Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L P L O I E Ş T I SECŢIA CONFLICTE DE MUNCĂ

DOSAR NR(...) ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

D E C I Z I A NR. 1925

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2009

Preşedinte – (...) (...)

Judecători – (...)-(...) (...)

(...) M.

Grefier – T. Ş.

Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamanţii B. F., domiciliată în P,(...), .15, .E, .1, .45, judeţul P, T. H., domiciliat în P,(...), .8, .C, .43, judeţul P, B. E., B. B., B. F., toţi cu domiciliul ales la Cabinet avocat E. N. P., cu sediul în P,(...), judeţul P, împotriva sentinţei civile nr.787 din 7 aprilie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l P r a h o v a, în contradictoriu cu pârâta S.C. E. SA, cu sediul în B, Calea E. nr.239, sector 1.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică a răspuns avocat E. M. din B a r o u l d e avocaţi P pentru intimata pârâtă SC „E.” SA B, lipsind recurenţii reclamanţi.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă care învederează instanţei că recursul este motivat în termen şi scutit de plata taxei de timbru.

Avocat E. M. depune la dosar concluzii scrise şi un raport de expertiză extrajudiciară, arătând că alte cereri nu mai are de formulat.

Curtea ia act de această declaraţie şi constatând cauza în stare de judecată acordă cuvântul în dezbateri.

Avocat E. M. pentru intimata pârâtă SC „E.” SA B solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei ca fiind legală şi temeinică.

Prima instanţă a făcut o justă apreciere a probelor dosarului şi a dispoziţiilor legale în materie atunci când a respins acţiunea, constatând că la data disponibilizării reclamanţii şi-au încasat drepturile salariale reprezentând indemnizaţie de concediere.

C U R T E A

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul T r i b u n a l u l u i P r a h o v a la nr(...), reclamanţii B. B., B. F., T. H., B. E., N. (...)a au chemat în judecată pe pârâta SC E. SA B, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să fie obligată pârâta la plata indemnizaţiei de concediere, reactualizarea acestor sume în raport cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au fost salariaţii pârâtei şi au fost disponibilizaţi din motive ce nu ţin de persoana salariaţilor, astfel încât conform CCM au dreptul să încaseze indemnizaţii de concediere în raport de vechimea în muncă în societate, însă pârâta, la acordarea acestora, nu a ţinut seama de majorarea salariilor şi de valoarea reală a indemnizaţiilor ce li se cuvin.

La data de 30.09.2008, reclamanţii şi-au completat acţiunea, solicitând şi plata primei de aprovizionare toamnă-iarnă 2004-2006, sume ce urmează să fie reactualizate de la data scadenţei până la plata efectivă.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că dispoziţiile art.50 din CCM au fost înlocuite în avantajul salariaţilor cu cele prevăzute la pct.4 din Planul Social ca urmare a negocierilor purtate între G. E. şi SC E. SA şi aceste ultime dispoziţii au devenit obligatorii pentru ambele părţi semnatare, având loc o calculare corectă a drepturilor salariale acordate, ţinându-se seama de creşterile salariale înregistrate anterior disponibilizării şi că reclamanţii nu au dreptul la contravaloarea aprovizionării toamnă-iarnă, în condiţiile în care nu au existat negocieri cu sindicatul, invocând şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, atât timp cât termenul de prescripţie în speţă este de 6 luni, precum şi excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor.

La data de 07.04.2009, reclamanţii şi-au precizat acţiunea.

În cauză s-au administrat probe cu acte şi expertiză salarizare.

După administrarea probatoriilor, prin sentinţa civilă nr.787 din 7 aprilie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l P r a h o v a, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocate de pârâtă prin întâmpinare, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea precizată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că potrivit cărţilor de muncă existente la dosar, reclamanţii au avut calitatea de salariaţi ai pârâtei, contractele de muncă încetându-le în baza art.65 şi 66 din Codul muncii.

