Cabinet avocat Dreptul muncii

- contest. decizie concediere -

R O M A N I A

CURTEA DE A P E L S U C E A V A

SECŢIA CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA NR. 1547

Şedinţa publică din 3 decembrie 2009

Preşedinte (...) (...)

Judecător (...) (...)

Judecător (...) (...) E.

Grefier E. F.

Pe rol se află judecarea recursului declarat de contestatoarea E. J. (...), domiciliată în mun. B,(...), . B, . 6, . 27, jud. B, împotriva sentinţei civile nr. 1046 din 11 septembrie 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B o t o ş a n i – Secţia civilă (dosar nr(...)).

La apelul nominal a răspuns contestatoarea recurentă, lipsă fiind reprezentantul pârâtei intimate Societatea D. Meşteşugărească N. 2005, jud. B.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, după care instanţa constatând recursul în stare de judecată, a acordat cuvântul la dezbateri.

Contestatoarea recurentă a solicitat admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

Declarând dezbaterile închise, după deliberare,

C U R T E A,

Asupra recursului de faţă, constată :

La data de 4 mai 2009 contestatoarea E. J. – (...) a formulat pe rolul T r i b u n a l u l u i B o t o ş a n i, în contradictoriu cu intimata D. Meşteşugărească „N. 2005” B contestaţie împotriva deciziei de concediere nr. 5/22 aprilie 2009, solicitând în principal constatarea nulităţii absolute a deciziei, iar în subsidiar, anularea acesteia, obligarea intimatei la reintegrarea pe postul anterior, la plata unei despăgubiri egale cu salariile şi celelalte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat pe perioada concedierii, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Pe parcursul procesului contestatoarea şi-a completat acţiunea (f. 88 dosar) solicitând şi anularea Dispoziţiei nr. 6/16.06.2009 emisă de intimată.

În motivarea în fapt a contestaţiei, s-a arătat că decizia de concediere ar fi lovită de nulitate absolută deoarece nu cuprinde menţiunile referitoare la termenul în care poate fi contestată şi instanţa competentă să judece contestaţia.

De asemenea, intimata nu şi-ar fi îndeplinit nici obligaţia prealabilă de a-i comunica în scris intenţia de desfiinţare a postului, ori împrejurarea dacă îi poate oferi sau nu un alt loc de muncă, şi nici obligaţia de a solicita sprijinul AJOFM B în vederea redistribuirii contestatoarei.

În subsidiar, ar exista şi motive de nulitate relativă a deciziei, întrucât intimata nu ar fi respectat criteriile de reducere de personal prevăzute de art. 13 alin. 3 din anexa 5 la Normele de reglementare a raporturilor de muncă adoptate prin I. 11/2006.

Astfel, contestatoarea consideră că dacă s-ar fi respectat aceste criterii ar fi trebuit să fie ultima persoană concediată din societate deoarece are un copil minor cu handicap. Că măsura ar fi trebuit să fie luată mai întâi împotriva persoanei care cumulează pensia cu salariul – respectiv preşedintele societăţii – apoi împotriva unuia dintre cei doi gestionari soţi, după care împotriva celuilalt soţ gestionar ori a contabilului şef, aceştia neavând copii.

În plus, desfiinţarea postului contestatoarei nu ar avea la bază o cauză reală şi serioasă, iar dificultăţile economice cu care se confruntă societatea ar fi putut fi „uşor rezolvate, dar prin alte mijloace manageriale, care exclud concedierea salariaţilor”, cum ar fi: „reducerea salariilor, eliminarea cheltuielilor cu excursiile în străinătate, recuperarea creanţelor din chirii, rezilierea contractelor de închiriere ale celor rău platnici, încasarea penalităţilor de întârziere de la aceştia, stabilirea nivelului chiriilor la cel de pe piaţă şi nu inferior, şi stabilirea unor preţuri reale pentru vânzarea de spaţii comerciale, reducerea cheltuielilor cu telefoanele mobile”, etc.

În drept, au fost invocate disp. art. 281, art. 62 alin. 2, 64, 74, 76 şi 78 Codul muncii, Hotărârea Consiliului Naţional 11/2006 şi Hotărârea Adunării Generale a T. N. 2005 B din data de 30.03.2009.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea contestaţiei susţinând că postul de economist a fost creat în iulie 2005 tocmai din motive umanitare, respectiv pentru contestatoare, care era la acea dată însărcinată şi al cărei loc de muncă – de inspector cu probleme de legislaţie cooperatistă şi organizatorice – în cadrul unităţii fusese desfiinţat. În prezent, dat fiind faptul că societatea a rămas cu numai dacă magazine, nu s-ar mai justifica însă existenţa postului de economist, atribuţiile sale fiind „preluate lejer de contabilul şef şi de preşedinte”.

