiile susmenţionate instituie o facultate si nu o obligaţie din partea angajatorului de a plăti salariaţilor concediaţi în cadrul concedierii colective compensaţia egală cu 12 salarii de bază, (...) S. (...) a decis să se prevaleze de dispoziţiile art.78 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional pe anii 2007 - 2010 şi a plătit salariaţilor concediaţi o compensaţie egală cu doar un salariu lunar.

Instanţa a apreciat însă că textul art.78 susmenţionat are aplicaţie generală, el referindu-se la toate situaţiile în care contractul încetează din motive neimputabile salariatului - inclusiv spre exemplu în cazul în care concedierea are loc pentru incapacitate psihică sau fizică.

Angajatorul a ignorat însă cu desăvârşire dispoziţiile art.80 alin .3 din acelaşi Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional invocat în întâmpinare care se referă însă strict la situaţia de faţă - şi anume la concedierile colective.

Dispoziţiile susmenţionate prevăd că pentru situaţia în care se efectuează concedieri colective. părţile vor negocia acordarea de compensaţii băneşti cu respectarea prevederilor legale şi! sau ale contractelor colective de muncă aplicabile.

Or, este evident că dispoziţiile speciale ale art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional, au prevalenta in aplicare în situaţia concedierilor colective, faţă de dispoziţiile cu caracter general prevăzute de art.78 din acelaşi contract, conform principiului „ispectalia generalibus derogant"

În ceea ce priveşte obligativitatea prevederilor art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pentru anii 2007-2010, conform înţelegerii partenerilor de dialog social şi având în vedere dispoziţiile art. 241 alin. 1 lit. d şi art. 283 alin. 3 din c o d u l m u n c i i precum şi faptul că, din perspectiva salariatului, acordarea unor compensaţii reprezintă un drept al acestuia rezultă că acestui drept îi corespunde obligaţia corelativă a angajatorului de acordare a acestuia în condiţiile prevăzute de contractul colectiv pentru următoarele argumente:

Din dispoziţiile c o d u l u i m u n c i i, art.247 şi cele ale Legii nr.130/1996, rezultă că orice contract colectiv de muncă se impune, în conţinutul său, părţilor contractului individual de muncă. El guvernează aceste contracte ca o lege, impune obligaţii pentru angajator şi creează drepturi în favoarea salariaţilor, atunci când clauzele contractului au un caracter concret şi pot fi executate prin aducerea la îndeplinire de către părţi.

Mai mult, potrivit art. 238 raportat la art. 239 şi art. 241 alin. 1 litera d din c o d u l m u n c i i, se desprinde concluzia clară a producerii efectelor prevederilor cu caracter minimal ale contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional faţă de toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară, indiferent de afilierea acestora la o organizaţie sindicală, câtă vreme contractele individuale de muncă sau contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior nu pot cuprinde clauze care să cuprindă drepturi mai puţin favorabile salariaţilor decât cele stabilite prin contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional.

În acest context, câtă vreme potrivit c o d u l u i m u n c i i la încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal, iar prevederile art. 67 din c o d u l m u n c i i referitoare la măsurile de protecţie socială în caz de concediere sunt norme instituite în favoarea salariaţilor, astfel încât având caracter minimal, c o d u l m u n c i i permite completarea acestor prevederi cu prevederi mai favorabile salariaţilor, care devin astfel obligatorii pentru toţi angajatorii, textul din contractul colectiv de muncă prin care se reglementează pentru situaţia în care se efectuează concedieri colective, obligaţia negocierii acordării de compensaţii băneşti cu respectarea prevederilor legale şi/sau ale contractelor colective de muncă aplicabile, este astfel un text complementar prevederii din c o d u l m u n c i i, care face trimitere la drepturile prevăzute în acest contract, prevedere ce a devenit obligatorie prin reglementarea sa în contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, unde părţile au negociat o prevedere ce conferă drepturi superioare salariaţilor.

Drept urmare, angajatorul care a efectuat concedieri colective avea obligaţia negocierii acordării de compensaţii băneşti cu respectarea prevederilor contractului colectiv de muncă aplicabil, contract care prevede că, dacă situaţia salarială o permite angajatorul să acorde o compensaţie echivalenta cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii, salariaţilor disponibilizaţi;

Întrucât art. 243 din c o d u l m u n c i i şi art. 30 din Legea nr.130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie şi că neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovaţi, Tribunalul constată că în cazul de faţă angajatorul era obligat în executarea art. 80 alin 3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pentru anii 2007-2010 şi art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel (...) S. (...):" la purtarea de negocieri cu privire la acordarea celor 12 salarii de bază din luna anterioară concedierii, salariaţilor disponibilizaţi.

Or, nu rezultă din actele dosarului că părţile semnatare ale Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate au ajuns la un acord cu privire la acordarea compensării în cuantum de doar un salariu de bază.

Din cuprinsul întâmpinării şi din înscrisurile de la dosar rezultă că după ce s-a purtat o corespondenta între reprezentanţii salariaţilor şi patronat cu privire la aplicarea măsurii concedierii şi acordarea plăţilor compensatorii, în final, cuantumul compensaţiei a fost stabilit unilateral de patronat prin hotărâre a Consiliului de Administraţie.

Pe de altă parte instanţa de fond a apreciat că nefiind întemeiate susţinerile pârâtei vizând caracterul facultativ al acordării plăţilor compensatoriu prevăzut de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate.

Din folosirea în cuprinsul acestui articol, a sintagmei "angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie financiară .... " nu rezultă decât că obligaţia angajatorului era afectată de o condiţie suspensivă pozitivă, potestativa simplă în sensul dispoziţiilor art.1 006 Cod civil.

Evenimentul viitor şi nesigur ca realizare de care depindea însăşi naşterea obligaţiei angajatorului de a plăti compensaţiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate era situaţia financiară buna a societăţii la momentul concedierii.

În nici un caz nu rezultă din interpretarea prevederilor susmenţionate că plata acestor compensaţii ţinea de voinţa exclusivă a angajatorului, că ar fi plătit aceste compensaţii doar dacă ar fi vrut, ceea ce ar fi fost oricum nelegal întrucât potrivit dispoziţiilor art.1010 Cod civil "obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativă din partea celui ce se obligă" pentru că atunci când condiţia potestativă este din partea debitorului, echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga.

Din actele dosarului rezultă că disponibilizarea salariaţilor nu a intervenit din motive financiare ci din cauze ce priveau exclusiv intenţia de a reorganizare eficientă a activităţii societăţii.