A mai reţinut instanţa de fond că, în baza deciziilor de concediere existente la dosar, cu ocazia încetării contractului individual de muncă, reclamanţii au primit diverse sume de bani cu titlu de indemnizaţie de concediere, menţionându-se la art. 6 din aceste decizii că valoarea indemnizaţiei de concediere va fi acordată salariatului cu respectarea prevederilor art.50 din CCM, completate cu prevederile Planului Social, ţinând cont de vechimea în E. a salariatului, ocazie cu care au fost impozitate aceste sume în baza dispoziţiilor legale fiscale în materie.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că disp.art.50 din CCM pe anii 2005-2007 prevede că, în cazul concedierii pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorul îi plăteşte în funcţie de vechimea acestuia, o indemnizaţie minimă de concediere după cum urmează: de la 0 la 3 ani - 1,5 salarii medii nete; de la 3 la 10 ani - trei salarii medii nete; peste 10 ani - cinci salarii medii nete, menţionându-se la alin.4 al aceluiaşi articol că prevederile domeniului vizat se completează cu prevederile Planului Social însuşit de părţi.

Tot instanţa de fond a reţinut că, la punctul 4 din Planul Social, se prevede că angajaţii vor primi în funcţie de vechimea în E., următoarele pachete financiare cu titlu de indemnizaţii de concediere: 0,5 – 5 ani – opt salarii medii brute pe E.; 5-15 ani - douăsprezece salarii medii brute pe E. şi peste 15 ani - cincisprezece salarii brute pe E..

Totodată, instanţa de fond a mai reţinut că, potrivit art.176 din CCM 2005-2007, în luna octombrie (pentru aprovizionarea toamnă – iarnă), salariaţii vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale sub forma unui adaos în sumă fixă, urmând ca în CCM-urile încheiate la nivele inferioare, să se stabilească condiţiile şi criteriile de acordare.

S-a mai reţinut de tribunal că, prin acelaşi articol, se mai prevede că negocierile cu organizaţiile sindicale pentru stabilirea valorii concrete ce se acordă, vor începe cu minim 15 zile înainte de evenimentul pentru care se acordă aceste adaosuri, adaosuri care se acordă în condiţiile în care, prin CCM-urile încheiate la nivel de agent economic, nu s-a convenit introducerea lor în salariul de bază.

S-a apreciat de instanţa de fond că, din interpretarea acestui articol, reiese că adaosurile pentru aprovizionarea de toamnă - iarnă se acordă în baza CCM la nivel de ramură, însă condiţiile şi criteriile de acordare se stabilesc în CCM-urile încheiate la nivele inferioare, în urma negocierilor ce trebuie să înceapă cu minim 15 zile înaintea evenimentului în scopul stabilirii valorii concrete.

A mai reţinut instanţa de fond că, din probele administrate în cauză, rezultă că reclamanţii au fost salariaţii pârâtei, contractele de muncă încetându-le în baza art.65 şi 66 din CCM, ocazie cu care aceştia au primit diverse sume de bani cu titlu de indemnizaţie de concediere în funcţie de vechimea avută în E., în conformitate cu dispoziţiile art.50 din CCM completat cu art.4 din Planul Social.

S-a apreciat de instanţa de fond că, atât timp cât reclamanţii au primit indemnizaţiile de concediere prevăzute de art.50 din CCM completat cu art.4 din Planul Social, înseamnă că pretenţia lor de a fi obligată pârâta la plata unei alte indemnizaţii de concediere, este neîntemeiată.

De asemenea, instanţa de fond a apreciat că susţinerea reclamanţilor în sensul că indemnizaţia minimă de concediere prevăzută de art.50 din CCM este distinctă de plăţile compensatorii prevăzute de art.4 din Planul social, nu poate fi avută în vedere, întrucât prin Planul Social s-a avut in vedere crearea unor condiţii mai avantajoase pentru salariaţi decât cele prevăzute de art.50 din CCM şi nicidecum cumularea acestor drepturi salariale.

De altfel, art.4 din Planul social prevede plata unor indemnizaţii de concediere mai mari decât cele prevăzute în art.50 CCM şi nicidecum cumularea lor deoarece, în caz contrar, ar însemna să se achite pentru concedierile ce nu ţin de persoana salariatului, aceleaşi drepturi salariale, respectiv pachete financiare cu titlu de indemnizaţii de concediere de două ori, ceea ce este inadmisibil.