S-a mai arătat totodată, că deoarece postul respectiv este singurul de acest gen la nivelul societăţii cooperatiste, nu au incidenţă prevederile legale referitoare la criteriile de reducere de personal.

Prin sentinţa civilă nr. 1046 din 11 septembrie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B o t o ş a n i în dosarul nr(...) a fost respinsă contestaţia ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele :

Conform art. 13 alin. 1 din anexa 5 la Normele adoptate prin I. 11/2006 „În situaţia în care societatea cooperativă este pusă în situaţia de a efectua reduceri de personal în condiţiile prevăzute de Hotărârea CN privind normele de reglementare a raportului de muncă ale membrilor cooperatori, conducerea societăţii cooperative va comunica în scris fiecărui membru cooperator, al cărui post urmează a fi desfiinţat, dacă i se oferă un alt loc de muncă ori dacă este propus pentru o formă de recalificare profesională în vederea ocupării altui post în cadrul societăţii”

A. 2 - În cazul în care membrului cooperator nu i se poate oferi un alt loc de muncă, ori acesta refuză locul de muncă oferit sau cuprinderea într-o formă de recalificare, conducerea societăţii cooperative îi va comunica în scris termenul de preaviz”.

Din modul de redactare a textului rezultă că această obligaţie de înştiinţare intervine doar în situaţia în care salariatului i se oferă un alt loc de muncă ori se face propunerea recalificării, nu însă şi în cazul în care nu i se poate oferi un alt post. În această din urmă împrejurare dispoziţiile alin. 2 sunt clare şi exprese în sensul că i se comunică direct în scris, termenul de preaviz, neexistând vreo alternativă, vreo ofertă asupra căreia să fie încunoştinţat în prealabil salariatul.

Or în speţă, în cuprinsul deciziei nr. 5/22.04.2009 s-a menţionat faptul că societatea nu are „posibilitatea redistribuiri în altă muncă”, aducându-i-se la cunoştinţă perioada de preaviz.

De asemenea, în privinţa obligaţiei angajatorului de a solicita sprijinul AJOFM B în vederea redistribuirii, instanţa a constatat că şi aceasta a fost îndeplinită.

Astfel, conform art. 47 alin. 2 din Norme „În situaţia în care societatea cooperativă nu dispune de locuri de muncă vacante potrivit alin. 1, aceasta are obligaţia de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii membrului cooperator, corespunzător pregătirii profesionale sau capacităţii de muncă stabilite de medicul de medicină a muncii”.

Este de observat că această obligaţie este una de diligenţă, încât o eventuală nerespectare a sa nu ar atrage nulitatea absolută a deciziei, ci doar nulitatea relativă, nulitate care însă poate fi acoperită ulterior.

Or, în speţă intimata a procedat tocmai în acest sens, încunoştiinţând AJOFM B la data de 2.06.2009 (f. 92 dosar), context în care a prelungit termenul de preaviz şi, implicit, al datei încetării contractului, emiţând în acest sens decizia nr. 6/16.06.2009.

De altfel, o asemenea obligaţie de înştiinţare a AJOFM este prevăzută de Codul muncii (art. 64 alin. 2) pentru alte situaţii, respectiv doar în cazul concedierilor colective, precum şi pentru necorespundere profesională şi inaptitudine fizică, psihică, ori la încetarea de drept a contractului în baza art. 56 lit. f.

2. Cu privire la netemeinicia concedierii, instanţa va avea în vedere că postul de economist care a fost desfiinţat era singurul de acest gen la nivelul unităţii, astfel încât nu se pune problema aplicării vreunor criterii de selecţie a personalului ce urmează să fie concediat. Asemenea criterii operează doar în situaţia în care sunt desfiinţate mai multe posturi de acelaşi fel, ori există mai multe posturi de natura celui desfiinţat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatoarea E. J. - (...) criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, motivat de următoarele :

Excepţia nulităţii absolute decurgând din neînscrierea în cuprinsul deciziei de concediere a menţiunilor referitoare la termenul în care poate fi contestată decizia şi instanţa competentă să judece contestaţia era incidentă în mod categoric în cauză.

Aşa cum a arătat şi în cuprinsul contestaţiei, obligaţia înscrierii în cuprinsul deciziei a acestor menţiuni este prevăzută atât de art. 62 (2) din Codul muncii cât şi de art. 47 (5) din I. nr. 11/2006 privind Normele de reglementare a raporturilor de muncă ce au ca temei legal convenţia individuală de muncă.

Chiar dacă aceste prevederi fac parte din capitolul privind concedierea pentru motive ce ţin de persoana salariatului ele sunt deopotrivă aplicabile concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, în caz contrar ajungându-se la situaţia inadmisibilă în care un salariat din vina căruia are loc concedierea să se bucure de un regim privilegiat şi discriminatoriu în raport cu salariatul ce nu poartă nici o vină în desfacerea contractului său de muncă.

