Cabinet avocat Dreptul muncii

DOSAR Nr(...)

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C R A I O V A

SECŢIA A II A CIVILĂ ŞI PENTRU CONFLICTE DE MUNCA ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 3809

Şedinţa publică din data de 10 Iunie 2009

Completul compus din:

Preşedinte: Judecător (...) (...)

Judecător (...) (...)

Judecător (...) (...)

Grefier (...) (...)

*******

Pe rol, soluţionarea recursului declarat de pârâta SC E. SA, împotriva sentinţei civile nr.674/20.11.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l G o r j în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimata reclamantă E. U. O., având ca obiect, drepturi băneşti.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, a răspuns pentru recurenta pârâtă, avocat B. U., lipsind intimata reclamantă.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează că recursul este declarat şi motivat în termenul legal, că prin serviciul registratură recurenta pârâtă a depus întâmpinare, după care,

Nemaifiind alte cereri de formulat, instanţa constatând cauza în stare de soluţionare, acordă cuvântul părţii prezente.

Avocat B. U. pentru recurenta pârâtă, solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei instanţei de fond, în sensul respingerii acţiunii.

CURTEA

Asupra recursului de faţă.

Prin sentinţa nr.674/20.11.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l G o r j în dosarul nr(...) admis acţiunea formulată de petenta E. U. O. împotriva intimatei S.C. E. S.A. B.

S-a dispus obligarea intimatei să plătească petentei drepturile băneşti reprezentând diferenta de plati compensatorii ,dintre cele incasate conform Planului Social si cele cuvenite si neacordate in raport de nivelul salariului mediu net pe societate la data incetarii contractului individual de munca ,precum si la plata a 3 salarii medii nete cuvenite si neacordate la data incetarii contractului individual de munca , conform art.50 alin 1 din CCM, pe 2005, sume ce vor fi reactualizate la data plăţii efective .

A fost obligată intimata sa plateasca petentei suma de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut :

Atât planul social, cât şi amendamentele aduse acestuia nu reprezintă anexe ale contractului colectiv de muncă, chiar dacă sunt semnate de reprezentanţii societăţii şi reprezentanţii sindicatelor.

Potrivit art. 7 alin.2 din Legea nr.130/1996, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor, iar potrivit art.25 alin.1 din acelaşi act normativ, „contractul colectiv de muncă se încheie în formă scrisă, se semnează de către părţi, se depune şi se înregistrează la direcţia generală de muncă şi protecţie socială sau a Municipiului B, după caz” şi se aplică în continuare de la data înregistrării.

Conform art. 31 din Legea nr.130/1996, modificările aduse contractului colectiv de muncă trebuie să respecte aceleaşi condiţii ca cele prevăzute în art. 7 alin.2.

În raport de dispoziţiile legale de mai sus, instanţa a considerat că atât planul social, cât şi amendamentele la acesta, au natura juridică a unor convenţii, dar nu constituie anexe la contractul colectiv de muncă, pentru că nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr.130/1996.

Potrivit art. 50 alin.1 din Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2005” la concediere, din motive care nu ţin de persoana salariatului, angajatorul îi plăteşte, în funcţie de vechimea acesteia, o indemnizaţie minimă de concediere, …” în cazul petentului -peste 10 ani vechime -5 salarii medii nete. N. mult decât atât, alin.4 al aceluiaşi articol prevede , fără echivoc, că prevederile acestui articol se completează cu prevederile planului social însuşit de părţi .

În raport de prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora „salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate”.

Astfel, amendamentul la planul social prin care se menţionează că drepturile acordate nu se cumulează cu cele prevăzute în art. 50 din C.C.M., este nul conform art. 38 Codul muncii, instanţa urmând să oblige intimata la plata drepturile prevăzute de art. 50 alin.1 din C.C.M./2007.

