Cabinet avocat Dreptul muncii

(Număr în format vechi 5361/2009)

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND

CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ Nr. 7014 R

Şedinţa publică de la 30 noiembrie 2009

Completul compus din:

PREŞEDINTE (...) A (...)

JUDECĂTOR (...) (...)

JUDECĂTOR (...) D. (...)

GREFIER J. S. N.

Pe rol se află judecarea recursurilor formulate de recurentul reclamant E. E. - E. şi recurenta pârâta S.C. S. S.A. împotriva sentinţei civile nr.5267 din 17.06.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr(...), având ca obiect drepturi băneşti.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică a răspuns recurentul reclamant E. E. - E. prin avocat T. J., ce depune împuternicire avocaţială nr.207/27.11.2009, şi recurenta pârâtă S.C. S. S.A. prin consilier juridic F. E., ce depune delegaţie la dosar.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă care învederează instanţei că prin serviciul registratură, recurenta S.C. S. S.A a depus întâmpinare la dosar la data de 13.10.2009, în dublu exemplar.

Curtea comunică recurentului reclamant E. E. - E., un exemplar al întâmpinării.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul părţilor în susţinerea/combaterea recursurilor.

Recurentul reclamant E. E. - E., prin avocat solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat, modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată. Solicită obligarea recurentei (...) S. (...) la plata drepturilor băneşti compensatorii, conform dispoziţiilor art.64 pct.1 din contractul colectiv de muncă, având în vedere profitul societăţii. În contractul colectiv de muncă se stipulează că se vor plăti salarii brute, iar sarcina plăţii contribuţiilor la asigurările sociale revine angajatorului. Această plată a drepturilor băneşti nu este la latitudinea angajatorului, conform dispoziţiilor art.1010 coroborate cu prevederile art.978 din Codul Civil şi sintagma „se poate da”. Această sintagmă semnifică lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensaţii la latitudinea societăţii, după o analiză prealabilă a situaţiei financiare care în prezent este prosperă şi astfel cele 11 salarii compensatorii pot fi acordate salariatului.

Cât priveşte al II-lea motiv de recurs, privind restituirea contribuţiilor la asigurări sociale, instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal le-a admis în parte, întrucât aceste compensaţii reprezintă o despăgubire bănească şi nu un salariu. De asemenea, solicită acordarea daunelor morale, apreciind că s-a făcut dovada acestui prejudiciu. În ceea ce priveşte recursul formulat de S.C. S. S.A. solicită respingerea acestuia ca nefondat. Cu cheltuieli de judecată.

Recurenta pârâtă S.C. S. S.A., prin consilier juridic, solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat. Cât priveşte recursul formulat de E. E. - E., solicită respingerea acestuia ca nefondat. În cauza de faţă, situaţia financiară nu a permis plata drepturilor compensatorii, fiind îndeplinite dispoziţiile art.78 din contractul colectiv de muncă.

Curtea reţine cauza în pronunţare.

C U R T E A,

Deliberând asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11.03.2009 pe rolul T r i b u n a l u l u i B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr(...), reclamantul E. E. E. a chemat în judecată pârâta (...) S. (...), solicitând obligarea pârâtei la plata a 11 salarii compensatorii, în cuantum de 24.200 lei, conform art. 64 din contractul colectiv de muncă la nivelul unităţii; obligarea pârâtei la restituirea contribuţiilor deduse din salariul compensatoriu acordat; obligarea pârâtei la plata unor daune morale în cuantum de 10.000 lei precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr.5267 din 17.06.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul E. E. E., a fost obligată pârâta (...) S. (...) la plata către reclamant a sumelor reţinute din salariul compensatoriu acordat; au fost respinse, ca neîntemeiate, celelalte cereri; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 700 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că între părţi au existat raporturi de muncă, acestea încetând ca efect al deciziei nr.25/21.01.2009, emisă de pârâtă în baza art.65 alin.1 din Codul muncii. Prin art.7 din decizia de concediere angajatorul a recunoscut dreptul fostului salariat de a încasa o compensaţie la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii.