De asemenea, era incidentă în cauză sancţiunea nulităţii absolute pentru neîndeplinirea prealabilă a obligaţiei intimatei de a comunica în scris intenţia de desfiinţare a postului, cu precizarea dacă îi poate oferi sau nu alt post sau dacă poate fi recalificată profesional în vederea ocupării altui post în cadrul societăţii.

Aşa cum s-a arătat şi în cuprinsul contestaţiei, această obligaţie a intimatei era prevăzută în art. 13 (1) din anexa nr. 5 la Normele adoptate prin I. nr. 11/2006, acest text fiind preluat şi în Hotărârea adunării generale a intimatei din data de 30.03.2009.

Instanţa de fond a dat o interpretare greşită art. 13 alin. 1 şi 2, motivând că intimata, neavând locuri de muncă disponibile şi neavând posibilitatea recalificării profesionale, a procedat corect comunicând direct termenul de preaviz.

Instanţa de fond a soluţionat nelegal şi ultima excepţie de nulitate absolută referitoare la neîndeplinirea obligaţiei intimatei de a cere sprijinul AJOFM B în vederea redistribuirii sale în muncă, obligaţie care trebuia respectată înainte de emiterea deciziei de concediere şi nu ulterior cum s-a procedat.

Faptul că, ulterior emiterii deciziei, în timpul judecăţii, intimata a făcut acest demers şi pentru a acoperi nelegalitatea comisă a emis dispoziţia cu nr. 6/16.06.2009 prin care a prelungit termenul de preaviz până pe data de 18.06.2009, nu este de natură să acopere nulitatea absolută a deciziei iniţiale (decizie în cuprinsul căreia intimata a făcut menţiunea „va solicita sprijinul AJOFM B”)

Instanţa de fond a dat din nou o interpretare greşită şi părtinitoare art. 13 (3) din I. nr. 11/2006 preluate ad literam şi în cuprinsul Hotărârii adunării generale din data de 30.03.2009. Este adevărat că postul de economist era singurul, dar la fel de adevărat este că textul nu face nici o distincţie din acest punct de vedere în privinţa aplicării criteriilor de selecţie, ci dimpotrivă, în interpretarea sa corectă, textul are în vedere toate posturile existente în cooperativă la data reducerii de personal.

Interpretarea restrictivă a instanţei de fond ar fi fost legală numai dacă din text ar fi rezultat expres că aceste criterii de selecţie se aplică doar salariaţilor/cooperatorilor care ocupă posturi de aceeaşi natură.

Faptul că s-a hotărât concedierea contestatoarei, în condiţiile în care era singura persoană cu studii superioare şi în calitate de economist ar fi putut prelua atribuţiile majorităţii celorlalţi cooperatori, coroborat cu celelalte aspecte învederate ar fi trebuit să determine instanţa să ajungă la concluzia contrară celei pronunţate.

A adus recurenta numeroase argumente în sprijinul motivelor de recurs mai sus arătate.

În drept cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C o d u l d e procedură civilă.

Intimata, legal citată, nu a formulat întâmpinare, dar a depus la dosar note de concluzii prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând actele şi lucrările dosarului, asupra cererii de recurs, Curtea reţine următoarele :

Art. 74 din Codul muncii reglementează decizia de concediere în situaţia în care angajatorul este obligat să acorde preaviz şi anume situaţiile prevăzute de art. 73 alin. 1, art. 61 lit. c şi d, art. 65 şi art. 66 Codul muncii, respectiv : inaptitudinea fizică şi/sau psihică; necorespunderea profesională; concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului (individuală sau colectivă).

Printre menţiunile pe care trebuie să le cuprindă în mod obligatoriu decizia de concediere, art. 74 al. 1 nu enumeră şi termenul în care poate fi contestată decizia şi instanţa competentă să judece contestaţia.

În acelaşi timp, nu trebuie să se creadă că în cazul concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului (art. 65 Codul muncii), cum este cazul în speţa de faţă, salariatul nu are dreptul să atace măsura respectivă la instanţa competentă, contestatoarea exercitându-şi de altfel acest drept.

Însă nu putem vorbi de o nulitate absolută a deciziei de concediere care nu cuprinde menţiunile mai sus arătate.

Atunci când legiuitorul a vrut să sancţioneze cu nulitatea absolută lipsa vreunei menţiuni din decizia de concediere, a prevăzut expres, ca atare, această intenţie, într-o dispoziţie legală.

Astfel, art. 268 din Codul muncii are în vedere decizia prin care angajatorul dispune aplicarea sancţiunilor disciplinare, inclusiv cea a desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă.