Mai mult chiar, la calcularea indemnizaţiilor de concediere acordate, s-a ţinut seama de dispoziţiile CCM, ale Planului Social, luându-se în calcul salariul mediu brut pe E. din anul anterior disponibilizării, la care s-a aplicat impozitul aferent prevăzut de normele legale în vigoare, motiv pentru care reclamanţii au încasat la momentul disponibilizării suma netă ce li s-a cuvenit, caz în care aceştia nu mai pot pretinde recalcularea acestor sume cu titlu de diferenţe, mai ales că niciunul dintre reclamanţi nu a contestat decizia de concediere.

Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut că nu există nicio dovadă la dosar care să ateste existenţa unui acord, a unei negocieri între sindicatul G. E. şi societatea pârâtă privind acordarea contravalorii aprovizionării toamnă-iarnă, criteriile de acordare a acesteia, a unui CCM încheiat la nivele inferioare, motiv pentru care reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să încaseze aceste drepturi solicitate.

De fapt, însuşi raportul de expertiză salarizare J. M. atestă că la data disponibilizării, indemnizaţiile de concediere au fost calculate corect, iar suplimentările salariale pentru aprovizionare toamnă-iarnă, au fost incluse în salariile de bază, ceea ce demonstrează netemeinicia pretenţiilor reclamanţilor.

Prin urmare, tribunalul, ţinând seamă că reclamanţii au primit indemnizaţiile de concediere, astfel cum au fost prevăzute în art.50 din CCM şi negociate prin Planul social, precum şi de dispoziţiile legale sus-menţionate, a respins acţiunea precizată ca neîntemeiată.

De asemenea, tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă, în condiţiile în care, în speţă, sunt aplicabile disp.art.283 al.1 lit. c Codul muncii, în baza cărora prezenta acţiune este supusă termenului de prescripţie de 3 ani, care a început să curgă de la data scadenţei drepturilor solicitate, respectiv noiembrie 2005, cu atât mai mult cu cât prezenta acţiune vizează un conflict de muncă.

Totodată, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesual-active a reclamanţilor, deoarece există identitate între persoana reclamanţilor şi titularii dreptului dedus judecăţii, în condiţiile în care reclamanţii, în calitate de foşti salariaţi ai pârâtei, au dreptul să solicite în instanţă pârâtei şi deci, calitate procesuală activă, să le achite toate drepturile salariale ce ar deriva din raporturile de muncă, care ar fi existat între părţi.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, criticând-o ca nelegală şi netemeinică, în baza art. 304 pct. 9 Cod pr.civilă.

În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de fond a interpretat greşit actul dedus judecăţii, pornind de la două premize eronate:

În primul rând, instanţa de fond a considerat că obiectul acţiunii îl reprezintă, pe lângă salariile prevăzute de art. 4 din Planul social, obligarea pârâtei la plata salariilor compensatorii prevăzute de art. 50 CCM, precum şi o pretinsă diferenţă de impozitare, respingând acţiunea pe considerentul imposibilităţii cumulului drepturilor salariale.

Or, recurenţii arată că au contestat c.val. indemnizaţiei care, pe baza apărărilor pârâtei, a fost considerată ca fiind de 1400 lei. Această indemnizaţie a stat la baza calculului sumelor care trebuie achitate cu titlu de plăţi compensatorii prevăzute de art. 50 CCM şi art. 4 din Planul Social.

S-a mai criticat faptul că instanţa de fond a considerat obligaţia care incumbă pârâtei privind aprovizionarea toamnă-iarnă ca fiind o vocaţie, deşi conform dispoziţiilor CCM la nivel de ramură, acest drept era clar determinat de lege şi nu a fost inclus în salariul de bază.

În recurs s-au depus la dosar acte.

Legal citată, intimata nu a formulat întâmpinare în recurs ci a depus la dosar concluzii scrise.