Pretenţia reclamantului de plată a compensaţiei cuvenită ca urmare a concedierii sale, la nivelul a încă unsprezece salarii de bază, întemeiată pe dispoziţiile contractului colectiv de muncă valabil la nivelul unităţii pârâte la data concedierii, a fost găsită neîntemeiată de tribunal.

Astfel, art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, valabil pentru anii 2007-2010 prevede obligaţia angajatorului de a acorda salariatului concediat din motive ce nu ţin de persoana acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societăţii pârâte la data concedierii reclamantului, înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială B, sub nr.6278/27.12.2007, conţine la art.64 alin.1 lit.a clauza potrivit căreia, în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, în cazul concedierilor colective, o compensaţie echivalentă cu douăsprezece salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Din modul în care a fost redactat textul articolului 64 al contractului colectiv la nivel ce unitate rezultă că părţile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligaţii în sarcina angajatorului în situaţia concedierilor colective, termenul „poate acorda" semnificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensaţie la latitudinea societăţii, după o analiză prealabilă a situaţiei financiare. Instanţa a apreciat, faţă de modul de redactare a clauzei, că aceasta nu creează nici o dificultate în determinarea înţelesului său, respectiv a voinţei interne a părţilor cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportarea la alte clauze ale contractului colectiv. Dacă voinţa contractanţilor ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligaţie a societăţii angajatoare, ar fi menţionat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligaţii stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum obligaţia de a plăti" (art.65 alin.3) sau „salariaţii vor primi din partea angajatorului" (art.66).

Prin negocierea în acest mod a clauzei referitoare la compensaţiile ce se pot acorda în cazul concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariaţilor părţile au convenit ca plata acestor sume să constituie o posibilitate a angajatorului, lăsată la aprecierea acestuia, în funcţie de situaţia financiară, iar nu o obligaţie a societăţii, care să dea dreptul salariaţilor să pretindă silit executarea obligaţiei.

Este de necontestat că reclamantul se află într-o situaţie regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsită pe viitor de venituri, însă în contextul oferit de contractul colectiv de muncă instanţa nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilităţi financiare astfel încât să plătească acele compensaţii, în condiţiile în care nu există stabilite criterii în funcţie de care să se determine situaţia financiară a societăţii care să permită plata sumelor. Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensaţiilor, ţinând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaţilor concediaţi fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilităţii societăţii de a plăti compensaţiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaţilor supuşi concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea.

Pentru aceste considerente, în baza art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, care stabileşte forţa obligatorie faţă de părţi a contractelor colective de muncă, instanţa a constatat că în sarcina societăţii pârâte nu s-a stabilit obligaţia de plată a compensaţiei egale cu douăsprezece salarii de bază brute, iar pe cale de consecinţă reclamantul nu este titularul dreptului cu acest obiect, cererea fiind nefondată.

În ceea ce priveşte restituirea contribuţiilor reţinute din compensaţia acordată reclamantului, cererea a fost considerată justificată. Din actele depuse la dosar a rezultat că din salariul compensatoriu achitat reclamantului pârâta a reţinut sume cu titlu de impozit pe venit, de contribuţii la bugetul asigurărilor sociale şi de contribuţii la bugetul asigurări de sănătate.

Potrivit art.55 alin.4 lit.j din Codul fiscal (Legea nr.571/2003), nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile, în înţelesul impozitului pe venit, sumele reprezentând plăţile compensatorii primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective. Totodată, art.257 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii instituie obligaţia persoanei asigurate de a plăti o contribuţie lunară pentru asigurările de sănătate, contribuţie care se aplică numai asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit. Faţă de aceste dispoziţii legale, s-a constatat că suma încasată de reclamantă ca plată compensatorie nu este impozabilă şi, prin urmare, nu este supusă nici calculului contribuţiei pentru asigurările de sănătate.