Intimata nu şi-a formulat apărarea şi nu a administrat dovezi din care să rezulte că a achitat petentului cele 3 salarii medii nete la nivel de unitate prevăzute de art.50 alin.1 din contractul colectiv de muncă pe anul 2006, aplicabil la data concedierii.

Cu privire la cererea de plata a diferentelor de plati compensatorii datorate ca urmare a executarii necorespunzatoare a acestei obligatii ,prevazute de art. 4 din Planul Social , s-au retinut urmatoarele:

In conformitate cu Planul Social E., anexă la Contractul Colectiv de muncă al societăţii înregistrat sub nr.2643/11.05.2005 punctul 4 „E. financiare” – invocat, de altfel, şi de intimată în preambulul deciziei de concediere, angajaţii disponibilizaţi sunt îndreptăţiţi să beneficieze, în funcţie de vechimea în muncă în cadrul intimatei, de indemnizaţii de concediere, calculate conform art. 50 din CCM.

Conform art.50 din Contractul Colectiv de Munca pe anul 2007 „la concedierea individuală din motive care nu ţin de persoana salariatului, angajatorul îi plăteşte, în funcţie de vechimea acestuia, o indemnizaţie minimă de concediere, în cazul petenţilor, peste 10 ani - 5 salarii medii nete.

S-a menţionat că valorile acordate efectiv vor fi stabilite prin negociere cu G. E., prevederile domeniului vizat în articol completându-se cu prevederile Planului Social însuşit de părţi.

Conform Planului Social susmenţionat, salariul mediu brut E. care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizaţii de concediere acordate se va stabili pe baza celui din 2004, majorat în anii următori direct proporţional cu acelaşi procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în contractul colectiv de muncă.

Petentul a beneficiat de plăţi compensatorii calculate la nivelul salariului brut aferent anului 2007, deşi decizia de concediere a fost emisa în 2008.

Potrivit art.7 şi 8 din Legea 130/1996 „La negocierea clauzelor şi la încheierea contractelor colective de muncă, părţile sunt egale şi libere, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor.

Contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.”

Potrivit art.243 din Codul muncii, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi, iar neîndeplinirea obligaţiilor asumate atrage răspunderea părţilor care se fac vinovate de aceasta.

Nu poate fi reţinută apărarea intimatei în sensul că măsurile financiare prevăzute de art.50 din CCM cu cele prevăzute de planul social nu pot fi cumulate, întrucât din lecturarea celor două documente (semnate de ambele părţi, de altfel) nu rezultă că prevederile planului social sunt excluse sau înlăturate prin contractul colectiv de muncă în vigoare la data concedierii.

Mai mult decât atât, potrivit art.50 alin.4 din CCM/2007 ,,prevederile domeniului vizat în prezentul articol se completează cu prevederile planului social însuşi de părţi.”

Atât planul social, cât şi amendamentele aduse acestuia nu reprezintă anexe ale contractului colectiv de muncă, chiar dacă sunt semnate de reprezentanţii societăţii şi reprezentanţii sindicatelor.

Astfel, din interpretarea sistematică a amendamentului la acordul social prin care se menţionează că „prevederile domeniului vizat în articolul 50 se completează cu prevederile Acordului Social însuşit de părţi, iar dacă există reglementări mai favorabile, se aplică acestea” rezultă că drepturile acordate se cumulează cu cele prevăzute în art. 50 din C.C.M., şi nicidecum nu se exclud, instanţa urmând să oblige intimata la plata drepturile prevăzute de art. 50 alin.1 din C.C.M./2007.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta SC E. SA criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie .

Recurenta învederează că obiectul cauzei nu constă în solicitarea unor drepturi salariale, ci în plata compensaţiei aferente concedierii, care cad sub incidenţa prev. art.283 al.1 lit.a din Codul muncii şi drept urmare, dreptul material la acţiune al reclamantului este prescris raportat la faptul că decizia de concediere nu a fost contestată în termenul legal de 30 de zile de la momentul comunicării.