Conform art. 268 alin. 2, sub sancţiunea nulităţii absolute, această decizie trebuie să conţină în mod obligatoriu şi termenul în care sancţiunea poate fi contestată ori instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.

Însă această sancţiune nu poate fi extinsă, aşa cum mai sus s-a arătat, şi la decizia reglementată de dispoziţiile art. 74 al. 1 din Codul muncii.

Art. 62 al. 2 din Codul muncii reglementează de asemenea decizia de concediere în cazul concedierii pentru motive care ţin de persoana salariatului, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

Art. 74 al. 1 din Codul muncii dispune că decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu lista locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64.

Într-adevăr, dacă este vorba de o concediere pentru inaptitudine fizică şi/sau psihică ori pentru necorespunderea profesională (art. 61 lit. c şi d Codul muncii), precum şi în cazul în care contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul art. 56 lit. f din acelaşi act normativ, angajatorul este obligat să-i propună salariatului alte locuri de muncă vacante, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea sa de muncă stabilită de medicul de medicină a muncii (art. 64 al. 1 Codul muncii).

Or, în speţa de faţă, este vorba de o concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, determinate de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat.

De asemenea, reţine Curtea că potrivit dispoziţiilor art. 13 al. 2 din anexa 5 la Normele adoptate prin I. 11/2006, în cazul în care membrului cooperator nu i se poate oferi un alt loc de muncă, conducerea societăţii îi va comunica în scris termenul de preaviz.

Or, tocmai acest lucru l-a făcut societatea intimată, care prin decizia nr. 5/2009 a şi adus contestatoarei la cunoştinţă faptul că nu există posibilitatea redistribuirii în altă muncă.

Atunci când angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante, el are obligaţia de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului, urmând să i se comunice acestuia soluţia propusă de agenţie.

Textul citat – art. 64 din Codul muncii - nu are în vedere situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului – desfiinţarea locului de muncă, cum este cazul în speţa de faţă.

De asemenea, art. 47 al. 2 din Norme reglementează obligaţia societăţii cooperative de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, în vederea redistribuirii membrului cooperator.

Or, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, intimata a procedat în acest sens, încunoştiinţând AJOFM B la data de 2.06.2009, situaţie în care a prelungit termenul de preaviz şi implicit data încetării contractului, emiţând în acest sens decizia nr. 6 din 16.06.2009.

În conformitate cu art. 65 din Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului, determinate de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat.

Condiţia de legalitate impusă este ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă (art. 65 al. 2).

În speţă, desfiinţarea locului de muncă ocupat de contestatoare este efectivă, fiind suprimat din structura angajatorului, nu se mai regăseşte în organigrana acestuia ori în statul de funcţii, are o cauză reală şi este serioasă.

Criteriile prevăzute de art. 13 al. 3 din Anexa nr. 5 la Norme şi-ar fi găsit aplicare în cazul reducerilor de personal, în cazul desfiinţării mai multor posturi de aceeaşi natură cu cel ocupat de contestatoare.

Dispoziţia este clară şi lipsită de echivoc : „la aplicarea efectivă a reducerii de personal, după reducerea posturilor vacante de natura celor care se desfiinţează, măsura va afecta în ordine …”.

Or, în condiţiile în care în unitate există un singur post de economist, cel ocupat de contestatoare, post ce a fost desfiinţat, criteriile impuse de art. 13 al. 3 nu-şi pot găsi aplicabilitate.

Cui s-ar putea aplica aceste criterii în condiţiile în care nu mai exista cel puţin un salariat, în afara contestatoarei, care să fi ocupat un post similar de economist ?

Faptul că era contestatoarea singura persoană cu studii superioare şi ar fi putut prelua atribuţiile majorităţii celorlalţi membri cooperatori, nu justifica în nici un fel menţinerea sa în societate, în condiţiile desfiinţării efective a postului de economist.

Nu ar existat nici o bază legală ca, în condiţiile desfiinţării efective a postului ocupat de contestatoare, să fie disponibilizaţi de fapt alţi salariaţi din societate, salariaţi ale căror atribuţii să fie preluate de contestatoare.

Faţă de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 al. 1 din C o d u l d e procedură civilă şi al dispoziţiilor legale mai sus arătate, urmează ca instanţa să respingă recursul ca nefondat.

Pentru aceste motive,

În numele Legii,

D E C I D E :

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea E. J. (...), domiciliată în mun. B,(...), . B, . 6, . 27, jud. B, împotriva sentinţei civile nr. 1046 din 11 septembrie 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B o t o ş a n i – Secţia civilă (dosar nr(...)).

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică din 3 decembrie 2003.

Preşedinte, Judecători, Grefier,

Red. S.L.

Jud. M. L.

U. N.

Dact. D.E.

Ex. 2/30.12.2009