Acest lucru rezultă şi din răspunsul pe care patronatul l-a dat reprezentanţilor salariaţilor prin adresa nr.(...)/17.12.2008 răspuns din care se desprinde ideea că disponibilizările nu au avut drept cauză dificultăţi de natură economică ci considerente organizatorice.

Pârâta a încercat să probeze în prezentul dosar ruptul că situaţia financiară nu a permis salariaţilor acordarea plăţilor compensatorii în cuantumul prevăzut de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă depunând la dosar un flux de numerar negativ.

Instanţa de fond a apreciat că fluxul de numerar nu reflectă situaţia financiară a societăţii ci doar lichidităţile sale, singurul act în măsură să reflecte situaţia financiară fiind bilanţul contabil care reliefează însă o situaţie prosperă a societăţii.

Mai mult prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil la nivelul angajatorului nu consacră dreptul angajatorului de aprecia cu privire la oportunitatea acordării plăţilor compensatorii către salariaţii concediaţi colectiv, aceasta având posibilitatea de a refuza executarea clauzei contractuale numai în care situaţia financiară a unităţii nu permite efectiv acordarea drepturilor în discuţie, respectiv, în situaţia unor dificultăţi economice dovedite.

Or, câtă vreme din actele dosarului rezultă că nu dificultăţile economice au constituit cauza disponibilizărilor colective, acestea fiind întemeiate în fapt pe reorganizarea activităţii societăţii şi pe modificarea structurii organizatorice a acesteia, pentru eficientizarea activităţii, angajatorul nu poate invoca cu aceeaşi ocazie, la momentul efectuării concedierilor colective existenţa unor dificultăţi financiare pentru a justifica refuzul de executare a clauzei contractuale şi implicit acordarea plăţilor compensatorii negociate.

În concluzie, apărarea pârâtei în sensul că plata acestor drepturi este condiţionată de aprecierea făcută de angajator cu privire la posibilităţile sale de plată nu poate fi avută în vedere de instanţă, o asemenea condiţie nefiind prevăzută de lege şi de clauzele contractuale şi în plus, ar face ca obligaţia asumată să fie pur potestativă, întrucât ar presupune că naşterea obligaţiei de plată a drepturilor băneşti cuvenite reclamantului cu titlu de plăţi compensatorii să depindă exclusiv de voinţa părţii debitoare (care, deşi ar constata îndeplinirea condiţiilor pentru naşterea obligaţiei ar putea oricând şi nejustificat să refuze efectuarea acestor plăţi) ceea ce este inacceptabil.

Întrucât apreciază că s-a realizat condiţia potestativă simplă de care depindea naşterea dreptului salariaţilor concediaţi la încasarea plăţilor compensatorii, instanţa de fond a apreciat că aceştia, inclusiv reclamantul, sunt îndreptăţiţi la plata compensaţiei în cuantum de II salarii de bază.

Faţă de cele mai sus reţinute instanţa de fond a admis cererea de chemare în judecată în privinţa acestui capăt de cerere şi a obligat pârâta la plata către reclamant a II salarii de bază brute din luna anterioară concedierii, cu titlul de plătii compensatorii.

În ceea ce priveşte cererea reclamantului privind restituirea reţinerilor făcute de angajator din salariul compensatoriu plătit instanţa de fond a apreciat că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele argumente:

Reţinerea impozitului şi a contribuţiilor deduse din salariul compensatoriu acordat s-a realizat conform prevederilor legislaţiei aplicabile, respectiv dispoziţiile codului fiscal (Legea nr. (...)) referitoare la impozitul pe venit si Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscal (RG. nr.44/2004) ce includ în categoria veniturilor impozabile şi veniturile asimilate salariilor reprezentate de compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective şi, astfel, în aplicarea prevederilor art.55 alin.(2) din Codul fiscal coroborate cu pct. 68 lit.1) din Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscal, în mod legal s-a calculat, reţinut şi virat impozitul de 16%.

Sumele reprezentând salariile compensatorii sunt denumite în legislaţia fiscala compensaţii băneşti individuale care sunt acordate salariaţilor, din fondul de salarii al angajatorului, la desfacerea contractului individual de munca. Aceste venituri reprezintă venituri salariale şi se impozitează în luna în care sunt acordate salariaţilor disponibilizaţi în temeiul pct.68 lit.1) din Normele metodologice pentru aplicarea art.55 alin.(1) si (2) din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004 cu modificările şi completările ulterioare, compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispoziţiilor prevăzute în contractul de munca sunt considerate drept venituri asimilate salariilor. Veniturile obţinute de persoanele disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, sunt venituri impozabile, iar determinarea impozitului se face în conformitate cu prevederile art.57 alin.2) lit.b) din Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Tot în privinţa susţinerii reclamantului în sensul greşitei impuneri a sumei primite cu titlu de plăţi compensatorii, faţă de dispoziţiile art.56 punctul 4 litera j, din codul fiscal, care prevede faptul că sumele reprezentând plăţi compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate primite de persoanele concediate ca urmare a concedierilor colective nu sunt impozabile în sensul impozitului pe profit, Tribunalul a constatat că şi aceasta este neîntemeiată, întrucât, prevederile codului fiscal mai sus arătate se referă la sumele reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, fiind evident că nu mai pot fi impozitate acele sume la calcularea căruia s-a avut în vedere un venit salarial mediu net, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, plăţile compensatorii prevăzute de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate angajatoare fiind calculate pe baza salariului brut de bază din luna premergătoare concedierii, salariului, astfel încât salariaţii au dreptul la suma rezultată în urma impozitării.

În aceste condiţii, Tribunalul a reţinut că suma acordată reclamantului cu titlu de indemnizaţie de concediere a fost corect calculată.

Cu privire la contribuţia de asigurări sociale, art.26 din Legea nr. 19/2000, aşa cum a fost modificata prin Legea nr. 200/2008, - prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuţia de asigurări sociale, printre care nu se includ compensaţiile băneşti individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaţilor. Aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuţiei a asigurările sociale, iar S.C. S. S.A. în mod legal a calculat reţinut şi virat contribuţia la fondul de asigurări sociale.

Potrivit art.257 (2) lit.a din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, modificată, contribuţia lunara a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit. Or, aşa cum s-a reţinut mai sus, compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal şi Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal, astfel încât fiind supuse impozitării sunt supuse şi reţinerii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, sub forma unei cote de 5,5%, care se aplica asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit. Persoanele juridice sau fizice la care asiguraţii îşi desfăşoară activitatea au obligaţia să calculeze şi să vireze contribuţia angajatorului asupra fondului de salarii, datorata pentru asigurarea sănătăţii personalului din unitatea respectiva, astfel cum este prevăzut la art.258 din aceeaşi lege. Prin fond de salarii realizat, în sensul legislaţiei privind asigurările sociale de sănătate, se înţelege în temeiul art.256 alin.(2) din Legea nr. 95/2006, totalitatea sumelor utilizate de o persoană fizică şi juridică pentru plata drepturilor salariale sau asimilate salariilor. Obligaţia calculării contribuţiei individuale la asigurările sociale de sănătate rezultă din faptul că sunt drepturi primite de personalul disponibilizat potrivit contractului colectiv de munca datorita fostei calităţi de salariat a acestora. Prin urmare, întrucât compensaţiile băneşti sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale, apare şi obligativitatea calculării contribuţiei la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.

