R O M Â N I A CURTEA DE A P E L C O N S T A N Ţ A SECŢIA CIVILĂ, MINORI ŞI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE DECIZIA CIVILĂ NR. 566/CM Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2009 Complet specializat pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale compus din: PREŞEDINTE (...) (...) Judecător (...) (...) Judecător (...) (...) Grefier (...) (...) S-au luat în examinare recursurile civile declarate de recurenta reclamantă intimată S. H., domiciliată în C, b-dul 1 (...) nr. 21, judeţul C şi de recurenta pârâtă intimată S.C. „D.” S.A. C, cu sediul în J. Port, E. 54, judeţul C, împotriva sentinţei civile nr. 561/14.04.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, în dosarul civil nr(...), având ca obiect contestaţie decizie de concediere. La apelul nominal făcut în şedinţă publică, se prezintă pentru recurenta pârâtă intimată, avocat B. (...), în baza împuternicirii avocaţiale nr. (...)/5.10.2009, pe care o depune la dosar, lipsind recurenta reclamantă intimată. Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispoziţiilor art. 87 şi următoarele Cod procedură civilă. S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează instanţei că ambele recursuri sunt declarate în termen şi motivate şi că părţile au solicitat judecarea cauzei şi în lipsă, conform art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, după care: Apărătorul recurentei pârâte intimate învederează instanţei că are cunoştinţă că apărătorul părţii adverse, avocat U. D., nu se poate prezenta în instanţă, solicitând apelarea cauzei. Întrebat fiind, apărătorul recurentei pârâte intimate, susţine că nu mai are înscrisuri noi de depus sau cereri prealabile de formulat, apreciind cauza în stare de judecată. Instanţa, luând act de susţinerile acesteia, în sensul celor mai sus menţionate, constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pentru dezbateri. Apărătorul recurentei pârâte intimate, având cuvântul, solicită admiterea recursului său, casarea în parte a sentinţei recurate în ceea ce priveşte prima de dispatch, fără cheltuieli de judecată. Totodată, solicită suspendarea executării sentinţei civile recurate. În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta reclamantă intimată, solicită respingerea acestuia, apreciind că dispoziţia de concediere a fost emisă cu respectarea cerinţelor legale şi convenţiei încheiate între părţi. Instanţa rămâne în pronunţare asupra cauzei. C U R T E A Cu privire la recursurile civile de faţă, Curtea constată: Reclamanta S. H. a chemat în judecată în calitate de pârâtă S.C. „D.” S.A., solicitând anularea deciziei nr. 417/06.05.2008, prin care s-a dispus desfacerea contractului său de muncă şi reintegrarea în funcţia avută anterior, precum şi plata drepturilor salariale de care nu a beneficiat, după momentul desfacerii contractului şi până la reintegrarea sa în funcţie, reactualizate şi majorate cu rata inflaţiei; În cazul respingerii primului capăt de cerere, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor sume de bani: - 9.430 lei, reprezentând diferenţă plată salarii compensatorii neacordate, în conformitate cu prevederile art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. „D.” S.A., înregistrat la D.M.S.S.F. C sub numărul 19510/27.09.2006; - 500 lei, reprezentând „prima de C/2007; - 230 lei, reprezentând „prima de Paşti 2008”, ce nu i-a fost acordată; - 2.076 lei, reprezentând drepturi salariale brute neacordate pentru lunile februarie, martie şi aprilie 2008; - plata unei despăgubiri reprezentând reactualizarea cu rata inflaţiei a drepturilor salariale neacordate pe lunile februarie, martie şi aprilie 2008, de la data scadenţei acestora şi până la momentul achitării; - contravaloarea tichetelor de masă neacordate pe lunile februarie, martie şi aprilie 2008; - 894 lei, reprezentând cel de-al 13-lea salariu pentru anul 2007; - 3.562 lei, reprezentând primă de celeritate (despatch money) pentru perioada 01.01.2007–31.06.2007; - 1.235,4 lei, reprezentând diferenţă de spor condiţii nocive, pentru perioada 2005–2008; - plata cheltuielilor de judecată. A precizat că la data de 06.05.2008 i-a fost comunicată decizia nr. 417/06.05.2008, prin care i s-a adus la cunoştinţă că după expirarea perioadei de preaviz de 20 de zile lucrătoare, contractul individual de muncă încetează ca urmare a procedurii de concediere colectivă ce s-a desfăşurat în S.C. „D.” S.A. A arătat că începând cu luna februarie 2008, cea mai mare parte a angajaţilor societăţii, care erau şi membri ai Sindicatului Lucrătorilor E. D., au fost trimişi acasă şi plătiţi cu o indemnizaţie reprezentând 75% din salariu, la care s-a adăugat sporul de vechime. B. erau acceptaţi în continuare la muncă cu condiţia să se retragă din sindicat, iar celor ce acceptau, le solicitau să semneze un act adiţional la contractul individual de muncă prin care erau modificate mai multe clauze, între care şi încadrarea în muncă. (...) arată reclamanta că, indiferent de funcţia avută anterior în sectorul exploatare, cei care acceptau, erau încadraţi ca „mecanizatori”, aceasta reprezentand o nouă funcţie ce nu mai existase anterior în organigrama societăţii. În ce priveşte personalul U., au fost redenumite compartimentele funcţionale ale societăţii, creându-se aparenţa că au fost înfiinţate noi servicii şi departamente şi au fost înfiinţate funcţii noi care au preluat practic atribuţiile ce reveneau vechilor angajaţi, vizaţi de concediere. - S-a invocat nulitatea absolută a procedurii de concediere colectivă, pentru următoarele considerente: A. Concedierea colectivă a avut loc anterior consultării organizaţiei sindicale, cu încălcarea prevederilor art. 711 Codul muncii. Astfel cum rezultă din notificarea datată 03.03.2008 şi transmisă Sindicatului Lucrătorilor E. D., prin Decizia Consiliului de Administraţie din data de 26.02.2008 se hotărâse deja reorganizarea prin renunţarea la 187 de salariaţi, iar consultările ulterioare au avut un caracter formal, ele nevizând locurile de muncă ce urmau a fi restructurate. Reclamanta consideră că au fost încălcate dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 54/2003, cât şi cele din contractele colective de muncă (art. 87 CCM naţional; art. 95 CCM transporturi; art. 140 CCM unitate) care impun obligaţia pentru patron de a invita la şedinţele Consiliului de Administraţie pe reprezentanţii sindicali, atunci când sunt luate în discuţie probleme ce au caracter social şi economic. B. Nerespectarea termenului de informare a organizaţiei sindicale cu 30 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional; Articolul 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional dispune că angajatorul are obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul în situaţia în care intenţionează să efectueze concedieri colective, în „timp util”. Prin sintagma „timp util”, în cazul societăţilor cu peste 250 de salariaţi, cum este cazul S.C. „D.” S.A., se înţelege un termen de 30 de zile înainte de notificarea prevăzută de art. 711 Codul muncii. În ceea ce priveşte notificarea prin care a fost adusă la cunoştinţa organizaţiei sindicale intenţia de concediere, aceasta a fost transmisă în data de 03.03.2008, iar notificarea către I.T.M. C şi Agenţia de Muncă în data de 04.04.2008. Reclamanta a arătat că, din perspectiva termenului de 30 de zile impus de art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional stabilit între momentul anunţării intenţiei de concediere colectivă şi notificarea transmisă instituţiilor statului conform art. 711 Codul muncii, precum şi a termenului ulterior, tot de 30 de zile, impus de art. 711 alin. 1 Codul muncii, între momentul transmiterii notificării către I.T.M. şi A.J.O.F.M. şi data la care sunt emise deciziile de concediere, concedierea a fost dispusă fără a fi respectate aceste termene imperative. C. Emiterea deciziilor de concediere anterior împlinirii termenului de 60 de zile, stabilit prin notificarea de anunţare a intenţiei de concediere colectivă, conform dispoziţiilor art. 69 din contractul colectiv la nivel naţional, coroborat cu dispoziţiile art. 711 Codul muncii. Prin notificarea nr. 2357/03.03.2008, astfel cum aceasta a fost modificată prin B.-ul nr. 2580/07.03.2008, s-a stabilit că: „Începerea concedierilor va avea loc în minim 60 de zile calendaristice şi maxim 70 de zile calendaristice de la primirea de către Sindicat a prezentei notificări”. Însă, decizia de concediere a fost emisă în data de 06.05.2008, adică în termen de 60 de zile de la data emiterii acestui B.. Data emiterii B.