Contribuţia de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, la nivelul contribuţiei individuale de asigurări sociale, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000. Rezultă de aici că suma cu titlu de plată compensatorie nu constituie bază de calcul pentru contribuţia de asigurări sociale şi nu se reţine de la salariat, fiind suportată pentru salariat din bugetul asigurărilor pentru şomaj.

În baza art.269 alin.1 din Codul muncii, pârâta a fost obligată să îl despăgubească pe reclamant pentru prejudiciul material suferit de fostul salariat ca urmare a reţinerii sumelor cu titlu de contribuţii faţă de stat din compensaţia acordată, prin plata către reclamant a sumelor reţinute. Întrucât nu s-a dovedit îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile, respectiv producerea unui prejudiciu moral prin acte sau fapte ale pârâtei, cererea reclamantului cu acest obiect a fost respinsă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul E. E. E. la data de 16.07.2009 şi pârâta (...) S. (...) la data de 11.08.2009, înregistrate pe rolul Curţii de A P E L B U C U R E Ş T I - Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 14.08.2009 sub nr(...).

În motivarea recursului întemeiat în drept pe dispoziţiile art.304 pct.9 C.pr.civ., recurentul reclamant E. E. E. a arătat că instanţa de fond greşit a apreciat că este neîntemeiată solicitarea cu privire la acordarea celor 11 salarii compensatorii, întrucât din interpretarea art.64 alin.1 lit.a din contractul colectiv de muncă rezultă că acordarea celor 12 salarii brute compensatorii, în situaţia concedierii colective, nu este o condiţie pur protestativă, ci o condiţionare a plăţii acestor compensaţii, în funcţie de situaţia financiară, mai ales că în materia dreptului muncii orice dispoziţie ambiguă în materie contractuală se interpretează în favoare angajatului, nu a angajatorului.

Aşadar, s-a susţinut că în ipoteza în care situaţia financiară a societăţii pârâte este favorabilă, plata compensaţiilor devine obligatorie pentru aceasta. Ori, din actele contabile depuse la dosar - extrasul din bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, reiese că în anul 2008 pârâta a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ şase milioane de euro. Prin urmare, este întemeiată solicitarea de acordare a celor 11 salarii de bază brute, conform art.64 alin.1 lit.a din contractul colectiv de muncă este întemeiată, întrucât potrivit art.236 alin.4 Codul muncii "contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor", iar pârâta nu poate justifica nerespectarea art.64 alin.1 lit. a din contractul colectiv de muncă.

S-a susţinut că motivarea instanţei nu reflectă probele administrate în cauză, ci aspectele prezentate de pârâtă prin întâmpinare potrivit cărora acordarea compensaţiilor este condiţionată de situaţia financiară a acesteia, de posibilităţile sale reale de plată, apreciindu-se greşit că extrasul din bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ şase milioane de euro nu reflectă situaţia financiară.

Consideră recurentul reclamant că în mod eronat s-a avut în vedere doar fluxul în numerar depus la dosar de către pârâtă, care nu reflectă în nici un caz situaţia financiară, întrucât acesta este parte integrantă a balanţei lunare, care mai conţine şi ordinele de plată privind încasări şi plăţi, iar aceste balanţe lunare însumate reprezintă bilanţul contabil.

În privinţa restituirii contribuţiilor la asigurările sociale, s-a susţinut că instanţa în mod netemeinic şi nelegal le-a admis doar în parte, întrucât aceste compensaţii reprezintă o despăgubire bănească şi nu un salariu, în condiţiile în care calitatea de salariat a recurentului reclamant a încetat, iar această despăgubire a fost acordată după încetarea contractului individual de muncă. S-a arătat că potrivit legii aceste contribuţii se reţin din salariu sau venituri asimilate salariilor, iar pârâta nu putea să reţină contribuţiile legale, ci numai impozitul pe venit de 16%.

S-a adăugat că instanţa de fond greşit a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu, însă simplu fapt că recurentul a fost obligat să îşi solicite drepturile pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu, mai ales că din bilanţul contabil rezultă că administratorii şi managerii în loc să plătească salariile compensatorii şi-au repartizat din profit suma de 1.235.360 lei, iar în faţa instanţei se prezintă umili cu un flux de numerar care este negativ, arătând că nu au bani.