Analizând actele şi lucrările dosarului în funcţie de prevederile legale aplicabile cauzei şi sub toate aspectele, conform art. 304¹ Cod pr.civilă, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art.50(1) din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2006 (denumit în continuare CCM), în cazul concedierilor care nu ţin de persoana salariatului, angajatorul îi plăteşte, funcţie de vechimea acestuia, o indeminzaţie minimă de concediere, stabilită pe tranşe, astfel : de la 6 luni la 3 ani-un salariu mediu net, de la 3 la 10 ani-două salarii medii nete, de la 10 la 15 ani-trei salarii medii nete, iar peste 15 ani-patru salarii medii nete.

Art.50(2,3) din acelaşi contract stabileşte că, în situaţia concedierilor colective, se va porni de la formula de calcul utilizată în situaţia similară precedentă, valorile efective urmând a fi acordate după negocierea cu G. E..

Astfel cum, în mod corect, tribunalul a interpretat şi aplicat clauzele contractuale sus-citate, indemnizaţiile de concediere stabilite în art.50 alin.1 şi 2 sunt distincte, după cum concedierea a fost dispusă individual sau colectiv, aşa încât faţă de reclamanţii, care au fost concediaţi ca urmare a desfiinţării posturilor în cadrul reorganizării activităţii E. SA, aprobate prin hotărârile Consiliului de Administraţie din 7 iunie şi respectiv 9 august 2006 (filele 17-31) sunt incidente dispoziţiile art.50(2) din CCM, iar nu cele ale art.50(1) care interesează numai sub aspectul formulei de calcul.

Acesta este motivul pentru care art.50(4) stabileşte că „prevederile domeniului vizat în prezentul articol se completează cu prevederile Planului Social” anexă la contract (fila 47-52) care la pct.4, denumit „pachete financiare” materializează efectiv întinderea indemnizaţiilor de concediere şi modalitatea de calcul a acestora, pentru situaţia concedierilor colective.

Interpretarea dată de recurenţii-reclamanţi dispoziţiilor art.50(4) sus-citat are caracter pur speculativ şi nu poate fi primită, în condiţiile în care la momentul disponibilizării lor din motive ce nu ţin de persoana salariatului, sindicatul şi-a dat acordul cu privire la concedierea dispusă prin deciziile ale căror copii au fost depuse la dosar, acord prin care s-a confirmat respectarea clauzelor Contractului Colectiv de Muncă şi ale Planului Social (filele 17-31).

În aceste condiţii, stabilirea şi acordarea sumei de câte 19.933 lei achitată efectiv fiecărui recurent-reclamant, într-o singură tranşă, încă din anul 2006 de angajator, corespunde întrutotul clauzelor contractuale din CCM 2006, valoarea concretă a acestei sume cu titlu de indemnizaţii de concediere fiind negociată cu G. E., al cărui reprezentant a semnat pe fiecare din deciziile de încetare a raporturilor de muncă emise.

Deşi recurenţii-reclamanţi au susţinut prin precizarea acţiunii (fila 57) că la calcularea indemnizaţiilor de concediere, angajatorul a ignorat majorările salariale de 13% pentru anul 2005 şi de 10% pentru anul 2006 ce trebuiau aplicate la salariul mediu brut al anului 2004, aşa cum s-a prevăzut în Planul Social, acesta constituind un motiv de critică în recurs, Curtea reţine că potrivit adresei nr.1482/2005 (fila 8) urmare negocierii dintre Patronat şi Federaţia Sindicală G. E., salariile de bază ale personalului s-au majorat cu 13% de la data de 1 ianuarie 2005, procent aplicat la salariul mediu brut din anul 2004, iar în anul 2006 cu 10%.

Pe de o parte, recurenţii-reclamanţi au confirmat, încă de la introducerea acţiunii, prin calculul pe care l-au anexat acţiunii, susţinerea pârâtei că pentru anul 2004 salariul mediu brut a fost de 1400 lei, iar pentru anul 2006-de 1582 lei (fila 46) aşa încât indemnizaţiile de concediere ale reclamanţilor au fost corect stabilite ca fiind rezultatul produsului dintre această bază de calcul şi câte 15 salarii la care aveau dreptul în raport de vechimea în unitate, conform art.50(1) din CCM comb.cu pct.4 din Planul Social, adică 19.933 lei.