În măsura în care instanţa de recurs consideră neîntemeiată această excepţie, solicită a se constata că se impune admiterea excepţiei prescripţiei raportat la prev. art.283 al.1 lit.e Codul muncii, întrucât pretenţiile reclamanţilor derivă dintr-o clauză a CCM, situaţie în care termenul de prescripţie este de 6 luni şi nu cel de 3 ani prevăzut la lit.c a acestui articol.

Pe fondul cauzei, precizează că acţiunea formulată este neîntemeiată şi în mod greşit, instanţa de fond a considerat că Planul Social nu constituie o anexă la CCM.

Art. 1 din Planul Social, prevede în mod explicit faptul că acesta constituie o anexă la CCM urmând a produce efecte începând cu data semnării lui şi până la 31 decembrie 2010.

Prin acest Plan social s-au stabilit indemnizaţiile de concediere pentru disponibilizările ce se vor face începând cu anul 2005 , valabilitatea sa fiind până la 31 decembrie 2010.

Urmează a se observa că obligaţia de plată a acestei indemnizaţii are un singur izvor- CCM la nivel de unitate, modificat prin adoptarea Planului Social şi amendamentelor la aceasta. Părţile CCM nu au intenţionat să acorde 2 remuneraţii compensatorii cu acelaşi titlu, iar instituirea măsurilor din Planul Social a condus la acordarea unor E. financiare mai avantajoase pentru salariaţii disponibilizaţi, comparativ cu cele prevăzute la art.50 din CCM.

Intimata depune întâmpinare solicitând respingerea recursului.

Verificând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate de recurentă, Curtea constată a fi fondate doar criticile care vizează modul de soluţionare al acţiunii pe fond, pentru următoarele considerente.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, se impun următoarele precizări:

Dispoziţiile art. 283 alin.1 din Codul muncii reglementează termenele de prescripţie pentru formularea cererilor în vederea soluţionării unui conflict de muncă, printre acestea fiind cel menţionat la litera a (de 30 de zile) de la data comunicării deciziei unilaterale a angajatorului referitoare la încheierea,executarea,modificarea,suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă;la litera c (de 3 ani) - în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator şi cel menţionat la litera e (de 6 luni), în cazul neexecutării CCM ori a unor clauze ale acestuia.

Pentru a se reţine unul din cele două termene de prescripţie -30 de zile sau 6 luni invocate de recurentă, trebuie clarificată natura juridică a drepturilor solicitate prin acţiune.

Este adevărat că drepturile băneşti reprezentând indemnizaţia de concediere solicitată de reclamant au fost stabilite prin decizia de concediere ,însă pentru a fi aplicabil termenul de prescripţie de 30 de zile , conflictul de muncă trebuie să aibă ca obiect contestarea deciziei de concediere referitoare la încheierea, executarea.modificarea,suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă.

În raport de petitul cererii de chemare în judecată, este evident că reclamantul nu a înţeles să conteste decizia de concediere şi nu invocă aspecte legate nerespectarea contractul individual de muncă .

De asemenea nici împrejurarea că această indemnizaţie a fost prevăzută în CCM, nu conduce, în mod automat, la concluzia că neacordarea sa echivalează cu o neexecutarea contractului colectiv de muncă sau a unei clauze a acestuia. Pentru aceasta se au în vedere, pe de o parte, momentul naşterii dreptului de a solicita această indemnizaţie (după încetarea raporturilor de muncă) şi, pe de altă parte, natura juridică a acestei indemnizaţii ( măsură de protecţie socială la care sunt îndreptăţiţi salariaţii concediaţi, pentru motive care nu ţin de persoana lor, în vederea atenuării consecinţelor concedierii colective).