 Astfel, S.C. S. S.A. în mod legal a calculat, reţinut şi virat contribuţia la fondul unic de asigurări sociale de sănătate.

Potrivit Legii nr.346/2002, modificată, rezultă că din sfera sumelor exceptate de la plata contribuţiei de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale au fost eliminate drepturile plătite potrivit dispoziţiilor legale în cazul desfacerii contractelor individuale de munca, în care s-ar fi înscris şi plăţile compensatorii. In acest sens, S.C. S. S.A. în mod legal a calculat, reţinut şi virat contribuţia de asigurare pentru accidente de munca şi boli profesionale.

Contribuţia individuala la bugetul asigurărilor pentru şomaj - pârâta (...) S. S.A. nu a calculat şi nu a reţinut contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, potrivit art..14 (2) lit.e din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de munca.

În concluzie, instanţa de fond a respins pretenţia reclamantului privind obligarea S.C. S. S.A. la plata sumei reprezentând contribuţiile deduse din salariul compensatoriu acordat, întrucât acestea au fost calculate, reţinute şi virate de societate în conformitate cu legislaţia aplicabila.

Cu privire la pretenţiile reclamantului privind daunele morale în cuantum de 10.000 lei Tribunalul le-a respins ca nefondate, pentru următoarele motive:

Tribunalul a constatat din precizările reclamantului că acesta solicită aceste sume ca urmare a concedierii nelegale, efectuată cu nerespectarea criteriilor de disponibilizare iar societatea deşi profitabilă s-a dispersat de salariaţi fără a avea nici un motiv palpabil, concedierea fiind şi netemeinică, ceea ce l-a afectat din punct de vedere financiar şi social.

Cu privire la plata unor daune morale solicitate ca urmare a concedierii nelegale aceste pretenţii sunt nefondate, întrucât, pe de o parte, caracterul nelegal sau/şi netemeinic al concedierii nu mai poate fi analizat şi constatat de instanţă, iar pe de altă parte, existenţa unor fapte ilicite săvârşite de pârâte la momentul concedierii şi în legătură cu concedierea sau a unor acte discreţionare exercitate de pârâte în scopul concedierii sale poate avea loc numai în cadrul contestaţiei împotriva deciziei de concediere, ocazie cu care s-ar fi putut face si verificări de către instanţa investită cu soluţionarea contestaţiei în sensul susţinerilor reclamantului, referitoare la impactul negativ asupra acestuia faţă de încălcarea flagrantă şi pronunţată a drepturilor sale, la suferinţa psihică provocată de situaţia de a nu putea suporta cheltuielile zilnice, etc., ceea ce, faţă de caracterul definitiv al actului angajatorului nu mai poate fi verificat.

A primi cererile reclamantului şi a o soluţiona în condiţiile în care decizia de concediere a devenit definitivă prin necontestarea ei în termenul prevăzut de lege ar avea drept efect analizarea a însăşi concedierii şi anihilarea efectelor deciziei de concediere deşi aceasta se bucură de prezumţia că este un act legal şi necontestat, ceea ce ar însemna eludarea dispoziţiilor legale care reglementează controlul concedierii, ceea ce nu este permis.

În conformitate cu prevederile art. 274 alin.l Cod procedură civilă, la solicitarea părţii care a câştigat procesul, instanţa de fond a obligat intimata care a căzut în pretenţii la plata către contestator a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în prezenta cauză, reprezentând onorariu de avocat conform chitanţei justificative aflată la dosarul cauzei.

Împotriva sus-menţionatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs recurenţii O. H. şi S.C. S. S.A., criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului său, recurentul O. H. arată că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, respectiv a obligat pârâta la plata 11 salarii compensatorii conform contractului colectiv de muncă, respingând capătul al doilea şi al treilea de cerere, privind obligarea pârâtei la restituirea contribuţiilor deduse din salariul compensatoriu acordat şi daunele morale în cuantum de 10 000 lei" fără a avea motive temeinice şi un fundament legal.

În ceea ce priveşte restituirea contribuţiilor la asigurările sociale instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegaI a respins-o, întrucât aceste compensaţii reprezintă o despăgubire bănească şi nu un salariu, mai ales faptul că calitatea de salariat a recurentului O. H. a încetat, iar această despăgubire a fost acordată după încetarea contractului individual de muncă; potrivit legii aceste contribuţii se reţin din salariu sau venituri asimilate salariilor, pârâta neputând să reţină contribuţiile legale, ci numai impozitul pe venit de 16%.

Instanţa de fond a confirmat faptul că, conform Legii nr.19/2000 prevedea exceptarea de la plata contribuţiei la asigurările sociale şi drepturile plătite potrivit dispoziţiilor legale, în cazul încetării raporturilor de muncă, însă a precizat faptul că Legea nr.200/2008 nu mai păstrează aceste dispoziţii, dar nici nu prevede faptul că se vor plăti aceste contribuţii, astfel nefiind vorba de salariu sau venituri asimilate salariului, aşa cum este stipulat în lege, fiind despăgubiri băneşti, urmând a nu se reţine plata acestor contribuţii.

Instanţa de fond a respins capătul al treilea de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că nu a făcut dovada unui prejudiciu, încă simplu fapt că pârâta l-a obligat să solicite aceste drepturi pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu mai ales că din bilanţul contabil rezultă că domnii administratori şi manageri în loc să plătească salariile compensatorii şi-au repartizat din profit suma de 1.235.360 lei, iar în faţa instanţei se prezintă umili cu un flux de numerar care este negativ, arătând instanţei că nu au bani, practic nu au bani de dat.

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului şi modificării sentinţei civile nr.4606/28.05.2009 pronunţată în dosar nr(...) al T r i b u n a l u l u i B u c u r e ş t i ca fiind netemeinică şi nelegală şi pe fond admiterea cererii aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată, atât la fond cât si în recurs.