Se solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată de la fond şi recurs.

Recurenta pârâta (...) S. (...), în motivarea recursului său întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.6 şi 9 şi art.304¹ C.pr.civ., a arătat că prin hotărârea pronunţată instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut deoarece reclamantul nu a solicitat şi restituirea impozitului pe venit dedus din salariul compensatori acordat. În plus, hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii (art.304 pct.9 din C o d u l d e procedura civilă), întrucât s-a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art.55 alin.4 lit.j din Legea nr.571/2003, considerându-se că sumele reprezentând salariile compensatorii nu intră în categoria drepturilor salariale care se supun impozitării.

Cu privire la contribuţia de asigurări sociale, s-a arătat că în conformitate cu prevederile Ordinului nr.340/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, care stipulează la litera A capitolul II punctul 18 că „baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale o constituie venitul brut realizat lunar de către asiguraţii care se regăsesc în situaţiile de la art.5 alin.1 pct.I şi II din lege. Constituie bază lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale şi veniturile brute realizate de persoanele care nu se mai regăsesc în aceste situaţii, dar încasează venituri ca urmare a faptului că au deţinut una din calităţile de la art.5 alin. 1 pct. I şi II din lege."

S-a arătat că art.26 din Legea nr.19/2000, aşa cum a fost modificată prin Legea nr.200/2008, prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuţia de asigurări sociale, printre care nu se includ compensaţiile băneşti individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaţilor.

S-a menţionat că aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuţiei la asigurările sociale, iar în cauză pârâta în mod legal a calculat, reţinut şi virat contribuţia la fondul de asigurări sociale.

Cât priveşte contribuţia de asigurări sociale de sănătate, arată recurenta pârâtă că este datorată, în temeiul art. 257 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, asupra veniturilor din salarii şi asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit. Prin urmare, corect au fost calculate, reţinute şi virate aceste contribuţii la fondul unic de asigurări sociale de sănătate.

Se solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei şi respingerea cererii de restituire a contribuţiilor deduse din salariul compensatoriu plătit ca urmare a concedierii.

La data de 13.10.2009, (...) S. (...) a formulat întâmpinare faţă de recursul reclamantului solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Examinând motivele de recurs faţă de hotărârea atacată şi probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele invocate, după cum dispune art.304¹ Cod pr.civilă, Curtea constată următoarele:

Raporturile de muncă dintre părţi au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit. c din Codul muncii, prin concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activităţii angajatorului, în cadrul concedierii colective. La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensaţie la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 şi 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007- 2010.

Curtea, în opinie majoritară, consideră greşită hotărârea recurată de respingere a plăţii compensaţiei cuvenită în cazul concedierilor colective la nivelul a 12 salarii de bază brute. Astfel, au fost interpretate greşit dispoziţiile art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societăţii angajatoare, conform cărora în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.

Tribunalul a considerat că voinţa reală a părţilor nu a fost aceea ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligaţie a societăţii angajatoare, ci doar o opţiune, determinată de situaţia financiară. Dar, finalitatea clauzei contractuale şi scopul pentru care a fost negociată şi acceptată în contractul colectiv de muncă au fost de a fi aplicată şi nicidecum de a fi lăsată la latitudinea părţilor, astfel încât din diverse motive să se poată invoca neexecutarea acesteia.

Sintagma „angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie financiară” nu poate fi interpretată în sensul că plata acestor compensaţii ţine de voinţa exclusivă a angajatorului, acordarea compensaţiilor fiind condiţionată în speţă de situaţia financiară bună a societăţii, pentru că ar însemna că obligaţia angajatorului este afectată de o condiţie suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispoziţiilor art.1006 Cod civil.

Nu se poate reţine apărarea societăţii pârâte că plata compensaţiei în discuţie depinde de voinţa exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispoziţiilor art.1010 Cod civil „obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiţia potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga.