-ului nu este însă similară cu data primirii acestuia de către reprezentantul sindicatului, care este 10.03.2008. (...) mult, la 06.05.2008, când a fost emisă decizia de concediere, termenul minim de 60 de zile nu era împlinit, acesta epuizându-se la 09.05.2008. D. Nerespectarea termenului de informare a organizaţiei sindicale, cu 45 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi. S-a susţinut că procedura concedierii colective nu a respectat nici termenul de informare a organizaţiei sindicale reprezentative, reglementat în contractul colectiv la nivel de ramură, care nu mai este de 30, ci de 45 de zile. Astfel, conform art. 79 din CCM la nivel naţional, angajatorul are obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul în scopul ajungerii la o înţelegere, cu cel puţin 30 de zile înainte de comunicarea notificării prevăzute la art. 711 Codul muncii. Întrucât S.C. „D.” S.A. este o societate încadrată în S. Transporturi, îi sunt aplicabile şi prevederile contractului colectiv de muncă la nivelul acestei ramuri, iar prin art. 81 al CCM pe ramură (spre deosebire de art. 79 din contractul la nivel naţional) se stabileşte un termen de 45 de zile anterior comunicării notificării prealabile privind concedierea colectivă. Ori, în speţă, acest termen nu a fost respectat. E. Nu au fost respectate dispoziţiile contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere. Încadrarea ca mecanizatori a celor care au fost de acord cu modificarea contractului individual de muncă, în condiţiile impuse de conducerea societăţii, este o măsură ilegală, luată cu eludarea prevederilor art. 81 din contractul colectiv la nivel naţional, dar şi ale art. 83 din CCM Transporturi şi pe criterii strict subiective. Având în vedere motivele prezentate, reclamanta apreciază că măsura concedierii este lovită de nulitate absolută. - Cu privire la capătul 2 de cerere, subsidiar, privitor la plata salariilor compensatorii, reclamanta a menţionat că la finalul negocierilor colective din luna august 2006, la nivelul S.C. „D.” S.A. a fost încheiat contractul colectiv de muncă înregistrat la D.M.S.S. C sub numărul 19510/27.09.2006. Articolul 7 alin. 1 din contract a stabilit că acesta este valabil până la data de 31.08.2007, dar în acelaşi timp, alin. 3 prevedea că: „dacă niciuna din părţi nu denunţă contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungeşte până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv un an calendaristic”. În luna august 2007, deci anterior împlinirii unui an de la încheierea acestui contract, reprezentanţii conducerii societăţii şi-au exprimat intenţia de denunţare a contractului colectiv şi în acest sens au înştiinţat Sindicatul Lucrătorilor E. D.; această adresă, înregistrată sub numărul 4403, a fost înaintată către S.L.P. în data de 03.07.2007. Astfel, nu a fost respectat termenul de 30 de zile stabilit de art. 7 alin. 3 din contract, denunţarea nerealizându-se în condiţiile de validitate contractuale convenite, motiv pentru care îşi produce efectele dispoziţia ce stabileşte că în lipsa unei denunţări valide, contractul colectiv se prelungeşte cu încă un an. Reclamanta a menţionat că acest contract a fost înregistrat la D.M.S.S.F. C în data de 27.09.2006, motiv pentru care administraţia a considerat ca acest contract a intrat in vigoare la data menţionată. Dar această interpretare, nu este corectă, întrucât deşi art. 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996 stabileşte că un contract colectiv se aplică de la data înregistrării, acest aspect nu are nicio consecinţă asupra perioadei pentru care s-a încheiat contractul şi care rămâne cea stabilită de părţi. Ulterior, în S.C. „D.” S.A. a fost declanşat conflictul de interese, fiind desfaşurată o grevă generală, însă nu s-a mai încheiat un contract colectiv de muncă. Evenimentele ulterioare nu sunt de natură să valideze denunţarea unilaterală a contractului colectiv deoarece nu s-a realizat în condiţiile stabilite în contract, cu 30 de zile anterior expirării acestuia, deci înaintea datei de 01.07.2007. Din acest punct de vedere contractul este în vigoare până la data de 31.08.2008. În această situaţie, art. 132 din contractul colectiv la nivel de unitate stabileşte o plată compensatorie, în funcţie de vechimea în muncă. - Pentru pretenţiile vizând plata sumei de 500 lei „prima de C/2007”, 230 lei „prima de Paşti/ 2008” şi 894 lei – cel de-al 13-lea salariu, au fost formulate următoarele considerente: În contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S.C. „D.” S.A., înregistrat la D.M.S.S.F. C sub numărul 19510/27.09.2006, art. 96 a stabilit că prima de C pentru fiecare angajat este de 500 lei, sumă ce nu a fost primită pe anul 2007. Acelaşi text a prevăzut că prima de Paşti este în cuantum de 230 lei, drept care nu a mai fost achitat pentru anul 2008. Articolul 43 alin. 2 lit. „a” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi prevede totodată pentru toţi salariaţii încadraţi în această ramură de activitate (în care sunt incluşi şi salariaţii S.C. „D.” S.A.) dreptul de a primi al 13-lea salariu; acesta este stabilit ca fiind egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie al anului precedent. Reclamanta a menţionat, în privinţa termenului în care acest drept este acordat, că aceeaşi clauză stabileşte că plata se face în primul semestru al anului următor - în cazul de faţă, în primul semestru din anul 2008. S-a susţinut că deşi organizaţia sindicală a solicitat conducerii societăţii plata acestui drept salarial, solicitarea a rămas fără răspuns. - S-a mai solicitat, de asemenea, plata sumei de 3.562 lei reprezentând dispatch pentru perioada 01.01.2007–31.06.2007: Cu privire la acest capat de cerere, s-a menţionat, că în cursul anului 2007 Sindicatul Lucrătorilor E. D. C, în numele unora dintre membrii de sindicat, a chemat în judecată S.C. „D.” S.A. pentru a fi obligată să respecte prevederile art. 42 alin. 1 lit. „d” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, modificat prin Actul adiţional din data de 18.12.2006, înregistrat la M.M.S.S.F. sub nr. 2837/27.12.2006, care stabilesc că primele de operare cu celeritate (dispatch money) vor fi folosite pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit direct la încasarea acestora. Prin sentinţa civilă nr. 518/25.04.2008, T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a s-a pronunţat în dosarul civil nr(...), în sensul admiterii în parte a acţiunii, cu consecinţa obligării societăţii să achite salariaţilor premii corespunzătoare primei de dispatch achitate pe perioada 01.01.2007–iunie 2007, conform art. 42 alin. 1 lit. „d” din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, modificat. S.a avut în vedere faptul că prin Raportul semestrial de activitate al S.C. „D.” S.A. pentru perioada 01.01.2007– 30.06.2007 s-a făcut dovada că s-au încasat cu titlu de dispatch importante sume de bani. Luând în considerare veniturile societăţii în perioada arătată, care au crescut faţă de perioada similară din anul precedent cu 19,73%, respectiv cu 2.459.673 lei şi numărul total de salariaţi – 420 – se poate calcula o primă brută de 3.562 lei pentru fiecare angajat şi care nu a fost achitată. I. Prin încheierea interlocutorie pronunţată la 26.09.2008 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind prima de dispatch, dedusă din excepţia de prematuritate, astfel cum a fost invocată prin întâmpinare, de către pârâtă. Instanţa de fond a motivat această soluţie pe considerentul că lipsa unor negocieri ale partenerilor sociali cu privire la modalitatea efectivă de punere în practică a unor prevederi contractuale nu atrage inadmisibilitatea demersului judiciar şi nici prematuritatea acţiunii, analiza justeţei acestor pretenţii urmând a fi făcută pe fondul cauzei. II. Prin sentinţa civilă nr. 561/14.04.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, s-a admis în parte acţiunea reclamantei S. H., formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. „D.” S.A. C şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei: - suma de 2.605 lei cu titlu de primă de dispatch corespunzătoare perioadei 01.01.2007–31.06.2007; - drepturile cuvenite cu titlu de spor condiţii nocive în cuantum de 10% din salariul de bază minim brut la nivel de unitate, pentru perioada 01.09.2005 – 31.05.2008; - suma de 125 lei reprezentând 1/2 din cheltuielile de judecată – onorariu avocat. Au fost respinse celelalte pretenţii ale reclamantei, precum şi capătul de cerere privitor la anularea deciziei de concediere nr. 417/06.05.2008. Pentru a dispune astfel, prima instanţă a avut în vedere următoarele aspecte: Se contestă decizia de încetare a contractului individual de muncă urmare concedierii (art. 65 şi 66 Codul muncii) prin prisma nelegalităţii procedurii de concediere colectivă operate în S.C. „D.” S.A. începând cu luna februarie 2008. Susţinerile reclamantei s-au raportat la momentul anterior celui reglementat prin art. 711 Codul muncii, anume că măsura concedierii colective s-a hotărât în Consiliul de Administraţie la 26.02.2008, la a cărui şedinţă sindicatul reprezentativ nu a fost invitat. S-a înlăturat această afirmaţie deoarece, legea impune angajatorului, conform art. 69 alin. 1 Codul muncii, doar obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, cu privire la: metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariaţi care vor fi concediaţi, precum şi la posibilităţile de atenuare a consecinţelor concedierii. Ceea ce reglementează art. 69 Codul muncii este obligaţia informării sindicatului asupra intenţiei de realizare a unor concedieri colective, de a se iniţia în acest sens consultări între partenerii sociali, cu prezentarea tuturor informaţiilor necesare identificării soluţiilor, fiind în concordanţă cu art. 70 şi art. 711 Codul muncii, privind emiterea notificărilor scrise iar aceste obligaţii au fost îndeplinite în cauză. Articolul 87 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional, art. 98 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi şi respectiv, art. 140 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, privitoare la obligaţia patronatului de a invita la şedinţele Consiliului de Administraţie pe reprezentanţii sindicali în cazul în care sunt luate în discuţie probleme cu caracter social economic, deşi au forţa juridică dată prin art. 7 din Legea nr. 130/1996, republicată, nu stabilesc şi nici nu pot determina peste voinţa legiuitorului alte situaţii de nulitate absolută. S-a mai invocat că angajatorul nu a respectat termenul de 30 de zile stabilind în condiţiile art. 711 Codul muncii o durată mai redusă pentru consultări. Instanţa de fond a constatat că, în condiţiile în care legea nu stabileşte limite temporale care să clarifice sintagma „timp util”, este incontestabil faptul că derularea unor consultări reale, organizate şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra situaţiei societăţii, exclude stabilirea unor termene nerezonabile şi insuficiente pentru scopul pentru care a fost legal acordat. Societatea pârâtă a comunicat Sindicatului Lucrătorilor E. D. (ca de altfel şi I.T.M. şi A.J.O.F.M. C) o notificare fondată pe dispoziţiile art. 69 alin. 2 Codul muncii la data