Recurenta S.C. S. S.A., în motivarea recursului său, îşi întemeiază motivele de recurs pe dispoziţiile art. 304 punctul 8 din C o d u l d e procedura civila, prin care solicită să se constate că hotărârea este netemeinică, întrucât, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, instanţa de fond a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al instanţei de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii, nu a ţinut cont de posibilităţile reale de plata ale societăţii, respectiv de apărările din întâmpinare, concluzii şi fluxurile de numerar depuse de S.C. S. S.A. Ia dosar, care evidenţiază, fără putinţă de tăgadă, lipsa lichidităţilor şi nu a luat în considerare faptul că S.C. S. S.A. confruntă cu dificultăţi de plata, prin lipsa numerarului, apreciind eronat că bilanţul contabil beneficiază o situaţie prospera a societăţii. În mod neîntemeiat tratează situaţia financiară a societăţii unilateral, numai prin prisma bilanţului contabil, deşi am arătat ca situaţiile financiare ale unei societăţi au mai multe componente printre care inclusiv fluxurile de numerar care evidenţiază posibilităţile reale de plata ale unei societăţi. Prin situaţiile veniturilor şi cheltuielilor de perioade (fluxuri de numerar) am susţinut şi dovedit că situaţia financiara a societăţii nu permitea şi nu permite plata mal mult de un salariu compensatoriu celor disponibilizaţi.

Instanţa de fond considera în mod neîntemeiat ca acordarea unor compensaţii băneşti cuantum de 12 salarii de baza brute din luna premergătoare concedierii nu este o facultate unităţii. Totodată, în mod netemeinic considera că acestea trebuie acordate întrucât situaţia financiara a societăţii ar permite plata acestora, obligându-ne la achitare. Mai mult, creează o confuzie între cauza (motivul) concedierii colective la nivel de societate, care nu a fost bazata pe dificultăţi de ordin economic, ci pe considerente organizatorice, şi cauza neacordării unor compensaţii băneşti la nivelul a 12 salarii de baza brute din luna premergătoare concedierii. Aceste aspecte sunt tratate distinct atât în Notificarea nr.46613/04.12.2008 cat şi în adresa nr.47509/17.12.2008. Instanţa de fond, preluând din adresa nr.47509/17.12.2008 cauza motivul) concedierii colective care nu a fost bazat pe dificultăţi financiare, îl suprapune în mod neîntemeiat peste motivul imposibilităţii plăţii de către societate a salariilor compensatorii în cuantumul prevăzut.

Sintagma "situaţia financiara" din cuprinsul art. 64 al Contractului colectiv de munca încheiat la nivelul S.C. S. (...) se refera la toate componentele situaţiilor financiare potrivit legilor contabile şi nu se rezumă numai la bilanţ şi contul de profit si pierdere.

Situaţiile financiare sunt alcătuite, potrivit Legii nr.82/1991 a contabilităţii şi O.M.F. nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementarilor contabile cu directivele europene, din următoarele componente: bilanţ, contul de profit şi pierdere, situaţia modificărilor capitalului propriu, situaţia modificărilor poziţiei financiare, sau mai exact situaţia fluxurilor de trezorerie sau a fluxurilor de fonduri (astfel fiind fluxurile de numerar ale S.C. S. S.A. de la data de 29.09.2008 şi 19.01.2009), politici contabile şi note explicative. Aceste documente, componente ale situaţiilor financiare, reprezintă un tot unitar, care se analizează împreună prin prisma procesului de raportare financiara. O situaţie financiara a societăţii la un moment dat este determinata de posibilităţile de plata la acel moment şi nu numai prin prisma bilanţului şi a contului de profit şi pierderi (de unde rezulta profitul net), ce evidenţiază cursul societăţii într-un întreg an - care poate să înceapă rău şi sa se termine bine, sau invers. De aceea şi impozitul pe profit se calculează, final, după închiderea exerciţiului financiar. Or, din situaţia fluxului de numerar prezentat de S. S.A., pentru perioada septembrie 2008 - august 2009, rezulta veniturile şi obligaţiile de plată şi, totodată, fără posibilitate de interpretare, ca începând cu luna decembrie 2008 societatea este în deficit cu disponibilităţile atât în lei cât şi în euro.

 Un alt aspect pe care recurenta doreşte să-l evidenţieze este acela că, chiar dacă din bilanţul şi contul de profit şi pierderi aferent exerciţiului financiar al anului 2008 rezultă că societatea a realizat profit, repartizarea profitului se efectuează pe destinaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, conform hotărârii adunării generale a acţionarilor. Astfel, după plata impozitului pe profit şi repartizarea la fondul de rezerva a cotei prevăzute de Legea nr.31/1990 a societăţilor comerciale, profitul net rămas, este la dispoziţia exclusiva a acţionarilor care decid asupra destinaţiei acestuia. În aceste condiţii direcţionarea profitului către fondul de salarii (din care se plătesc inclusiv aceste compensaţii băneşti), înainte de probarea bilanţului şi contului de profit şi pierderi, fără aprobarea adunării generale acţionarilor constituie o încălcare a legii, fiind considerata infracţiune. Nici un angajator, care este pus de acţionari să administreze o societate şi sa angajeze forţă de munca salariata, nu se poate angaja să achite salariaţilor drepturi din profit fără aprobarea adunării generale acţionarilor, care nu l-a împuternicit în acest sens. De aceea, nici la negocierea contractului colectiv de munca la nivel de unitate, conducerea societăţii, împuternicită de Consiliul de administraţie în acest scop, nu se putea angaja ferm să acorde, cu titlu de compensaţii, sume pe care nu le putea prevedea şi cuantifica în momentul negocierii şi care, fără aprobarea adunării generale a acţionarilor nu puteau fi incluse în Bugetul de venituri şi cheltuieli, în fondul de salarii (deci, în cheltuieli, pentru că din alte surse nu se puteau acorda).

Prin cele prezentate anterior, dorim să subliniem faptul că profitul înregistrat de societate la finele anului 2008 nu ar fi putut fi repartizat mai înainte de adunarea generala a acţionarilor şi mai ales pe fondul de salarii. La momentul disponibilizărilor societatea a avut un motiv legitim şi o justificare reala a imposibilităţii de plata a compensaţiilor băneşti la nivelul a 12 salarii de baza brute avute în luna premergătoare concedierii colective, pe de o parte pentru ca nu avusese loc adunarea generala a acţionarilor, iar pe de altă parte pentru ca fluxul de numerar de la finele anului 2008 şi în perspectiva pe anul 2009 erau negative.