Curtea consideră că angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensaţiile în cuantumul stabilit de art.64 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiţia potestativă simplă de care depindea naşterea dreptului salariaţilor concediaţi la încasarea plăţilor compensatorii, fiind bună situaţia financiară a societăţii.

Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât şi din răspunsul dat de patronat reprezentanţilor salariaţilor prin adresa nr.(...)/17.12.2008, motivul real al concedierii salariaţilor nu a fost determinat de dificultăţi economice, ci de reorganizarea efectivă a activităţii societăţii, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acţionarilor, care a aprobat structura organizatorică a societăţii şi numărul maxim de personal la 330 salariaţi, astfel încât la nivelul societăţii să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societăţii, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condiţiile menţinerii competitivităţii societăţii.

Prin urmare, în condiţiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauză dificultăţi de natură economică, ci doar raţiuni organizatorice, se poate reţine că plata compensaţiilor pretinse prin acţiunea dedusă judecăţii nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligaţie impusă de lege şi de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

G. de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichidităţile societăţii, iar nu şi împrejurarea că angajatorul are dificultăţi economice care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale şi implicit acordarea plăţilor compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din contractul colectiv de muncă.

Având în vedere bilanţul contabil al societăţii care dovedeşte obţinerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum şi prevederile art.80 alin.3 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pentru anii 2007-2010, art.241 alin.1 lit. d), art.243 din Codul muncii şi art.30 din Legea nr.130/1996, privind obligativitatea executării contractului colectiv de muncă, Curtea reţine că, în speţă, angajatorul a refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensaţiile pretinse prin acţiunea dedusă judecăţii.

Analizând criticile formulate de ambele părţi asupra modului de soluţionare a pretenţiei având ca obiect deducerile din salariul compensatoriu acordat, se reţine următoarele:

Prima instanţa a interpretat şi aplicat greşit prevederile Codului fiscal şi ale Normelor metodologice de aplicare a acestuia, atunci când a constatat că fostul angajator a reţinut în mod nelegal impozitul pe venit de 16% pentru compensaţia acordată reclamantului la încetarea contractului individual de muncă. De altfel, chiar recurentul reclamant recunoaşte prin cererea de recurs că pârâta putea să reţină doar impozitul pe venit de 16%, iar nu şi celelalte contribuţii legale.

Curtea nu poate primi susţinerile recurentului reclamant în sensul că suma primită cu ocazia concedierii colective a reprezentat o despăgubire, care nu trebuie impozitată, întrucât legea fiscală prevede expres şi limitativ veniturile care nu sunt supuse impozitării, or drepturile deduse judecăţii nu intră în excepţiile menţionate de Codul fiscal, fiind compensaţii băneşti individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispoziţiilor prevăzute în contractul de muncă, care sunt supuse impozitării conform prevederilor punctului 68 lit l din Normele metodologice pentru aplicarea art.55 alin.1 şi 2 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004.

Prima instanţă a reţinut greşit că prevederile art.55 alin.4 lit j din Codul fiscal care stipulează că „nu sunt supuse impozitului sumele reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective”, sunt incidente în cauză, de vreme ce în litigiul dedus judecăţii baza de calcul o constituie venitul brut, iar nu venitul net.

În ceea ce priveşte contribuţia de asigurări sociale de sănătate, Curtea reţine că potrivit art. 257 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, modificată, contribuţia lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.

Aşadar, de vreme ce compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal, acestea sunt supuse şi reţinerii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

Obligaţia calculării contribuţiei individuale la asigurările sociale de sănătate rezultă din faptul că sunt drepturi primite de personalul disponibilizat potrivit contractului colectiv de muncă în virtutea calităţii de salariat.

În speţă, pârâta a procedat corect la calcularea, reţinerea şi virarea contribuţiei la fondul unic de asigurări sociale de sănătate, în condiţiile în care compensaţiile băneşti sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale şi apare obligativitatea calculării contribuţiei la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.