de 3.03.2008, reprezentantul sindicatului primind sub semnătură acest înscris. Între data primirii acestei notificări şi cea emisă în condiţiile art. 711 Codul muncii (înregistrată la instituţii şi primită de sindicat la 4.04.2008) sunt mai mult de 30 de zile calendaristice, norma de trimitere nefăcând distincţie sub aspectul modalităţii de calcul (zile calendaristice sau zile lucrătoare). Articolul 69 Codul muncii, ca şi art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007–2010, se referă la timpul util negocierilor şi consultărilor, marcând acest moment prin raportare la cel al declarării de către angajator a intenţiei de reorganizare. Chiar dacă, ulterior patronatul înţelege să extindă perioada de punere în aplicare a măsurii preconizate, aceasta nu poate avea nici un efect asupra termenului util necesar consultărilor, o asemenea situaţie fiind în sprijinul reprezentanţilor salariaţilor şi în favoarea angajaţilor vizaţi de concedierea colectivă. Au fost înlăturate şi criticile legate de emiterea deciziilor de concediere anterior împlinirii termenului de 60 de zile, stabilit prin notificarea intenţiei de concediere colectivă, conform dispoziţiilor art. 69 din contractul colectiv la nivel naţional, coroborat cu dispoziţiile art. 711 Codul muncii, întrucât termenul de iniţiere a concedierii colective a fost prorogat în corelare cu data la care angajatorul şi-a făcut cunoscută intenţia de reorganizare, în speţă, 3.03.2008. Articolul 711 Codul muncii, singurul aplicabil în acest context, impune respectarea de către patronat a unui termen de cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere, calculat de la data comunicării notificării scrise reglementate de acest text. În cauză, faţă de data de 4.04.2008 a notificării formulate în temeiul art. 711 Codul muncii, emiterea deciziei reclamantului a respectat această cerinţă legală. Cu privire la nerespectarea termenului de informare a organizaţiei sindicale, cu 45 de zile înainte de luarea măsurii de concediere colectivă, conform prevederilor art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, s-a reţinut: Acest text dispune că în cazul reducerilor de personal efectuate la societăţile supuse acestui CCM, determinate de restrângerea activităţii, retehnologizare, automatizare şi robotizare a procesului de producţie, patronul va pune la dispoziţia organizaţiei sindicale, cu 45 de zile calendaristice anterioare, justificarea tehnico-economică în legătură cu măsurile privind posibilităţile de redistribuire a personalului, modificarea programului de lucru, etc., şi va informa organizaţia sindicală asupra motivelor ce stau la baza reducerii numărului de salariaţi. Dispoziţia nu este de natură să completeze, în sensul denaturării normelor legale şi nici nu este susceptibilă a produce vreo nulitate astfel ca a fost apreciată ca nerelevantă în cauză această susţinere de nelegalitate. În ce priveşte critica privind nerespectarea dispoziţiilor contractelor colective de muncă în vigoare privind criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere, instanţa a apreciat că aceste prevederi creează cadrul negocierilor între patronat şi sindicat/reprezentanţii salariaţilor în vederea identificării condiţiilor concrete de reducere a personalului. Criticile vizează modificarea unor posturi şi implicit a unor contracte individuale de muncă în derulare, prin condensarea şi preluarea unor atribuţii de către unii dintre salariaţi în condiţiile desfiinţării altor posturi de natura celor menţionate în notificarea datată 3.03.2008, măsură care nu este nelegală, câtă vreme angajatorul are posibilitatea de a stabili posturile căror salariaţi sunt afectate de reorganizare, sindicatul având dreptul de a propune, la rândul său, punctual, alte măsuri. S.L.P. D. nu a propus, cu ocazia formulării adresei din 21.03.2008, impunerea unor criterii de selecţie, ci doar iniţierea unor cursuri de formare profesională pentru cei supuşi concedierii. Prin urmare, societatea a stabilit, pe baza evidenţei de ansamblu a numărului de posturi ce urmau a fi restructurate, care personal rămâne în activitate şi care este concediat, şi nu s-a dovedit că au fost concediaţi exclusiv salariaţii membri de sindicat sau că nu au fost respectate criterii de selecţie convenite de partenerii sociali. Astfel, s-au înlăturat ca nefondate toate motivele referitoare la incidenţa art. 76 Codul muncii şi la nulitatea procedurii de concediere colectivă. Analizând în ansamblu situaţia arătată de societatea pârâtă – prin prisma dificultăţilor economice evocate, instanţa de fond a reţinut: Documentaţia prezentată la dosar atestă că S.C. „D.” S.A. a finalizat anul 2007 cu pierderi, înregistrând cheltuieli totale, mai mari decât venituri, determinate îndeosebi de reducerea traficului de mărfuri ca urmare a închiderii unor capacităţi de producţie naţionale în domeniul produselor chimice. O influenţă asupra acestui bilanţ al pierderilor l-a avut şi greva generală a salariaţilor, derulată pe perioada 26.10.2007–14.01.2008, care a condus la neoperarea în cursul lunii noiembrie a navelor şi operarea în luna decembrie 2007 a unui volum de cca. 12% din traficul realizat în aceeaşi perioadă a anului precedent. Chiar dacă, derularea unei greve legale nu poate constitui în sine o motivaţie pentru operarea concedierilor colective, în cauză, măsurile propuse de patronat au fost justificate de situaţia economico-financiară a societăţii, restrângerea de personal, pe sectoare de activitate, fiind motivată şi prezentată sindicatului în raport de situaţia efectivă a posturilor. Ulterior concedierii, în cadrul S.C. „D.” S.A. au fost realizate angajări dar această împrejurare nu contrazice demersul angajatorului, fiind dovedit că personalul nou angajat s-a încadrat, ca titulatură a funcţiei şi a atribuţiilor locului de muncă, în structura noii organigrame. Cu această motivare, instanţa de fond a stabilit că procedura concedierii colective nu a fost iniţiată şi derulată contrar legii, astfel că măsura desfacerii contractului individual de muncă al reclamantei a fost legală şi temeinică. Cererea subsidiară, vizând obligarea societăţii la plata diferenţelor rezultate din drepturile corespunzătoare salariilor compensatorii, conform art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii, înregistrat sub nr. 19510/27.09.2006 la D.M.S.S.F. C, a fost analizată de instanţă, în raport de CCM aplicabil. Articolul 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996 stabileşte că regula este cea a aplicării contractelor colective de muncă de la data înregistrării, părţile având doar posibilitatea de a conveni ca data aplicării să fie ulterioară (deci, nu anterioară) celei de înregistrare. Articolul 23 alin. 1 din lege dispune, totodată, că un contract colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată, care însă nu poate fi mai mică de 12 luni. În raport de aceste dispoziţii legale, la nivel de societate CCM putea să-şi producă în mod legal efectele până la 27.09.2007. În documentaţia transmisă Direcţiei de Muncă, sindicatul a precizat că în perioada 27.08.–28.09.2007 au avut loc negocieri între partenerii sociali pentru a se ajunge la modificarea anumitor clauze ale contractului; în cadrul conflictului de interese a fost parcursă procedura concilierii, iar la 23.10.2007 a fost anunţată greva generală. În aceste condiţii, opinia exprimată de către reclamantă potrivit căreia contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi-a produs efectele şi ulterior datei de 27.09.2007 este în neconcordanţă cu probele administrate, cu atât mai mult cu cât legalitatea grevei a fost recunoscută de instanţele judecătoreşti. S-a reţinut astfel, că după data menţionată niciuna dintre clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de unitate nu mai putea să producă efecte, fiind incidente, într-o asemenea situaţie, prevederile contractului colectiv aplicabil la nivel superior – în speţă, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006–2007, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 17.04.2006. Textul aplicabil era, aşadar cel al art. 79, care prevedea că la desfacerea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, salariaţii să primească pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, şi o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate. Întrucât nu s-a contestat acordarea acestor compensaţii, s-a apreciat că reclamanta nu este îndreptăţită la plata altor compensaţii la concediere, rezultate din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate. Pentru aceleaşi considerente s-a respins şi cererea pentru plata primei de C pe anul 2007 şi a celei de Paşti pe anul 2008, întemeiate în acţiune pe prevederile art. 96 din CCM la nivel de unitate, constatându-se că aceste drepturi de natură salarială nu sunt cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel superior. Nici obligaţia de plată a celui de-al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent şi acordat în primul semestru al anului următor, nu s-a regăsit în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură (art. 43 alin. 2) decât în forma publicată la 11.02.2008. Acest drept nu va putea fi pretins cu titlu retroactiv, pentru o perioadă care nu intră sub incidenţa dispoziţiilor contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008–2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008, astfel că pretenţiile reclamantei au fost respinse ca nefondate. Cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 3.562 lei cu titlu de dispatch pentru perioada 01.01.2007–31.06.2007, instanţa de fond a reţinut: Actul adiţional la Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006–2007 încheiat la 18.12.2006 şi înregistrat la M.S.S.F. sub nr. 2837/27.12.2006 a completat textul art. 42, în sensul că la lit. „d” s-a consemnat, prin voinţa partenerilor sociali semnatari, că: „În domeniul transportului naval, primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi, într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unităţile de operare portuare care au efectuat operaţiunile de încărcare-descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit, direct la încasarea acesteia”. Modalitatea în care prima de dispatch urmează să fie repartizată egal sau, dimpotrivă în directă corelare cu contribuţia adusă de fiecare salariat la încasarea sumei de către operator, reprezintă însă o chestiune ce urmează a fi stabilită de Comisia Paritară şi soluţionată de comun acord sau prin mediere de către partenerii sociali, instanta neputând se se subroge partenerilor sociali, iar dezacordul părţilor ori dezinteresul uneia dintre părţile contractante, în a stabili în Comisia paritară criteriile necesare valorificării acestui drept de natură salarială implică alte pârghii procedurale. În consecinţă, desi a fost admis acest capăt de cerere, instanta nu a avut in vedere suma pretinsa de reclamant prin actiune ci a obligat pârâta să plătească reclamantei suma datorată ca primă de dispatch corespunzătoare perioadei arătată. În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, având în vedere admiterea într-o măsură redusă a pretenţiilor formulate, pârâta a fost obligată la plata a 1/2 din cheltuielile de judecată respectiv, la 125 lei. III. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurentul reclamanta, care a criticat-o în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă. - În ce priveşte cererea având ca obiect nulitatea deciziei de concediere, recurenta apreciază că instanţa de fond nu a avut în vedere argumentele prezentate şi nu a ţinut cont de faptul că această decizie este rezultatul încălcării mai multor dispoziţii legale şi anume: Au fost încălcate dispoziţiile art. 69 şi 711 din Codul muncii deoarece măsura concedierii colective a fost luată în data de 26.02.2008 în timp ce prima notificare cu privire la intenţia de concediere colectivă s-a transmis sindicatului la data de 3.03.2008, după ce decizia de concediere colectivă în cadrul Consiliului de Administraţie al societăţii, fusese luată. Prin urmare, motivul de nulitate prevăzut de art. 76 Codul muncii este întemeiat corect pe nerespectarea art. 711 şi anume adoptarea deciziei de concediere colectivă fără consultarea prealabilă a sindicatului. S-au încălcat şi dispoziţiile art. 79 din CCM la nivel naţional care dispune că angajatorul are obligaţia de a iniţia consultări cu sindicatul „în timp util” dacă are intenţia să efectueze concedieri colective, iar în speţă, pârâta nu şi-a respectat obligaţia din moment ce nu a respectat termenul de 30 de zile înainte de notificarea prevăzută de art. 711. Astfel, notificarea nr. 2357/3.03.2008 a intenţiei de concediere s-a primit de către sindicat la data de 10.03.2008 iar angajatorul a anunţat hotărârea sa de aplicare a măsurii concedierii colective la data de 4.04.2008, anterior împlinirii termenului de 30 de zile stabilit imperativ de art. 79, care se împlinea la 11.03.2008. De asemenea, instanţa de fond nu a avut în vedere că deciziile de concediere au fost emise anterior termenului de 60 de zile stabilit prin notificarea intenţiei de concediere colectivă. Este greşită motivarea instanţei şi cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 81 din CCM/ramură transporturi, aceste dispoziţii fiind de fapt o punere în aplicare a principiului consacrat de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 cu trimitere la art. 79 din CCM naţional. Prin urmare, dacă s-ar fi raportat la data la care a fost comunicată notificarea iniţială, instanţa ar fi observat că până la notificarea impusă de art. 711 nu au trecut decât 30 de zile şi nicidecum 45 de zile cum impune art. 81 din CCM/ramură transporturi. S-a afirmat şi demonstrat că pârâta nu a respectat dispoziţiile din CCM cu referire la criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi la concediere, făcând înainte o selecţie subiectivă a persoanelor pe care dorea să le păstreze iar la momentul la care s-a luat măsura concedierii colective, s-a hotărât desfiinţarea tuturor posturilor de docheri, făcând imposibilă aplicarea criteriilor de selecţie. Astfel, pârâta a făcut angajări masive, încălcând prevederile art. 72 din Codul muncii care interzice noi angajări pe locurile celor concediaţi. În raport de toate probele administrate, recurenta apreciază că este dovedită nelegalitatea măsurii de concediere şi că instanţa de fond în mod greşit a respins cererea prin care solicită să se constate nulitatea deciziei. - Cererea subsidiară, viza plata unor drepturi aşa cum erau prevăzute în CCM la nivel de unitate, care era valabil şi după data de 31.08.2007 din moment ce, în concordanţă cu prevederile art. 7 alin. 3, „niciuna dintre părţi nu a denunţat contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat…”. Recurenta apreciază astfel, că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi sub acest aspect şi solicită admiterea cererii cu consecinţa obligării societăţii pârâte la plata drepturilor solicitate. - Este lipsită de temei legal hotărârea instanţei prin care s-a respins cererea de acordare a celui de al 13-lea salariu deoarece din prevederile CCM/ramură rezultă că salariaţii trebuie să beneficieze în cei 2 ani de valabilitate a contractului, de 2 ori de al 13-lea salariu şi nu o dată aşa cum motivează instanţa de fond. - Recurenta este nemulţumită şi de faptul că s-a respins cererea de acordare a primei de Paşte şi C, precum şi diferenţa cuvenită cu titlu de salarii compensatorii. - Deşi instanţa a obligat societatea la plata sporului pentru condiţii nocive, aceasta a avut în vedere salariul de baza prevăzut în CCM/ramură şi nu pe cel stabilit în contractul său individual de muncă. - Cu privire la prima de dispatch, deşi instanţa a admis acest capăt de cerere, a prevăzut în dispozitiv un alt cuantum al sumei fiind în eroare cu privire la rolul Comisiei Paritare în repartizarea acestor prime. Pentru toate aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii în tot a cererii sale. Intimata şi-a exprimat poziţia procesuală prin întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Intimata apreciază că în mod corect prima instanţă a stabilit că s-au parcurs toate procedurile prevăzute de lege şi în termenele prevăzute de lege, astfel că, decizia prin care s-a desfăcut contractul de muncă al reclamantei nu este lovită de nulitate. Pretenţiile care au făcut obiectul cererii subsidiare, au fost întemeiate pe un CCM la nivel de unitate care nu era valabil decât pentru perioada pentru care s-a încheiat, respectiv 27.09.2006–27.09.2007, astfel că prevederile din contract nu pot fi aplicate retroactiv şi nici după data de 27.09.2007 deoarece prin adresa nr. 4403/3.08.2007 societatea a denunţat acest contract. De asemenea, plata celui de al 13-lea salariu/2007, cerută în baza CCM/S. nu este posibilă deoarece acest contract îşi produce efectele de la 24.02.2008. Cât priveşte cuantificarea dispatch-ului încasat pentru operaţiunile efectuate de societate în perioada 01.01.2007–31.06.2007, intimata consideră că şi această pretenţie este nefondată deoarece trebuie deduse din suma primită, toate cheltuielile societăţii, precum şi amortizarea investiţiilor angrenate în aceste operaţiuni aducătoare de dispatch. IV. Recurenta S.C. „D.” S.A. a declarat, de asemenea, recurs împotriva sentinţei civile nr. 561/2009, criticând-o pentru faptul că instanţa de fond s-a subrogat rolului partenerilor sociali în ce priveşte acordarea primei de dispatch în cuantum de 2.605 lei aferentă perioadei 01.01.2007–31.06.2007. Prin actul adiţional la contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006–2007 încheiat la 18.12.2006 şi înregistrat la M.S.S.F. sub nr. 2837/27.12.2006 a fost completat art. 42, în sensul că la lit. „d” s-a stabilit prin voinţa partenerilor sociali modalitatea şi condiţiile de acordare a primei de operare cu celeritate. Prin urmare, modalitatea în care această primă urmează să fie repartizată reprezintă o chestiune ce urmează a fi stabilită de comisia paritară. De asemenea, nu s-a avut în vedere faptul că suma totală reţinută cu titlu de dispatch nu este netă, ci brută, din ea urmând a fi scăzute în prealabil toate cheltuielile societăţii care au fost efectuate pentru realizarea primei de dispatch. După stabilirea valorii nete a dispatch-ului încasat pentru operaţiunile derulate în perioada 01.01.2007–31.06.2007 urmează a se stabili care sunt salariaţii care au contribuit direct la obţinerea acestuia şi care este ponderea în care respectivul dispatch se datorează acestora. Prin urmare, apreciază recurenta, instanţa nu putea stabili cuantumul sumei ce i se cuvenea reclamantei în lipsa unui acord între partenerii sociali. V. Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate şi de materialul probator administrat, Curtea constată: - Recurenta reclamantă consideră că decizia prin care s-a dispus desfacerea contractului de muncă este lovită de nulitate deoarece nu s-au respectat termenele prevăzute de lege în cazul concedierii colective şi nici criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi la concediere. Potrivit art. 76 Codul muncii, poate fi sancţionată cu nulitatea absolută „concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzută de lege”, prin urmare, în mod corect instanţa de fond s-a raportat la dispoziţiile cuprinse în lege, respectiv art. 68–72 din Codul muncii şi nicidecum la alte dispoziţii, cum sunt cele cuprinse în CCM deoarece un astfel de contract reprezintă „legea părţilor”, rezultatul negocierilor care, trebuie să respecte legea, dar nu reprezintă legea însăşi, cea la care instanţa se raportează în analiza unor excepţii privind nulitatea absolută. Articolul 69 Codul muncii stabileşte că, „În cazul în care angajatorul intenţionează să efectueze concedieri colective, acesta are obligaţia de a iniţia, în timp util şi în scopul ajungerii la o înţelegere, în condiţiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, cu privire cel puţin la: a) metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariaţi care vor fi concediaţi; b) atenuarea consecinţelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaţilor concediaţi.” Articolul 71 alin. 1 şi 2 din Codul muncii prevede: „Sindicatul sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor pot propune angajatorului măsuri în vederea evitării concedierilor ori diminuării numărului salariaţilor concediaţi, într-un termen de 10 zile calendaristice de la data primirii notificării”. Angajatorul are obligaţia de a răspunde în scris şi motivat la propunerile formulate potrivit prevederilor alin. (1), în termen de 5 zile calendaristice de la primirea acestora. Verificând termenele impuse de legiuitor, instanţa constată: Prin notificarea înregistrată sub nr. 2358/3.03.2008, pârâta a iniţiat consultări cu sindicatul şi în aceeaşi dată a fost înregistrată şi la I.T.M. şi A.J.O.F.M. conform art. 70 din lege, iar sindicatul a primit sub semnătură acest înscris. Prin această notificare se aduceau la cunoştinţa sindicatului motivele care determinau concedierea colectivă, numărul şi categoriile de salariaţi care vor fi afectaţi de concediere, criteriile avute în vedere potrivit legii şi CCM pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, perioada în care vor avea loc concedierile colective (între 45–55 zile de la primirea notificării), compensaţiile calculate conform CCM/S., ce vor fi acordate salariaţilor concediaţi precum şi termenul de 10 zile calculat de la data notificării, pentru formularea de propuneri de către sindicat, în vederea limitării numărului salariaţilor concediaţi. Ulterior, prin B.ul la această notificare, se modifică unele date din notificarea iniţială, astfel că, se stabileşte un termen mai mare pentru începerea concedierilor, respectiv de minim 60 zile şi maxim 70 de zile iar termenul înlăuntrul căruia sindicatul putea face propuneri se măreşte până la data de 24.03.2008. Prin urmare, acest termen a fost respectat şi nu pot fi acceptate susţinerile reclamantului în sensul că nu s-a ţinut seama de termen urmare a prelungirii sale prin B.ul nr. 2580/7.03.2008 deoarece art. 69 Codul muncii se referă la timpul util pentru a se ajunge la o înţelegere, astfel că el trebuie raportat la momentul la care angajatorul şi-a manifestat intenţia de concediere. Decizia de desfacere a contractului de muncă a fost emisă la data de 6.05.2008, astfel că unitatea a respectat şi termenul de 60 de zile astfel cum acesta a fost stabilit prin B. la notificarea nr. 2357/3.03.2008, neputând curge un nou termen de 60 de zile de la data primirii acestui addendum ci de la data primei notificări, deoarece acela este momentul la care sindicatul a luat cunoştinţă de intenţia angajatorului de a proceda la concedieri colective. Potrivit art. 711 Codul muncii, „În situaţia în care, ulterior consultărilor cu sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor, potrivit prevederilor art. 69 şi 71, angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are obligaţia de a notifica în scris inspectoratul t e r i t o r i a l d e muncă şi agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă, cu cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere”. În urma consultărilor dintre patronat şi sindicat nu s-au găsit soluţii pentru a evita sau limita numărul concedierilor astfel că, s-a luat măsura concedierilor colective, iar despre această măsură a fost înştiinţată atât A.J.O.F.M. cât şi I.T.M. prin notificarea din data de 4.04.2008, respectându-se şi de această dată, termenul de 30 de zile prevăzut de textul legal arătat mai sus. Concluzionând asupra criticilor recurentei reclamante referitoare la nerespectarea termenelor legale privind măsura concedierii colective, Curtea consideră că acestea sunt nefondate deoarece aşa cum s-a arătat, au fost respectate termenele prevăzute de art. 69–71 Codul muncii. Cu privire la criteriile de stabilire a ordinii de prioritate la concediere, instanţa de fond a reţinut în mod temeinic împrejurarea care rezultă din înscrisurile depuse la dosar şi anume că, au fost desfiinţate toate posturile de aceeaşi natură cu cele ocupate de salariaţii afectaţi de concedierea colectivă astfel că nu putea fi vorba de aplicarea unor criterii de selecţie. De altfel, cu ocazia negocierilor dintre sindicat şi patronat nu s-au stabilit anumite criterii de selecţie astfel că nu se poate reţine vreun motiv de nulitate al deciziei de concediere din perspectiva art. 76 Codul muncii. În raport de toate aceste considerente, Curtea apreciază că în mod corect T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a a menţinut ca legală şi temeinică decizia de desfacere a contractului de muncă. - Recurenta reclamantă mai critică soluţia instanţei de fond şi din perspectiva nerespectării dispoziţiilor din Contractul colectiv de muncă la nivel de societate, referitoare la plata compensaţiilor în caz de concediere colectivă, prima de C/2007 şi Paşte/2008. În conformitate cu dispoziţiile art. 23 şi art. 25 alin. 3 din Legea nr. 130/1996 CCM îşi produce efectele de la data înregistrării şi pe o perioadă de minim 12 luni. În speţă, CCM/unitate s-a înregistrat la 27.09.2006 ceea ce înseamnă că efectele lui au durat până la 27.09.2008, având în vedere că înainte de expirarea termenului de valabilitate al acestuia, respectiv prin adresa nr. 4403/3.08.2007, comunicată sindicatului în aceeaşi dată, S.C. „D.” S.A. a denunţat unilateral acest contract, conform art. 7 din CCM/unitate. Aşadar, fiind aplicabile dispoziţiile Contractului colectiv de muncă la nivel superior, respectiv CCM/ramură transporturi, reclamantei nu i se cuveneau la data concedierii decât drepturile stipulate în acest contract şi nicidecum din CCM/unitate care nu mai erau în vigoare. - Cât priveşte sporul pentru condiţii nocive, instanţa a apreciat că cererea reclamantei este întemeiată şi a obligat pârâta la plata diferenţei de 10% din salariul de bază lunar la nivel de unitate având în vedere că aşa era negociat acest spor de către sindicat în CCM/ramură. Prin urmare criticile recurentei cu privire la aplicarea acestui spor la nivelul salariului sau de baza sunt nefondate şi vor fi respinse ca atare. - Cât priveşte plata celui de al 13-lea salariu/2007, trebuie, de asemenea, observat că în CCM/ramură încheiat pentru perioada 2008–2010, cu aplicabilitate din data de 24.02.2008, se prevede un astfel de drept, dar cum acest contract îşi produce efectele începând cu februarie 2008, reclamanta nu poate beneficia retroactiv de plata acestui drept, prin urmare, al 13-lea salariu, care este aferent anului încheiat, în speţă 2007, nu putea fi prevăzut în CCM/2008, astfel că recurenta a interpretat greşit argumentele instanţei de fond. - În ce priveşte prima de dispatch, Curtea apreciază aceste critici ca fiind întemeiate, dar nu sub aspectul sumei stabilită de recurentă deoarece instanţa nu poate stabili suma exactă, cuvenită recurentei prin simpla împărţire a sumei obţinută de pârâtă pentru operaţiunile efectuate de societate pentru perioada 01.01.2007–31.06.2007, la numărul de salariaţi ci numai după scăderea cheltuielilor suportate de unitate urmând a se stabili de asemenea care sunt salariaţii ce pot beneficia de această primă în raport de contribuţia adusă la obţinerea acestei prime. Instanţa de fond a stabilit o creanţă în favoarea reclamantei, fără o determinare exactă, dar această creanţă nu poate fi onorată în lipsa unor date exacte, certe, referitoare la persoanele din unitate care au contribuit la obţinerea acestei prime şi a cuantumului cheltuielilor efectuate de societate în perioada de referinţă. În conformitate cu dispoziţiile art. 42 alin. 1 lit. „d” din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 2837/27.12.2006: „în domeniul transportului naval primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unităţile de operare portuare care au efectuat operaţiunile de încărcare–descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit direct la încasarea acesteia. (2) Condiţiile de diferenţiere, diminuare sau anulare a participării la fondurile de stimulare sau de premiere, precum şi perioada la care se acordă cota parte cuvenită salariaţilor, care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi, după caz, instituţie”. Din prevederile contractului colectiv de muncă invocate mai sus, rezultă în mod clar că prima de operare cu celeritate va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit la încasarea lor. Contribuţia directă a salariaţilor la realizarea dispatch-ului poate fi reţinută atunci când acestea participă la diminuarea timpului de operare faţă de cel contractual, în funcţie de atribuţiile pe care le au în procesul tehnologic utilizat pentru operaţiunile de încărcare–descărcare. Întrucât părţile au poziţii contradictorii pe acest aspect, în cauză era utilă efectuarea unei expertize tehnice contabile prin care expertul să stabilească care sunt salariaţii care au contribuit în mod direct la încasarea primei de operare cu celeritate (dispatch money) şi care este cuantumul sumei încasată de pârâtă cu titlu de dispatch pentru perioada 1.01.2007–iunie 2007. Expertiza reprezintă un mijloc de dovadă la care instanţa sau părţile por recurge atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare cunoştinţe de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate. Părţile s-au înţeles prin contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi să acorde prime de celeritate doar salariaţilor care au contribuit direct la încasarea ei, iar pârâta susţine că datorită perfecţionărilor tehnologice contribuţia factorului uman a scăzut, situaţie care impunea aşadar, efectuarea unei expertize tehnice pentru lămurirea acestor aspecte. Pentru considerentele arătate mai sus şi care răspund şi criticilor formulate de pârâtă, potrivit art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursurile şi a casat în parte sentinţa recurată cu privire la obligarea pârâtei la achitarea primei de dispatch pe perioada 1.01.2007–iunie 2007 şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă spre rejudecare în vederea efectuării unei expertize tehnice contabile, cu obiectivele arătate în considerentele expuse mai sus, menţinând ca legale şi temeinice restul dispoziţiilor sentinţei de fond. PENTRU ACESTE MOTIVE, D E C I D E: Cu opinie majoritară Admite recursurile civile declarate de recurenta reclamantă intimată S. H., domiciliată în C,(...), judeţul C şi de recurenta pârâtă intimată S.C. „D.” S.A. C, cu sediul în J. Port, E. 54, judeţul C, împotriva sentinţei civile nr. 561/14.04.