Chiar daca la 31.12.2008 societatea a înregistrat profit, aceasta se datorează rezultatelor bune din cursul anului 2008, care insa spre sfârşitul anului s-au deteriorat şi au determinat un profit diminuat faţă de cel programat şi un volum de numerar foarte mic, care nu permitea alte cheltuieli decât cele programate. G. economico-financiari de dezechilibru în actuala criză economica manifestata la nivel mondial, la nivelul tarii şi, implicit, la nivelul societăţii S., trebuie luaţi în considerare şi au un caracter obiectiv şi exterior persoanei sau voinţei angajatorului, astfel încât nu se pot pune în discuţie problemele de apreciere a conduitei sale.

 Acordarea compensaţiilor la nivelul a douăsprezece salarii, intimatului - reclamant cât şi altor persoane concediate, ar fi dus societatea în imposibilitate de plata a creditorilor privilegiaţi - salariaţii rămaşi, atâta timp cat sursa de plata o constituie fondul de salarii.

În concluzie, consideră că instanţa de fond trebuia sa interpreteze art. 64 din contractul colectiv de munca încheiat la nivelul S.C. S. S.A, potrivit art. 977 din Codul civil si art. 7(2) din Legea nr. 130/1996, după intenţia comuna a părţilor contractante, aceea de a nu se obliga în mod imperativ angajatorul, iar pe de alta parte, să privească situaţiile financiare ca pe un tot unitar, nu numai raportat la contul de profit si pierderi. În acelaşi timp, în afara de acţionari, nimeni nu poate dispune asupra destinaţiei profitului net al societăţii.

Instanţa de fond a interpretat în mod greşit hotărârea Consiliului de administraţie al societăţii din data de 19.01.2009, considerând că în final, cuantumul compensaţiei a fost stabilit unilateral de către patronat, iar din actele dosarului nu rezulta ca părţile semnatare ale contractului colectiv de munca ar fi ajuns la un acord cu privire la acordarea compensării în cuantumul unui salariu de baza. Din modul în care a fost redactat textul art.64 din contractul colectiv de munca încheiat la nivelul societăţii rezultă că părţile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligaţii în sarcina angajatorului în situaţia concedierilor colective, termenul "poate acorda" semnificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensaţie la latitudinea societăţii, după o analiza prealabilă a situaţiei financiare. Faţă de modul de redactare a clauzei, nu exista nici o dificultate în determinarea înţelesului sau, respectiva voinţei interne a părţilor cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportarea la alte clauze ale contractului colectiv de muncă, care instituie obligaţii. Astfel, nu este vorba de o decizie unilaterala a Consiliului de administraţie al societăţii, ci de interpretarea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.

Urmare celor prezentate, solicită să se constate că hotărârea este netemeinica, întrucât, interpretând greşit actele juridice dedus judecăţii, instanţa a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora.

Îşi mai întemeiază motivele de recurs şi pe dispoziţiile art.304 punctul 7 din C o d u l d e procedura civila prin care solicită să se constatate că hotărârea este netemeinică, întrucât cuprinde motive contradictorii.

Consideră că se află in faţa unor motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, din considerentele şi dispozitivul sentinţei recurate rezulta faptul ca S.C. S. S.A. trebuie să achite în integralitate, către intimatul - reclamant, suma pretinsa prin cererea introductiva, respectiv unsprezece salarii de baza brute în cuantum egal cu cel al salariului de baza brut din luna anterioara concedierii, neluând în considerare că din suma bruta cerută şi acordată recurenta-parata trebuie să reţină impozitul pe salarii şi celelalte contribuţii datorate potrivit legii, iar, pe de altă parte, tot din considerentele şi dispozitivul hotărârii atacate rezulta că instanţa respinge capătul al doilea de cerere, considerând ca S.C. S. S.A in mod temeinic a calculat, reţinut şi virat impozitul şi contribuţiile aferente salariului compensatoriu acordat la concediere.

Astfel, contradicţia rezulta din faptul că, pe de o parte, instanţa admite că S.C. S. S.A a procedat legal prin reţinerea impozitului pe venit şi a contribuţiilor potrivit legislaţiei aplicabile, cu ocazia plăţii salariului compensatoriu acordat la concediere, respingând acest al doilea capăt de cerere, iar pe de alta parte obliga recurenta-parată la plata către intimatul-reclamant a unsprezece salarii de baza brute în cuantum egal cu cel al salariului de baza brut din luna anterioara concedierii.

Or, aşa cum a motivat în întâmpinare şi în concluziile pe fond, S.C. S. S.A în mod corect a procedat la deducerea contribuţiilor din salariul compensatoriu acordat, iar în situaţia în care este obligată să plătească unsprezece salarii compensatorii intimatului-reclamant, aceasta nu se realizează la nivel de suma bruta, ci O., întrucât se aplică aceleaşi dispoziţii legale privind impunerea veniturilor, precum şi reţinerea şi virarea contribuţiilor.

Instanţa de fond nu a luat în considerare apărările noastre cu privire la acest aspect, respectiv că din pretenţiile intimatului-reclamant trebuiau scăzute impozitul pe venit si contribuţiile legale datorate care, potrivit Codului fiscal se reţin la sursă, astfel încât suma O. ce s-ar fi cuvenit efectiv, după scăderea acestor obligaţii legale, ar fi fost de 15.911 lei şi nu de 22.550 lei, cât s-a pretins şi cât s-a admis.

Urmare aspectelor invocate, solicită să se constate netemeinicia hotărârii atacate, întrucât cuprinde motive contradictorii.

Îşi mai întemeiază motivele de recurs şi pe dispoziţiile art. 304 punctul 9 din C o d u l d e procedura civila, prin care solicită să se constate că hotărârea pronunţată este data cu aplicarea greşită a legii, întrucât acordarea unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective este legala şi temeinica, în concordanţă cu dispoziţiile art.78 din Contractul colectiv de munca unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, cu prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. S. S.A, cu hotărârea Consiliului de administraţie al S.C. S. S.A şi conform angajamentului asumat de S.C. S. S.A prin Notificările transmise reprezentanţilor salariaţilor în cadrul procedurii concedierii colective.

Instanţa de fond a nesocotit principiul înscris în art. 969 din Codul Civil, potrivit căruia convenţiile au putere de lege între părţile contractante. Art.41(5) din Constituţia României stabileşte: "Dreptul la negocieri colective în materie de munca şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate", iar art. 7(2) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de munca prevede expres: "Contractele colective de munca, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor." La formularea art. 64 din Contractul colectiv de munca, cu ocazia negocierii cu reprezentanţii aleşi ai salariaţilor, părţile au convenit ca angajatorul să aibă posibilitatea de a decide asupra acordării compensaţiilor, în funcţie de conjunctura (situaţia societăţii la momentul respectiv, neafectarea personalului rămas, posibilităţile de plata), şi bineînţeles, daca situaţia financiara îi permite acest lucru.