Prin urmare, Curtea consideră eronată concluzia instanţei de fond că asigurările sociale de sănătate nu sunt datorate pentru plăţile compensatorii, câtă vreme din punct de vedere fiscal sunt asimilate veniturilor salariale şi nu sunt exceptate de la plata acestei contribuţii, în baza art.257 alin.2 din Legea nr.95/2006.

În privinţa contribuţiilor la fondul de asigurări sociale, Curtea constată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, potrivit cărora contribuţia de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj la nivelul cotei contribuţiei individuale de asigurări sociale.

Potrivit art.26 din aceeaşi lege, aceste venituri nu sunt scutite de plata contribuţiilor la asigurări sociale, nefiind prevăzute în categoria veniturilor exceptate potrivit acestui articol, însă fostul angajator nu trebuia să reţină şi să vireze aceste contribuţii, deoarece ele nu sunt suportate pentru aceste venituri de către angajat, ci de către bugetul asigurărilor pentru şomaj, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000. Prin urmare, aceste reţineri trebuie restituite reclamantului.

Cu privire la daunele morale, criticile aduse de către reclamant hotărârii recurate nu sunt întemeiate, de vreme ce acesta nu a dovedit întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii patrimoniale a angajatorului, în sensul prevederilor art.269 Codul muncii.

Susţinerea recurentului reclamant că prejudiciul este dovedit de simplul fapt că a fost obligat să îşi solicite drepturile pe cale judecătorească, nu poate fi examinată de către C, întrucât aceasta reprezintă o cerere nouă formulată direct în recurs, contrar prevederilor art.316 coroborat cu dispoziţiile art.294 Cod procedură civilă, în condiţiile în care prin cererea adresată instanţei de fond se arăta că fapta ilicită imputată fostului angajator prin cererea constă în concedierea nelegală, iar nu neplata compensaţiilor.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art.312 C.pr.civ, Curtea va admite ambele recursuri, va modifica în parte sentinţa civilă recurată în sensul că va obliga pârâta să plătească reclamantului 11 salarii compensatorii, va obliga pârâta să restituie reclamantului numai contribuţia la bugetul asigurărilor sociale aferentă salariului compensatoriu acordat şi va menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

În baza art.274 C.pr.civ., va fi obligată recurenta (...) S. (...) la plata către recurentul E. E. E. a sumei de 1100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând parte din onorariul avocaţial redus de 2200 lei. Curtea a apreciat că onorariul prezentat este nepotrivit de mare faţă de munca îndeplinită de avocat (susţinerea concluziilor orale) şi complexitatea cauzei, care a fost soluţionată în recurs la primul termen de judecată, motiv pentru care în baza art.274 alin.3 C.pr.civ. a procedat la micşorarea onorariului, după cum s-a arătat mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Cu majoritate.

Admite recursurile formulate de recurentul reclamant E. E. - E. şi recurenta pârâta S.C. S. S.A. împotriva sentinţei civile nr.5267 din 17.06.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr(...).

Modifică în parte sentinţa recurată în sensul că:

Obligă pârâta să plătească reclamantului 11 salarii compensatorii la concediere în baza art.64 din contractul colectiv de muncă la nivelul unităţii.

Obligă pârâta să restituire reclamantului numai contribuţia de asigurări sociale reţinute pentru salariul compensatoriu acordat.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Obligă recurenta pârâtă (...) S. (...) să plătească recurentului-reclamant suma de 1100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi 09.11.2009.

JUDECĂTOR, JUDECĂTOR

G. E. B. D. E.

GREFIER

J. S. N.

Red./ tehn. C.A.B./21.12.2009

T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i

Judecători N. E., B. E.

Cu opinia parţial separată a domnului judecător E. A D. în sensul respingerii recursului formulat de E. E. E., ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Din dispoziţiile art. 64 al Contractului colectiv de munca încheiat la nivelul S.C. S. (...) rezulta ca acordarea compensaţiilor nu este o obligaţie a angajatorului ci doar o posibilitate, cu care salariaţii au fost de acord la data negocierii contractului colectiv de munca la nivelul societăţii, când s-au stabilit clauzele acestuia.