În acest sens,disp.art.39 alin.1 litera j din CM recunosc dreptul salariaţilor la protecţie în caz de concediere iar dispoziţiile art. 67 din CM instituie în favoarea salariaţilor aflaţi în această situaţie, dreptul de a beneficia de măsuri active de combatere a şomajului şi de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i o obligaţie corelativă de a lua astfel de măsuri de protecţie faţă de aceşti angajaţi, potrivit dispoz. art. 69 alin.1lit. b coroborat cu disp.alin.2 lit.f din Codul muncii şi art. 78 alin. 3 din CCM la nivel naţional pe 2005.

Chiar dacă această măsură de protecţie este prevăzută şi în CCM, ea nu are caracterul unei clauze rezultat al negocierii părţilor contractante întrucât obligaţia angajatorului este o obligaţie legală.

Având în vedere raţiunea pentru care se acordă aceste compensaţii, la care fac referire dispoz. art. 67 Codul muncii acestei categorii de salariaţi concediaţi din motive care nu ţin de persoana lor , rezultă că drepturile băneşti solicitate de reclamanţi au natura juridică a unor despăgubiri.

În speţă, obiectul conflictului individual dintre părţi îl constituie neplata acestor despăgubiri, iar termenul de prescripţie pentru formularea unei astfel de acţiuni este de 3 ani, fiind reglementat de dispoz. art. 283 lit. c Codul muncii.

Pe fondul cauzei, criticile recurentei sunt întemeiate pentru următoarele argumente:

Art. 50 alin. 1 din CCM /2005, menţionează că, la concedierea din motive ce nu ţin de persoana salariaţilor, angajatorul are obligaţia de a plăti acestora o indemnizaţie minimă de concediere.

La alin. 4 s-a stipulat că prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu cele ale planului social însuşit de părţi.

Din coroborarea textelor menţionate anterior rezultă că art. 50 instituie în favoarea persoanelor concediate dreptul la o compensaţie bănească, intitulată indemnizaţie de concediere şi reprezintă una din măsurile de protecţie socială pe care angajatorul s-a obligat să le asigure angajaţilor săi prin CCM, stabilindu-se indemnizaţia minimă de care pot beneficia aceştia.

Aceasta înseamnă că, la data naşterii acestui drept, angajaţilor nu li se pot acorda drepturi băneşti sub acest minim, însă nu este exclusă acordarea unui cuantum superior al acestor drepturi.

Este motivul pentru care părţile între care s-a încheiat CCM au înţeles să stipuleze la alin. 4 al art. 50 că prevederile acestui articol se completează cu cele ale planului social, fiind vorba doar despre un singur drept, acela de a beneficia de compensaţii băneşti, cuantumul acestora şi modalitatea de calcul fiind menţionate detaliat în planul social.

Un argument în plus, în acest sens, îl constituie faptul că, în Amendamentul la planul social din 9. 01. 2006, părţile au menţionat că angajaţii, în funcţie de vechimea în E., vor primi următoarele pachete financiare cu titlu de indemnizaţii de concediere, iar salariul brut pe E. care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizaţii de concediere acordate se va stabili ca medie a tuturor salariilor brute acordate de E. salariaţilor săi în anul anterior celui în care se acordă respectiva indemnizaţie de concediere.

Părţile au înţeles să lămurească acest aspect şi prin Amendamentul la planul social din 13.09.2006, făcând precizările corespunzătoare, în sensul că nu se pot cumula indemnizaţiile de concediere.

Sunt argumentele pentru care, Curtea în temeiul dispoz. art. 312 Cod pr. civ., va admite recursul şi va modifica sentinţa, în sensul că va respinge pe fond acţiunea formulată de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâta SC E. SA, împotriva sentinţei civile nr.6674/20.11.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l G o r j în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimata reclamantă E. U. O., având ca obiect, drepturi băneşti.

Modifică sentinţa, în sensul că respinge acţiunea.

Decizie irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, azi, 10.06.2009.

Preşedinte, Judecător, Judecător,

(...) (...) (...) (...) (...) (...)

Grefier,

(...) (...)

Red. Jud.C.M.

Tehn.I.C./Ex.2/18.06.2009

J.F./St.V.V. şi

E. M. T.