Angajatorul a aplicat corect legea şi nu s-a abătut de la normele cu caracter imperativ pe care le instituie contractul colectiv de munca unic la nivel naţional încheiat pentru anii 2007-2010, asigurându-Ie salariaţilor o protecţie socială minimă impusa de lege prin acordarea unui salariu compensatoriu. Temeiul legal al acordării unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective îl constituie art.78 din Contractul colectiv de munca unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 nr. 2895/21/29.12.2006, care cuprinde prevederi minimale obligatorii de aplicat de către toţi angajatorii şi pe care S.C. S. S.A le-a respectat întocmai. Având în vedere situaţia financiara a S.C. S. S.A, disponibilităţile băneşti şi fluxul de numerar negativ din ultimul trimestru al anului 2008, din perioada disponibilizării cât şi din perspectiva anului 2009, precum şi faptul ca art.64 din Contractul colectiv de munca al S.C. S. S.A prevede o posibilitate, o latitudine a angajatorului în acordarea unor compensaţii în cazul concedierii colective, iar art.78 din Contractul colectiv de munca la nivel naţional stabileşte o obligaţie pentru angajator, S.C. S. S.A a acordat o compensaţie de un salariu brut lunar, cât era obligat şi cât a putut din fondul de salarii, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Posibilitatea acordării a douăsprezece salarii compensatorii celor concediaţi a fost reanalizată de Consiliul de administraţie al S.C. S. S.A în şedinţa din data de 19.01.2009, care a decis, în continuare, în raport de posibilităţile de plată ale societăţii, acordarea unor compensaţii la nivelul unui salariu de baza brut avut în luna premergătoare concedierii colective, pentru fiecare salariat disponibilizat.

Atunci când, la 19.01.2009, Consiliul de administraţie a reanalizat posibilitatea reala a acordării salariilor compensatorii a ţinut seama de cifra pe care ar reprezenta-o acordarea a douăsprezece salarii de baza brute pentru cei 129 salariaţi disponibilizaţi. Cu acest prilej a constatat că suma salariilor compensatorii ar însemna circa 3 milioane lei, reprezentând fondul de salarii al societăţii pentru doua luni si J, fapt ce ar genera imposibilitatea plăţii salariilor pentru angajaţii rămaşi.

Fiind pus să aleagă între o măsură de protecţie sociala pentru personalul disponibilizat (care beneficiază de alte venituri: ajutor de şomaj - care ulterior a fost prelungit, prin ordonanţa de urgenţă, cu încă trei luni, eventuala remuneraţie pentru munca prestată în cazul angajării, pensie şi alte surse) şi plata muncii prestate pentru salariaţii rămaşi, în condiţiile lipsei disponibilităţilor de plata, precum şi a formulării permisive a art.64 din Contractul colectiv de munca la nivelul societăţii, Consiliul de administraţie a decis acordarea unui salariu compensatoriu, în conformitate cu dispoziţiile imperative ale art.78 din Contractul colectiv de munca la nivel naţional.

Faţă de motivele prezentate, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, să se constate nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei civile nr.4663 pronunţată la data de 28.05.2009 de către T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i, Secţia a VIII-a Litigii de Munca si Asigurări Sociale, în dosarul nr(...), iar prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună modificarea în parte a acesteia, şi pe fond:

- sa se respingă cererea privind obligarea S.C. S. S.A. Ia plata către reclamant a unsprezece salarii compensatorii calculate la nivelul salariului de baza brut din luna premergătoare concedierii;

- sa se constate temeinicia si legalitatea acordării de către angajator a unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective;

- sa se respingă obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata în cuantum de 2100 lei;

- în situaţia în care s-au săvârşit acte de executare în temeiul sentinţei primei instanţe, sa se facă aplicarea art.311 alin.(2) coroborat cu art. 404 indice 2 din C o d u l d e procedura civila, desfiinţând actele de executare săvârşite şi, în consecinţă, întoarcerea executării şi restabilirea situaţiei anterioare.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurentul reclamant, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

Criticile aduse hotărârii de către recurentul reclamant sunt nefondate, întrucât prima instanţa a interpretat şi aplicat corect prevederile Codului fiscal şi ale Normelor metodologice de aplicare a acestuia, atunci când a constatat că fostul angajator a reţinut în mod legal impozitul pe venit de 16% pentru compensaţia acordată reclamantului la încetarea contractului individual de muncă.

De altfel, însuşi recurentul reclamant recunoaşte prin cererea de recurs că pârâta putea să reţină doar impozitul pe venit de 16%, iar nu şi celelalte contribuţii legale.

Curtea nu poate primi susţinerile recurentului reclamant în sensul că suma primită cu ocazia concedierii colective ar reprezentat o despăgubire, care nu trebuie impozitată, întrucât legea fiscală prevede expres şi limitativ veniturile care nu sunt supuse impozitării, or drepturile deduse judecăţii nu intră în excepţiile menţionate de Codul fiscal, fiind compensaţii băneşti individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispoziţiilor prevăzute în contractul de muncă, care sunt supuse impozitării conform prevederilor punctului 68 lit l din Normele metodologice pentru aplicarea art.55 alin.1 şi 2 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004.

Prima instanţă a reţinut judicios că prevederile art.55 alin.4 lit j din Codul fiscal care stipulează că „nu sunt supuse impozitului sumele reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colectiv”, nu sunt incidente în cauză, de vreme ce în litigiul dedus judecăţii baza de calcul o constituie venitul brut, iar nu venitul net.

În ceea ce priveşte contribuţia de asigurări sociale de sănătate, Curtea reţine că potrivit art. 257 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, modificată, contribuţia lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.

Aşadar, de vreme ce compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal, acestea sunt supuse şi reţinerii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

Obligaţia calculării contribuţiei individuale la asigurările sociale de sănătate rezultă din faptul că sunt drepturi primite de personalul disponibilizat potrivit contractului colectiv de muncă în virtutea calităţii de salariat.

În speţă, pârâta a procedat corect la calcularea, reţinerea şi virarea contribuţiei la fondul unic de asigurări sociale de sănătate, în condiţiile în care compensaţiile băneşti sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale şi apare obligativitatea calculării contribuţiei la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.

Prin urmare, Curtea consideră ca şi instanţa de fond că asigurările sociale de sănătate sunt datorate inclusiv pentru plăţile compensatorii, care din punct de vedere fiscal sunt asimilate veniturilor salariale şi nu sunt exceptate de la plata acestei contribuţii, în baza art.257 alin.2 din Legea nr.95/2006.

Curtea constată ca fiind neîntemeiată critica recurentului-reclamant şi în ceea ce priveşte contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, întrucât din analiza statului de plată aflat la dosarul cauzei faptul că pârâta nu a calculat şi nu a reţinut această contribuţie, dând eficienţă prevederilor art. 14 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, care interzic reţinerea acestei contribuţii.