Părţile au convenit mai multe clauze similare - clauza privind acordarea tichetelor de masa, acordarea primei de vacanta, a drepturilor băneşti in cazul unor evenimente in viata si familia salariatului.

Formularea rezultata din negocieri este diferita de cea cuprinsa in art. 78 din Contractul colectiv de munca la nivel naţional pentru anii 2007-2010, unde se foloseşte un verb imperativ „vor acorda” compensaţii de cel puţin un salariu lunar.

Faptul ca, la nivelul S.C. S. (...), contractul colectiv de munca nu cuprinde o astfel de cauza este explicabil si prin atitudinea salariaţilor, ai căror reprezentanţi au acceptat o prevedere incerta.

Acordarea a 12 salarii brute, în cazul concedierilor ce nu ţin de persoana salariatului, nu este astfel o obligaţie a angajatorului, ci o facultate, salariaţii fiind de acord cu această prevedere la momentul negocierii contractului.

Nu se poate retine existenta unei condiţii pur potestative. Condiţia potestativă este aceea a cărei realizare depinde de voinţa uneia din părţile raportului obligaţional (art. 1006 Cod civil). Ea este condiţie pur potestativă atunci când realizarea evenimentului depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi. Obligaţia sub condiţie potestativă pură suspensivă din partea debitorului este nulă (art. 1010 Cod civil).

Dacă voinţa contractanţilor ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligaţie a societăţii angajatoare, ar fi menţionat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligaţii stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum „obligaţia de a plăti" (art.65 alin.3) sau „salariaţii vor primi din partea angajatorului" (art.66).

Plata acestor salarii este condiţionată de situaţia financiară a societăţii, neputându-se prezuma ca administratorii acesteia o vor gera dezastruos numai pentru a nu achita salarii compensatorii.

Recurentul-reclamant susţine ca, dacă situaţia financiară a societăţii pârâte este favorabilă, atunci plata compensaţiilor devine obligatorie pentru aceasta.

T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i retine ca la nivelul pârâtei a avut loc o reorganizare a societăţii, prin care a fost aprobat numărul maxim de salariaţi la 330, cu consecinţa desfiinţării unui număr de 129 de locuri de muncă. Această reorganizare a fost impusă de raţiuni economice şi tot din aceleaşi raţiuni s-a luat decizia de a se acorda doar un salariu compensatoriu persoanelor cărora le-au încetat contractele individuale de muncă, în caz contrar societatea fiind pusă în situaţia de a nu avea posibilitatea de a achita salariile persoanelor rămase angajate.

Din situaţia fluxului de numerar prezentat de S. (...), pentru perioada septembrie 2008 - august 2009, rezulta veniturile si obligaţiile de plata, faptul ca din luna decembrie 2008 societatea este in deficit, chiar daca s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ şase milioane de euro, pentru întreg anul 2008. Spre sfârşitul anului 2008 profitul a fost unul diminuat fata de cel programat, in raport de criza economica mondiala, neputându-se achita aceste sume, prin prisma situaţiei imediat viitoare a societăţii comerciale.

Motivarea acesteia este justificata, căci acordarea compensaţiilor la nivelul a douăsprezece salarii, recurentului cat si altor persoane concediate, ar fi dus societatea in imposibilitate de plata a creditorilor privilegiaţi - salariaţii ramaşi, atât timp cat sursa de plata o constituie fondul de salarii.

Este de necontestat că reclamantul se află într-o situaţie regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsit pe viitor de aceste venituri, însă în contextul oferit de contractul colectiv de muncă instanţa nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilităţi financiare astfel încât să plătească acele compensaţii, în condiţiile în care nu există stabilite criterii în funcţie de care să se determine situaţia financiară a societăţii care să permită plata sumelor. Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensaţiilor, ţinând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaţilor concediaţi fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilităţii societăţii de a plăti compensaţiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaţilor supuşi concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea.

PREŞEDINTE,

D. A E.