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, în dosarul civil nr(...). Casează în parte sentinţa recurată cu privire la capătul de cerere ce priveşte prima de dispatch şi trimite cauza spre rejudecare pe acest capăt de cerere. Menţine restul dispoziţiilor. Irevocabilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2009. Preşedinte, (...) (...) Judecător, (...) (...) Grefier, (...) (...) Jud.fond. G.M./M.H. S.. jud. M. (...)/21.10.2009 Gref.M.P./ 4 ex./ 02.11.2009. OPINIE SEPARATĂ JUDECĂTOR S. B. Contrar opiniei majoritare, consider că recursul reclamantei trebuia admis iar sentinţa recurată modificată în parte în sensul obligării pârâtei la plata sumelor pretinse în cererea introductivă cu titlu de plăţi compensatorii pentru concediere, primă de C şi primă de Paşti şi primă corespunzătoare primei de celeritate, iar recursul pârâtei trebuia respins pentru următoarele considerente: A. Contractele colective de muncă aplicabile: În cauză, cererea introductivă este întemeiată pe anumite prevederi cuprinse în contracte colective de muncă în timp ce pârâta susţine inaplicabilitatea acestora. Ca urmare, apare a fi esenţial a se stabili ce contracte colective de muncă erau aplicabile în perioada pentru care se pretind drepturile băneşti. În cauză este aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 2895/29.12.2006 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 5 din 29.01.2007. Pentru anul 2007, societăţii pârâte i-a fost aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 357/22.02.2006 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 14.04.2006. Pentru anul 2008, societăţii pârâte i-a fost aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 722/24.01.2008 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008. Referitor la contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţi, se constată că acesta a fost înregistrat la Direcţia de Muncă, Solidaritate Socială şi F a m i l i e C o n s t a n ţ a sub nr. 19510/27.09.2006. În ceea ce priveşte perioada pentru care s-a încheiat acest contract colectiv de muncă, părţile au optat pentru indicarea datei calendaristice până la care acesta este valabil, respectiv data de 31.08.2007, astfel cum este stipulat în mod expres în art. 7 pct. 1. Aşadar, părţile nu au optat pentru indicarea perioadei pentru care se încheie acest contract colectiv de muncă şi ca urmare nu se pune problema de a calcula acest termen şi de a stabili momentul de la care el începe să curgă şi momentul la care se împlineşte. Este cert aşadar că acest contract colectiv de muncă s-a stabilit a fi aplicabil până la o dată clar indicată respectiv 31.08.2007. Pe de altă parte, art. 7 pct. 3 din acelaşi contract, stabileşte că dacă nici una din părţi nu denunţă contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungeşte până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv încă un an calendaristic. Pârâta susţine că a denunţat acest contract în data de 03.08.2007. Astfel, cu adresa nr. 4403/03.08.2007, primită de Sindicatul Lucrătorilor E. D. în aceeaşi zi (aspect necontestat) , pârâta a invitat organizaţia sindicală la negocieri pentru încheierea unui nou contract colectiv de muncă, indicând în mod expres că această adresă „reprezintă şi manifestarea de voinţă a patronului în sensul denunţării actualului contract colectiv, în sensul precizat de art. 7 alin. (3) din convenţia încheiată la nivelul unităţii de către partenerii sociali”. Dar, pentru a opera denunţarea contractului colectiv era necesar ca denunţarea acestuia să aibă loc cu cel puţin 30 de zile înainte de împlinirea datei până la care părţile au convenit că este aplicabil, adică cel mai târziu la data de 01.08.2007. Cum declaraţia de denunţare a contractului colectiv de muncă a intervenit la 03.08.2007, rezultă că aceasta nu s-a făcut în termenul convenit de părţi. Or, la împlinirea termenului convenit de părţi pentru denunţarea contractului, dacă aceasta nu s-a făcut, s-a produs efectul prelungirii aplicabilităţii acestuia. Contractul colectiv de muncă şi-a prelungit efectele iar încetarea efectelor lui nu mai putea avea loc, conform voinţei părţilor, decât prin încheierea unui nou contract colectiv de muncă sau prin împlinirea unui termen de 12 luni, o denunţare ulterioară a acestui contract, din partea oricărei părţi, neputând produce efecte. Ca urmare acest contract colectiv de muncă era aplicabil. Pârâta susţine în esenţă că acest contract colectiv de muncă nu mai era aplicabil întrucât în realitate el ar fi fost valabil până la data de 27.09.2007, având în vedere data înregistrării lui la E. C şi prevederile art. 25 al.3 şi art. 23 al.1 din Legea nr. 130/1996. De aceea, pârâta apreciază că denunţarea contractului s-a făcut cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost valabil. Această susţinere nu poate fi însă primită. Astfel, este adevărat că între data înregistrării acestui contract, dată de la care produce efecte, şi data de 31.08.2007 stabilită de părţi a fi data limită de valabilitate a acestuia, nu este un interval de minimum 12 luni cum prescrie art. 23 al.1 din Legea nr. 130/1996 şi art. 242 din Codul muncii. Dar, nu se poate considera că prin efectul legii, contrar voinţei părţilor şi de drept, acest contract colectiv de muncă şi-ar fi prelungit valabilitatea până la 27.09.2007, deşi părţile au stabilit termenul limită de 31.08.2007. Astfel, pe de o parte, deşi potrivit art. 24(1) din Legea nr. 130/1996, clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 (adică cu încălcarea limitelor şi condiţiilor prevăzute de această lege) sunt lovite de nulitate, potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol, nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanţa judecătorească competentă, la cererea părţii interesate. Dar, art. 283 al.(1) lit. d din Codul muncii, prevede că cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate pe toată durata existenţei contractului, ceea ce înseamnă că ulterior nu mai pot fi cerute. Aşadar, deşi legea foloseşte sintagma „sunt lovite de nulitate”, care poate conduce la interpretarea că este vorba de o nulitate absolută, în realitate nulitatea nu operează de drept, ci numai dacă este invocată de persoana interesată, ceea ce înseamnă că instanţa nu o poate invoca din oficiu şi nu poate fi invocată oricând ci numai pe durata existenţei contractului, ceea ce înseamnă că ulterior nu mai poate fi invocată, regimul juridic al acestei nulităţi nefiind deci cel specific nulităţii absolute. Or, pârâta nu a invocat nulitatea acestei clauze şi nu s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă că aceasta este nulă întrucât ar conduce la un termen de valabilitate a contractului colectiv de muncă inferior celui minim stabilit de lege de 12 luni. Aşadar, în condiţiile expuse, chiar dacă art. 7 pct. 1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unităţii ar contraveni art. 23 al.1 din Legea nr. 130/1996 trebuie reţinută voinţa părţilor care au stabilit data de 31.08.2007 ca dată limită de aplicare a acestui contract, dată în raport de care se determină data limită de denunţare a contractului. Pe de altă parte, adresa de înaintare a contractului colectiv de muncă în vederea înregistrării, adresă emisă de societatea pârâtă, are numărul 302/27.09.2006, deşi reclamanta susţine că părţile semnaseră anterior contractul colectiv de muncă, respectiv la 31.07.2006 si conveniseră ca perioada de valabilitate, iniţială, de un an este pana la 31.08.2007. Pârâta nu a făcut dovada că acest contract colectiv de muncă ar fi fost semnat la o dată ulterioară, eventual din culpa organizaţiei sindicale sau că negocierile s-ar fi prelungit din diverse motive. Ca urmare, pârâta este în culpă pentru neînregistrarea imediată a contractului colectiv de muncă şi ca urmare nu poate invoca propria turpitudine pentru a evita plata drepturilor salariale stabilite de acest contract colectiv de muncă. În sfârşit, termenul legal minim de 12 luni pentru care trebuie încheiat contractul colectiv de muncă este un termen stabilit şi în favoarea angajaţilor, pentru a li se asigura stabilitatea condiţiilor de muncă şi siguranţa veniturilor. Ca urmare, în interpretarea şi aplicarea contractelor de muncă trebuie avut în vedere interesul salariaţilor, mai ales atunci când este vorba de aplicarea unor măsuri de protecţie în cazul concedierii colective. Ca urmare nu poate fi primită interpretarea pârâtei în sensul de a nu aplica acest contract colectiv de muncă şi în consecinţă de a recunoaşte salariaţilor drepturi compensatorii pentru concedierea colectivă mai mici. (...) trebuie avut în vedere că din formularea art. 7 pct. 3 din contractul colectiv de muncă, care stabilea că prelungirea valabilităţii acestuia se face până la încheierea unui nou contract colectiv de muncă şi cel mai târziu până la împlinirea unui termen de 12 luni, rezultă că până la împlinirea acestui termen, chiar şi imediat după data de 31.08.2007, părţile aveau posibilitatea şi obligaţia de a începe negocierea