Compensaţia la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii colective a fost acordată reclamantului la aceeaşi dată cu drepturilor salariale cuvenite la zi, până la încetarea contractului individual de muncă, asupra cărora angajatorul a calculat, reţinut şi virat contribuţia la bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Din analiza extrasului privind plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului (fila 30 dosar fond) apare evident faptul că procentul de 0,5% reprezentând contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj a fost calculat la diferenţa dintre venitul brut total şi compensaţie, astfel că, din compensaţia acordată, societatea a calculat, reţinut şi virat doar impozitul, contribuţia de asigurări sociale şi contribuţiile de asigurări sociale de sănătate.

Prin urmare, prima instanţă corect a respins pretenţia reclamantului privind obligarea S.C. S. S.A. la plata sumei reprezentând contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, întrucât aceasta nu a fost calculată, reţinută şi virată de societate în conformitate cu legislaţia aplicabilă

În privinţa contribuţiilor la asigurări sociale, Curtea constată ca fiind fondate criticile aduse hotărârii recurate întrucât în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, potrivit cărora contribuţia de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj la nivelul cotei contribuţiei individuale de asigurări sociale.

Potrivit art.26 din aceeaşi lege, aceste venituri nu sunt scutite de plata contribuţiilor la asigurări sociale, nefiind prevăzute în categoria veniturilor exceptate potrivit acestui articol, însă fostul angajator nu trebuia să reţină şi să vireze aceste contribuţii, deoarece ele nu sunt suportate pentru aceste venituri de către angajat, ci de către bugetul asigurărilor pentru şomaj, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000.

Cu privire la daunele morale, criticile aduse de către reclamant hotărârii recurate nu sunt întemeiate, de vreme ce acesta nu a dovedit întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii patrimoniale a angajatorului, în sensul prevederilor art.269 c o d u l m u n c i i.

Susţinerea recurentului că prejudiciul este dovedit de simplul fapt că a fost obligat să îşi solicite drepturile pe cale judecătorească, nu poate fi examinată de către C, întrucât aceasta reprezintă o cerere nouă formulată direct în recurs, contrar prevederilor art.316 coroborat cu dispoziţiile art.294 Cod procedură civilă, în condiţiile în care prin cererea adresată instanţei de fond se arăta că fapta ilicită imputată fostului angajator prin cererea constă în concedierea nelegală, iar nu neplata compensaţiilor.

Examinând recursul formulat de către recurenta pârâtă, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct.7,8 şi 9 Cod procedură civilă, Curtea constată ca fiind nefondate criticile aduse hotărârii recurate pentru următoarele considerente:

Raporturile de muncă dintre părţi au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit. c din c o d u l m u n c i i, prin concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activităţii angajatorului, în cadrul concedierii colective.

La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensaţie la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 şi 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pe anii 2007- 2010.

Prin hotărârea recurată în cauză cererea dedusă judecăţii, având ca obiect plata compensaţie cuvenită în cazul concedierilor colective, a fost corect admisă de instanţa de fond care a interpretat judicios dispoziţiile art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societăţii angajatoare, conform cărora în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.

Astfel, prima instanţă a reţinut în mod corect că voinţa reală a părţilor a fost aceea ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligaţie a societăţii angajatoare, finalitatea clauzei contractuale şi scopul pentru care a fost negociată şi acceptată în contractul colectiv de muncă fiind acela de a fi aplicată şi nicidecum de a fi lăsată la latitudinea părţilor, astfel încât din diverse motive să se poată invoca neexecutarea acesteia.

Sintagma „angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie financiară” nu poate fi interpretată altfel, în sensul că, plata acestor compensaţii ţine de voinţa exclusivă a angajatorului, acordarea compensaţiilor fiind condiţionată în speţă de situaţia financiară bună a societăţii, deci obligaţia angajatorului este afectată de o condiţie suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispoziţiilor art. 1006 Cod civil.

Nu se poate reţine critica recurentei pârâte că plata compensaţiei în discuţie depinde de voinţa exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 1010 Cod civil „obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiţia potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga.

Curtea consideră că angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensaţiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiţia potestativă simplă de care depindea naşterea dreptului salariaţilor concediaţi la încasarea plăţilor compensatorii, fiind bună situaţia financiară a societăţii.

Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât şi din răspunsul dat de patronat reprezentanţilor salariaţilor prin adresa nr.(...)/17.12.2008, motivul real al concedierii salariatului nu a fost determinat de dificultăţi economice, ci de reorganizarea efectivă a activităţii societăţii, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acţionarilor, care a aprobat structura organizatorică a societăţii şi numărul maxim de personal la 330 salariaţi, astfel încât la nivelul societăţii să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societăţii, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condiţiile menţinerii competitivităţii societăţii.

Prin urmare, în condiţiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauză dificultăţi de natură economică, ci doar raţiuni organizatorice, se poate reţine că plata compensaţiilor pretinse prin acţiunea dedusă judecăţii nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligaţie impusă de lege şi de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

G. de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichidităţile societăţii, iar nu şi împrejurarea că angajatorul are dificultăţi economice, care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale şi implicit acordarea plăţilor compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă.

Având în vedere bilanţul contabil al societăţii care dovedeşte obţinerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum şi prevederile art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pentru anii 2007-2010, art. 241 alin. 1 lit. d), art. 243 din c o d u l m u n c i i şi art. 30 din Legea nr.130/1996, privind obligativitatea executării contractului colectiv de muncă , Curtea reţine ca şi prima instanţă că, în speţă, recurenta-pârâtă a refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensaţiile pretinse prin acţiunea dedusă judecăţii.

Curtea constată ca fiind neîntemeiată critica recurentului-reclamant şi în ceea ce priveşte contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, întrucât din analiza statului de plată aflat la dosarul cauzei faptul că pârâta nu a calculat şi nu a reţinut această contribuţie, dând eficienţă prevederilor art. 14 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, care interzic reţinerea acestei contribuţii.

Compensaţia la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii colective a fost acordată reclamantului la aceeaşi dată cu drepturilor salariale cuvenite la zi, până la încetarea contractului individual de muncă, asupra cărora angajatorul a calculat, reţinut şi virat contribuţia la bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Din analiza extrasului privind plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului (fila 30 dosar fond) apare evident faptul că procentul de 0,5% reprezentând contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj a fost calculat la diferenţa dintre venitul brut total şi compensaţie, astfel că, din compensaţia acordată, societatea a calculat, reţinut şi virat doar impozitul, contribuţia de asigurări sociale şi contribuţiile de asigurări sociale de sănătate.