Nu corespunde realităţii susţinerea recurenţilor-reclamanţi că “Planul Social nu se referă la aplicarea procentului de majorare a salariilor din anul anterior disponibilizării” câtă vreme în mod explicit pct.4 al acestui Plan stabileşte că pentru anul 2005, salariul mediu brut din E. este cel din 2004 majorat în anii următori direct proporţional cu acelaşi procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în contractul colectiv de muncă.

Drept urmare, cum la valoarea totală a indemnizaţiilor de concediere, corect calculate de intimata-pârâtă, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, s-a aplicat cota de impozitare legală, Curtea constată că nu se impunea efectuarea unei expertize de specialitate care să verifice susţinerile reclamanţilor şi nu există motive întemeiate pentru a reforma soluţia pronunţată de instanţa de fond, sumele finale stabilite cu acest titlu şi pe care recurenţii-reclamanţi le-au încasat la scurt timp după încetarea raporturilor de muncă, fiind conforme clauzelor contractuale semnate de ambele părţi,astfel că, în temeiul art.312 Cod pr.civ., recursul va fi respins ca nefondat cu consecinţa menţinerii sentinţei atacate, care este legală şi temeinică faţă de acest capăt de cerere.

În ceea ce priveşte cererea completatoare formulată de reclamanţi privind aprovizionarea toamnă-iarnă, Curtea constată că, potrivit art.176 alin.1 şi 2 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de S. energie electrică, termică, petrol şi gaze (denumit în continuare D.), precum şi art.168 alin.1,2 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate pe anul 1997( denumit D.) reprezentanţii părţilor contractante au convenit ca anual, cu ocazia unor evenimente: Paşti, Ziua E., C, precum şi în luna octombrie (pentru aprovizionarea de toamnă), salariaţii să beneficieze de câte o suplimentare a drepturilor salariale al căror cuantum minim să fie de un salariu minim pe E.-RA, iar în conformitate cu art.168 alin.3 din acelaşi contract, începând cu 1 iunie 1997 suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă să fie introdusă în salariul de bază, după un mod de calcul ce va face obiectul unui act adiţional la contract.

Aşadar, voinţa părţilor contractante a fost aceea ca, de regulă, suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă să fie inclusă în salariul de bază, stipulându-se expres despre aceasta în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar prin excepţie, plata să se facă separat, în luna octombrie a fiecărui an, dacă venitul respectiv nu a fost inclus în salariul de bază.

Intimata - pârâtă a susţinut şi dovedit cu înscrisurile depuse la dosar că suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă a fost inclusă în salariile de bază ale angajaţilor, astfel cum se va arăta în continuare:

Prin art. 168 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate pe anul 1997(denumit în continuare D.) încheiat de fosta Regie Autonomă a E. E. RA, pe de o parte şi salariaţi, reprezentaţi de G. E. pe de alta s-a prevăzut dreptul la suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă în cuantum minim de un salariu minim pe E. RA, valoarea concretă a acestui drept urmând a fi introdusă în salariul de bază începând cu data de 1 iunie 1997.

Prin adresa nr.2328/8.10.1997 emisă şi semnată de SN E. SA pe de o parte şi G. pe de alta, s-a prevăzut că valoarea brută a suplimentării salariale este de 441.000 lei/persoană.

Apoi, pentru anul 1998, art.168 alin.2 prevede expres că suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă a fost efectiv inclusă în salariul de bază - conform telexului nr.2412/1998.

Acest înscris emis şi semnat de asemenea de SN E. SA pe de o parte şi G. pe de alta, stabileşte ca prima anuală de aprovizionare pentru toamnă să fie inclusă în salariu sub forma unei cote procentuale începând cu data de 1 martie 1998, astfel : salarii brute de bază până la 1.000.000 lei-10% ; salarii brute de bază între 1.000.000-2.000.000 lei-7% şi salarii peste 2.000.000 lei-5% , salariile brute de bază fiind astfel majorate de la această dată, şi constituind baza la care au fost calculate şi acordate creşteri salariale rezultate din indexările periodice stabilite prin hotărâri ale Guvernului României (nr.860/1996, nr.466/1997, nr.208/1998).