unui nou contract colectiv de muncă, fără ca vechiul contract colectiv de muncă să îşi înceteze aplicabilitatea. Ca urmare, solicitarea ulterioară a Sindicatului Lucrătorilor E. D. de a începe negocierea unui nou contract colectiv de muncă nu poate fi interpretată ca o recunoaştere a încetării valabilităţii contractului colectiv de muncă înregistrat în data de 27.09.2006 ci dimpotrivă reprezintă o acţiune care încadrează în sfera manifestărilor de voinţă făcute în aplicarea art. 7 pct.3 din contractul colectiv de muncă. Astfel, nu se poate considera că pe perioada negocierilor era aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel de ramură întrucât această situaţie apare doar atunci când termenul de aplicare a contractului colectiv de muncă a expirat fără ca acesta să-şi prelungească valabilitatea şi fără ca părţile să fi negociat şi să fi semnat un nou contract colectiv de muncă, deci dacă după expirarea acestui termen încep sau continuă negocierile, fiind aplicabil art. 247 din Codul muncii. În cazul de faţă însă, părţile au convenit prelungirea termenului de aplicare a contractului până la încheierea unui nou contract colectiv de muncă, ceea ce presupune aplicarea acestuia şi pe perioada negocierii noului contract, premergătoare datei încheierii acestuia, dată la care înceta aplicabilitatea vechiului contract colectiv de muncă, art. 7 pct. 3 din contractul colectiv de muncă presupunând efectuarea de negocieri pentru un nou contract colectiv de muncă în perioada în care s-a prelungit aplicabilitatea vechiului contract. Apoi, faptul că Sindicatul Lucrătorilor E. D. a declanşat conflictul de interese nu înseamnă că implicit ar fi recunoscut încetarea efectelor contractului colectiv de muncă întrucât din conţinutul cererii de conciliere prealabilă înregistrată de sindicat la E. C sub nr. 23741/04.10.2007 rezultă că solicitările organizaţiei sindicale vizau drepturi salariale, urmărindu-se punerea de acord a contractului colectiv de muncă existent, ale cărui clauze se solicita a fi păstrate, cu noul contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, fiind deci vorba de o negociere anuală în sensul art.3 al.2 raportat la alineatul 4 din Legea nr. 130/1996 şi deci încadrându-se în prevederile art. 12 lit. e) din Legea nr. 168/1999, caz în care greva este posibilă, în conformitate cu art. 13 al.2 din Legea nr. 168/1999. Astfel, faptul că contractul colectiv de muncă înregistrat în data de 27.09.2006 îşi prelungise aplicabilitatea, astfel cum s-a arătat, nu excludea obligaţia de a purta negocieri colective anuale cu privire la salarii, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă sensul art.3 al.2 raportat la alineatul 4 din Legea nr. 130/1996 iar părţile au ajuns la divergenţă la negocierea anuală obligatorie privind salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă în sensul art. 12 lit. e din Legea nr. 168/1999, caz în care art. 13 al.2 din aceeaşi lege permite declanşarea grevei. Totuşi, problema legalităţii grevei declanşate ulterior şi o eventuală răspundere a organizatorilor nu fac obiectul acestei cauze. Pe de altă parte, faptul că preşedintele organizaţiei sindicale ar fi apreciat în raporturile cu pârâta că, începând cu data de 01.01.2008, relaţiile de muncă în cadrul SC D. SA se vor desfăşura conform prevederilor contractelor colective încheiate la nivel superior (aşa cum rezultă din adresa înregistrată la pârâtă sub nr. 0242/11.01.2008) nu poate fi considerată ca o declaraţiei a însăşi organizaţiei sindicale în sensul că acest contract colectiv de muncă, înregistrat în data de 27.09.2006, nu mai este valabil (în cauză nu rezultă că organele de conducere ale sindicatului ar fi exprimat un acord pentru încetarea efectelor contractului colectiv de muncă în sensul art. 33 al.1 lit. c din Legea nr. 130/1996) şi nu poate fi opusă nici instanţei nici părţii adverse pârâtei într-o cauză precum cea de faţă, în care organizaţia sindicală nu mai reprezintă interesele acesteia. Apoi, această susţinere nu poate fi interpretată nici ca o recunoaştere a efectelor declaraţiei de denunţare a contractului colectiv de muncă făcută de pârâtă întrucât, în condiţiile în care aceasta nu s-a făcut în termenul contractual, aceasta ar fi însemnat o modificare unilaterală a contractului colectiv de muncă sau o renunţare la beneficiul aplicării art. 7 din contractul colectiv de muncă care nu se poate face sub forma unei opinii exprimate de preşedintele organizaţiei sindicale ci doar printr-o hotărâre a organelor de conducere ale sindicatului. Cum între părţi nu a intervenit un nou contract colectiv de muncă până la data de 06.05.2008 iar denunţarea contractului colectiv de muncă de către pârâtă nu a avut efecte, rezultă că la data concedierii era aplicabil contractul colectiv de muncă înregistrat în data de 27.09.2006, cu toate consecinţele ce decurg din această împrejurare. B. Cuantumul drepturilor pretinse: Întrucât drepturile băneşti pretinse îşi au temeiul în contractele colective de muncă aplicabile, temeinicia cererilor privind aceste drepturi va fi analizată pentru toate aceste cereri împreună. a) referitor la indemnizaţia de concediere: Potrivit art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate în cazul desfacerii contractului individual de muncă ca urmare a reducerii personalului prin desfiinţarea de posturi, ca urmare a reorganizării, în cazul reducerii parţiale a activităţii şi în cazul modernizării activităţii sau achiziţionării unor noi tehnologii de lucru, salariaţii beneficiază de o plată compensatorie de 6 salarii medii tarifare pentru cei cu o vechime de cel mult 5 ani, 8 salarii medii tarifare pentru cei cu o vechime între 5 şi 10 ani şi 10 salarii medii tarifare pentru cei cu o vechime peste 10 ani. În cauză, reclamanta a susţinut că a primit un număr mai mic de salarii compensatorii, corespunzător prevederilor cuprinse în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, aspect recunoscut de pârâtă, care a apreciat că acest contract era aplicabil întrucât contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate nu mai era aplicabil, fiind denunţat. Aşa cum s-a arătat, contrar susţinerilor pârâtei, era aplicabil contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate şi înregistrat în data de 27.09.2006. Articolul 80 al.(1) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010 stabileşte ca la desfacerea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, salariaţii să primească, pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, şi o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate. Acest nivel este un nivel minim. Cum reclamanta a primit doar echivalentul a 6 salarii de bază brute, cum susţin ambele părţi, în măsura în care între această sumă şi suma la care avea dreptul conform art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii pârâte, reclamanta are dreptul la plata acestei diferenţe de către pârâtă. Contrar art. 287 din Codul muncii, pârâta nu a dovedit că în raport de vechimea avută reclamanta ar avea dreptul la o compensaţie egală cu un număr mai mic de salarii medii tarifare sau că între compensaţia deja primită şi cea calculată în conformitate cu art. 132 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii nu ar exista nici o diferenţă. De altfel suma pretinsă cu acest titlu în acţiune nu a fost contestată sub aspectul cuantumului, pârâta invocând numai aspecte referitoare la aplicabilitatea contractului colectiv de muncă, care au fost înlăturate de instanţă pentru considerentele deja expuse. b) referitor la primele pentru sărbătorile de Paşti şi C În contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii pârâte, la art. 96 se prevede acordarea unor prime după cum urmează: 500 lei pentru sărbătoarea Cului, 230 lei pentru sărbătoarea E. şi 100 lei pentru sărbătoarea din 15 august. Nici în acest caz, contrar art. 287 din Codul muncii, pârâta nu a contestat cuantumul acestor prime şi nici nu a probat că le-ar fi plătit. Faţă de considerentele expuse cu privire la aplicabilitatea contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii, în condiţiile în care nu s-a dovedit plata acestor sume şi anterior datei concedierii se celebraseră deja sărbătorile de C şi Paşti, pârâta trebuia obligată pârâta şi la plata sumelor de 500 lei cu titlu de primă pentru C şi 230 lei cu titlu de primă pentru Paşti. c) referitor la cel de al 13-lea salariu: În justificarea pretenţiilor sale, reclamanta invocă prevederile art. 43 al.2 lit. a din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi fără a indica despre ce contract este vorba sub aspectul perioadei de aplicabilitate. Aşa cum s-a mai arătat, pentru anul 2007, societăţii pârâte i-a fost aplicabil Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 357/22.02.2006 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 6 din 14.04.2006. Articolul 43 (2) din acest contract colectiv de muncă prevede următoarele: „În situaţia în care patronul nu va asigura pe durata zilei de lucru, parţial sau total, condiţiile necesare realizării sarcinilor de serviciu, el este obligat să plătească salariul de bază minim brut al fiecărui salariat pentru toată perioada de timp cât activitatea de bază a acestuia a fost întreruptă”. Este adevărat că în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, înregistrat la M i n i s t e r u l M u n c i i, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 722/24.01.2008 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din 11.02.2008, la Art. 43(2) lit. a), se stabileşte că un alt venit este, între altele şi „al 13-lea salariu, egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent şi va fi acordat în primul semestru al anului următor”. Dar, acest drept este un drept stabilit pentru anii 2008, 2009 şi 2010. Pentru anul 2008 acest drept urmează a se plăti în anul 2009. Pentru anul 2007 drepturile salariaţilor au fost stabilite în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007. În cuprinsul acestuia nu se specifică un astfel de drept şi nu s-a invocat, nici probat, că un asemenea drept ar fi fost stabilit în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii. Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010 nu poate să prevadă retroactiv drepturi salariale. Ca urmare cererea pentru acordarea acestui drept în mod corect a fost respinsă. d) referitor la prima de celeritate (despach money) pentru perioada 01.01.2007 – 31.06.2007: Prin sentinţa civilă nr. 518/25.04.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a în dosarul nr(...), pârâta a fost obligată la cererea unui număr mare de salariaţi, reprezentaţi de Sindicatul Lucrătorilor E. D., să achite salariaţilor premii corespunzătoare primei de dispach achitate pe perioada 01.01.2007 – iunie 2007, conform art. 42 al.1 lit.d din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi modificat. Într-adevăr, potrivit art. 42 alin. 1 lit. d) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, astfel cum a fost modificat prin Actul adiţional înregistrat sub nr. 2837 din 27.12.2006 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 4 din (...), „în domeniul transportului naval, primele plătite de către armatori (dispatch money), indiferent de pavilionul navei, pentru operarea navelor în porturi, într-un termen mai scurt decât cel prevăzut de normele portuare, se încasează de către unităţile de operare portuare care au efectuat operaţiunile de încărcare-descărcare a navei respective. Prima de operare cu celeritate (dispatch money) va fi folosită pentru acordarea de premii salariaţilor care au contribuit direct la încasarea acesteia”. Din modul de formulare a dispozitivului sentinţei indicate anterior, rezultă că în acea cauză nu a fost vorba de o acţiune în pretenţii, prin care să se urmărească stabilirea obligaţiei de plată a acestei prime în concret pentru fiecare salariat, ci a fost vorba de impunerea unei obligaţii de a face respectiv de a respecta prevederile contractului colectiv la nivel de ramură în sensul art. 283 al.1 lit. e din Codul muncii , având ca temei prevederile art. 11 al.1 lit. c din Legea nr. 130/1996. Hotărârea judecătorească respectivă are caracter executoriu. În cauza de faţă, reclamanta , faţă de neexecutarea obligaţiei prevăzute de art. 42 alin. 1 lit. d) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, astfel cum a fost modificat şi faţă de neexecutarea sentinţei civile nr. 518/25.04.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, a formulat o cerere în pretenţii în care solicită obligarea în concret a pârâtei la plata sumei de 3.562 lei. Pârâta a invocat cu privire la această cerere excepţia prematurităţii susţinând că suma reprezentând prima de celeritate nu s-a stabilit, urmând a fi stabilită într-o comisie paritară. În recurs, cu privire la aceleaşi aspecte, pârâta a invocat depăşirea limitelor puterii judecătoreşti de către instanţa de fond. Această excepţie este nefondată întrucât angajatorul nu poate aprecia că acest drept nu s-a născut în absenţa negocierilor dintre patronat şi sindicat. Lipsa oricăror negocieri asupra cuantumului sumelor şi modalităţii de acordare nu poate nega dreptul salariaţilor, stabilit prin contractul colectiv de muncă, de a beneficia de aceste prime. (...) mult, refuzul sau tergiversarea punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti care obliga pârâta să respecte obligaţia stabilită prin art. 42 alin. 1 lit. d) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, astfel cum a fost modificat, constituie o negare în substanţa sa a dreptului de acces la o instanţă. Obligarea pârâtei la plata acestor drepturi nu poate constitui o depăşire a limitelor puterii judecătoreşti întrucât în cauză, instanţa de fond nu a făcut decât să dea eficienţă unor prevederi contractuale nerespectate de către pârâtă. Cu privire la fondul acestei cereri, se reţine că în determinarea valorii pretenţiilor sale, reclamanta a avut în vedere date publice privind activitatea economică a societăţii pârâte, necontestate de aceasta. Pe de altă parte, pentru determinarea acestei valori a fost avut în vedere numărul total de angajaţi, ca şi cum ar fi contribuit cu toţii la obţinerea sumelor provenite din primele plătite de armatori pentru operarea navelor cu celeritate. Pârâta nu a dovedit că reclamanta nu ar fi avut posibilitatea în mod obiectiv şi faţă de atribuţiile sale de serviciu să contribuie direct la încasarea acestei prime şi ca urmare nu ar avea dreptul să primească o parte din aceasta. Contrar art. 287 din Codul muncii, pârâta nu a probat că valoarea acestei prime ar fi mai mică iar în cazul în care ar fi dovedit că un număr mai mic de angajaţi a contribuit la obţinerea primelor atunci suma rezultată pentru fiecare angajat ar fi fost potrivit regulilor matematice mai mare decât cea pretinsă. Pârâta recunoaşte încasarea de la armatori a sumei de 369.682,46 lei cu titlu de primă de celeritate, dar susţine că acordarea primelor către angajaţi din această sumă ar duce la afectarea situaţiei sale economice. Astfel de argumente nu pot fi primite în condiţiile în care contractul colectiv de muncă la nivel de ramură impune această obligaţie, pârâta neputând invoca astfel de motive pentru a nega însăşi prevederile contractului colectiv de muncă, contrar art. 11 din Legea nr. 130/1996 şi art.241 din Codul muncii. Apoi, susţinerile potrivit cărora anumite sume încasate cu titlu de primă de celeritate sunt obţinute pentru activităţi anterioare datei de 01.01.2007 nu au fost probate prin înscrisuri de evidenţă contabilă primară. Susţinerea potrivit căreia aceste sume ar fi fost obţinute prin folosirea de utilaje mecanice de asemenea nu a fost dovedită prin înscrisuri care să evidenţieze navele pentru care s-a obţinut prima de celeritate şi mărfurile operate în cazul acestor nave. De altfel, aceste aspecte puteau fi avute în cadrul discuţiilor comisiei paritare care trebuia să stabilească prima de celeritate care se acordă salariaţilor, pârâta fiind în culpă pentru faptul că nu s-a stabilit acest cuantum al primelor aşa încât nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de obligaţia stabilită în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii transporturi. Pârâta nu a probat că respectiva comisie paritară nu a funcţionat din motive care nu îi sunt imputabile. Nici susţinerile privind valoarea netă a sumei reprezentând primă de celeritate nu pot fi primite întrucât formula de calcul propusă de pârâtă, respectiv obţinerea valorii nete prin scăderea unor sume reprezentând sporul de munca suplimentara şi toate celelalte sporuri aplicate orelor suplimentare, spor de munca de noapte, remunerările suplimentare pentru depăşirea normei de munca, spor pentru munca prestata in zile de sâmbătă, duminică sau sărbători legale, amortizările investiţiilor angrenate în operaţiunile aducătoare de despatch, este o formulă care nu se regăseşte în art. 42 alin. 1 lit. d) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, astfel cum a fost modificat. Ca urmare pârâta trebuia obligată să achite suma pretinsă prin cererea introductivă cu titlu de prima corespunzătoare primei de celeritate pentru perioada 01.01 – 31.06.2007. Aceste motive vizează atât recursul reclamantei cu privire la cererea de acordarea a primei de celeritate cât şi recursul pârâtei în care aceasta invocă motivele cuprinse şi în întâmpinare şi analizate anterior. OPINIE SEPARATĂ JUDECĂTOR S. B. Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta pârâtă intimată S.C. „D.” S.A. C, cu sediul în J. Port, E. 54, judeţul C, împotriva sentinţei civile nr. 561/14.04.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, în dosarul civil nr(...), în contradictoriu cu recurenta reclamantă intimată S. H., domiciliată în C,(...), judeţul C. Admite recursul formulat de recurenta reclamantă intimată S. H., domiciliată în C,(...), judeţul C, împotriva sentinţei civile nr. 561/14.04.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, în dosarul civil nr(...). Modifică în parte sentinţa recurată, în sensul că: Obligă pârâta către reclamantă la plata următoarelor drepturi: 10.366 lei cu titlu de plăţi compensatorii pentru concediere, 500 lei cu titlu de primă pentru C, 230 lei cu titlu de primă pentru Paşti, 3.562 lei cu titlul de primă de celeritate pentru perioada 01.01. – 31.06.2007. Irevocabilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2009. JUDECĂTOR, S. B. S. jud. (...) R. 04.11.2009.
Data: 4.11.2009 R O M Â N I A CURTEA DE A P E L C O N S T A N Ţ A SECŢIA CIVILĂ, MINORI ŞI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE C Ă T R E, T R I B U N A L U L C O N S T A N Ţ A – SECŢIA CIVILĂ Vă înaintăm, alăturat, spre competentă soluţionare dosarul civil nr(...), care conţine 35 file, privind recursurile civile declarate de recurenta reclamantă intimată S. H., domiciliată în C,(...), judeţul C şi de recurenta pârâtă intimată S.C. „D.” S.A. C, cu sediul în J. Port, E. 54, judeţul C, împotriva sentinţei civile nr. 561/14.04.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l C o n s t a n ţ a, în dosarul civil nr(...), având ca obiect contestaţie decizie de concediere, întrucât prin decizia civilă nr. 566/CM/6.10.2009, s-au admis ambele recursuri civile, s-a casat în parte hotărârea recurată, cu privire la capătul de cerere ce priveşte prima de dispatch şi trimite cauza spre rejudecare pe acest capăt de cerere, cu menţinerea restului dispoziţiilor. La dosarul nostru se află ataşat dosarul nr(...) al T r i b u n a l u l u i C o n s t a n ţ a – vol. I – 337 file + vol. II – 42 file. PREŞEDINTE COMPLET, GREFIER, K. E. (...) (...) 2 ex.
Toate spetele
Litigiu de munca. Contestatie decizie de concediere. Recurs
Hotararea nr. DEC. NR. 566/CM din data 2009-10-06
Pronuntata de Curtea de Apel Constanta
ÎN NUMELE LEGII,