Prin urmare, prima instanţă corect a respins pretenţia reclamantului privind obligarea S.C. S. S.A. la plata sumei reprezentând contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, întrucât aceasta nu a fost calculată, reţinută şi virată de societate în conformitate cu legislaţia aplicabilă.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art.312 C.pr.civ, Curtea va respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă (...) S.,ca nefondat, va admite recursul reclamantului O. H., va modifica, în parte, sentinţa civilă recurată în sensul că va obliga pârâta să restituie reclamantului, contribuţia la bugetul asigurărilor sociale aferent salariului compensator acordat, şi va menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

În baza art.274 C.pr.civ., va fi obligată recurenta (...) S. (...) la plata sumei de 1100 lei cheltuieli de judecată, reprezentând parte din onorariul avocaţial redus de 2200 lei, către recurentul O. H..

Curtea a apreciat că onorariul avocatului este nepotrivit de mare faţă de munca îndeplinită de avocat (susţinerea concluziilor orale) şi complexitatea cauzei, care a fost soluţionată în recurs la primul termen de judecată, motiv pentru care în baza art.274 alin.3 C.pr.civ. a procedat la micşorarea onorariului, după cum s-a arătat mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Cu majoritate,

Admite recursul formulat de recurentul O. H. împotriva sentinţei civile nr.4606 din 28.05.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr(...).

Modifică, în parte, sentinţa civilă recurată în sensul că:

Obligă recurenta (...) S. (...) să restituie reclamantului contribuţia CAS aferentă salariului compensatoriu acordat.

Menţine restul dispoziţiilor.

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta S.C. S. S.A. împotriva sentinţei civile nr.4606 din 28.05.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr(...).

Obligă recurenta S.C. S. S.A. să plătească reclamantului O. H. cheltuieli de judecată în valoare de 1100 lei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 30.11.2009.

JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

G. E. B. D. E.

GREFIER,

J. S. N.

Red:F.D.

Tehnored:NV/2 EX./09.12.2009

Jud. fond : M.A.H.; D. D.

OPINIE SEPARATĂ

În sensul admiterii recursului formulat de (...) S. (...), modificării în parte a sentinţei recurate şi respingerii capătului de cerere privind plata compensatiei reprezentand 11 salarii brute, ca neîntemeiat, pentru următoarele motive:

Din dispozitiile art. 64 al Contractului colectiv de munca încheiat la nivelul S.C. S. (...) rezulta ca acordarea compensaţiilor nu este o obligaţie a angajatorului ci doar o posibilitate, cu care salariaţii au fost de acord la data negocierii contractului colectiv de munca la nivelul societăţii, cand s-au stabilit clauzele acestuia.

Partile au convenit mai multe clauze similare - clauza privind acordarea tichetelor de masa, acordarea primei de vacanta, a drepturilor băneşti in cazul unor evenimente in viata si familia salariatului.

Formularea rezultata din negocieri este diferita de cea cuprinsa in art. 78 din Contractul colectiv de munca la nivel naţional pentru anii 2007-2010, unde se foloseşte un verb imperativ „vor acorda” compensaţii de cel puţin un salariu lunar.

Faptul ca, la nivelul S.C. S. (...), contractul colectiv de munca nu cuprinde o astfel de cauza este explicabil si prin atitudinea salariaţilor, ai căror reprezentanţi au acceptat o prevedere incerta.

Acordarea a 12 salarii brute, în cazul concedierilor ce nu ţin de persoana salariatului, nu este astfel o obligaţie a angajatorului, ci o facultate, salariaţii fiind de acord cu această prevedere la momentul negocierii contractului.

Nu se poate retine existenta unei condiţii pur potestative. Condiţia potestativă este aceea a cărei realizare depinde de voinţa uneia din părţile raportului obligaţional (art. 1006 Cod civil). Ea este condiţie pur potestativă atunci când realizarea evenimentului depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi. Obligaţia sub condiţie potestativă pură suspensivă din partea debitorului este nulă (art. 1010 Cod civil).

Dacă voinţa contractanţilor ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligaţie a societăţii angajatoare, ar fi menţionat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligaţii stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum „obligaţia de a plăti" (art.65 alin.3) sau „salariaţii vor primi din partea angajatorului" (art.66).

Plata acestor salarii este condiţionată de situaţia financiară a societăţii, neputându-se prezuma ca administratorii acesteia o vor gera dezastruos numai pentru a nu achita salarii compensatorii.

Recurentul-reclamant O. H. susţine ca, dacă situaţia financiară a societăţii pârâte este favorabilă, atunci plata compensaţiilor devine obligatorie pentru aceasta.

T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i retine ca la nivelul pârâtei a avut loc o reorganizare a societăţii, prin care a fost aprobat numărul maxim de salariaţi la 330, cu consecinţa desfiinţării unui număr de 129 de locuri de muncă. Această reorganizare a fost impusă de raţiuni economice şi tot din aceleaşi raţiuni s-a luat decizia de a se acorda doar un salariu compensatoriu persoanelor cărora le-au încetat contractele individuale de muncă, în caz contrar societatea fiind pusă în situaţia de a nu avea posibilitatea de a achita salariile persoanelor rămase angajate.

Din situaţia fluxului de numerar prezentat de S. (...), pentru perioada septembrie 2008 - august 2009, rezulta veniturile si obligaţiile de plata, faptul ca din luna decembrie 2008 societatea este in deficit, chiar daca s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ şase milioane de euro, pentru întreg anul 2008. Spre sfârşitul anului 2008 profitul a fost unul diminuat fata de cel programat, in raport de criza economica mondiala, neputându-se achita aceste sume, prin prisma situaţiei imediat viitoare a societatii comerciale.

Motivarea acesteia este justificata, căci acordarea compensaţiilor la nivelul a douăsprezece salarii, recurentei cat si altor persoane concediate, ar fi dus societatea in imposibilitate de plata a creditorilor privilegiaţi - salariaţii ramaşi, atât timp cat sursa de plata o constituie fondul de salarii.

Este de necontestat că reclamantul se află într-o situaţie regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsit pe viitor de aceste venituri, însă în contextul oferit de contractul colectiv de muncă instanţa nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilităţi financiare astfel încât să plătească acele compensaţii, în condiţiile în care nu există stabilite criterii în funcţie de care să se determine situaţia financiară a societăţii care să permită plata sumelor. Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensaţiilor, ţinând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaţilor concediaţi fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilităţii societăţii de a plăti compensaţiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaţilor supuşi concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea.

PREŞEDINTE,

E. A D.