Şi, în continuare, în contractele colective de muncă la nivel de unitate aferente anilor 1999-2002 dreptul salarial suplimentar pentru aprovizionarea de toamnă este prevăzut în aceiaşi termeni de mai sus, iar ulterior anului 2002, deşi reglementarea nu mai este stipulată, nu s-a susţinut şi nici nu s-a probat că nu ar mai fi fost plătit, fiindcă salariile angajaţilor nu au fost diminuate cu sumele sau cotele procentuale arătate expres în cele două adrese semnate şi însuşite de părţile contractante, aşa cum au fost analizate în cele ce preced.

Curtea mai reţine că aceste adrese a căror natură juridică este aceea a unor veritabile acte adiţionale la D., nu au vizat Sucursala E.-unde au fost salariaţi reclamanţii, fiindcă în anul 1997, această sucursală nu făcea parte din subunităţile Regiei Autonome a E.-E. RA, dar pentru considerentele care urmează a fi expuse, clauzele negociate în conţinutul lor le sunt opozabile în sensul includerii efective a suplimentării salariale pentru aprovizionarea de toamnă în salariul de bază.

Prin OUG nr.49/15 septembrie 1997, aprobată prin Legea 70/1998, s-a înfiinţat Societatea Naţională a E. E. SA B, societate pe acţiuni, prin reorganizarea fostei Regii Autonome a E.-care a fost desfiinţată- astfel că pentru anul 1998, D. a fost încheiat şi semnat de SNP E. SA şi G. E..

În plus, din carnetele de muncă ale reclamanţilor rezultă că la data de 1 iunie 1999 au fost majorate şi reaşezate salariile conform adresei nr.I.P.3552/1999 prin egalizarea grilelor de salarizare şi a claselor de salarizare cu cele ale personalului SNP E. SA, salariaţii beneficiind de toate drepturile salariale şi indexările acordate până la această dată şi incluse în salariul de bază începând cu data de 1 martie 1998, în conformitate cu adresa (telex) nr.2412/1998.

În egală măsură, mai rezultă că, atunci când angajatorul a procedat la indexarea periodică a salariilor, iar nu la majorarea ori reaşezarea lor ca efect al transferului la noua societate, menţiunea a fost operată ca atare în carnetele de muncă, inclusiv actul normativ care a generat-o, respectiv I.. nr.684/1993, nr.443/1994, nr.466/1997 sau nr.208/1998, iar împrejurarea de netăgăduit a încasării efective a suplimentării salariale pentru aprovizionarea de toamnă, prin includerea sumei cuvenite cu acest titlu în salariul de bază încă din anul 1998, explică de ce reclamanţii nu au înţeles să revendice acest drept timp de aproximativ 10 ani, fără vreo justificare verosimilă.

În concluzie, Curtea constată că recursul este nefondat şi în privinţa acestui capăt de cerere şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 312 alin.1 Cod.pr.civ. îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B. F., domiciliată în P,(...), .15, .E, .1, .45, judeţul P, T. H., domiciliat în P,(...), .8, .C, .43, judeţul P, B. E., B. B., B. F., toţi cu domiciliul ales la Cabinet avocat E. N. P., cu sediul în P,(...), judeţul P, împotriva sentinţei civile nr.787 din 7 aprilie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l P r a h o v a, în contradictoriu cu pârâta S.C. E. SA, cu sediul în B, Calea E. nr.239, sector 1.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 22 octombrie 2009.

PRESEDINTE, JUDECATORI,

(...) (...) (...) (...) (...) (...) M.

GREFIER,

T. Ş.

Red.C.P.

Tehnored.S.Ş.

8 ex./17.11.2009

dosar fond- (...) T r i b u n a l u l P r a h o v a

judecători fond- O. D. ; N. D.

operator de date cu caracter personal

număr notificare 3120/2006

Emis 8 comunicări/17.11.2009

Grefier

1. B. F.,

2. T. H.,

3. B. E.,

4. B. B.,

5. B. F.,

6. S.C. E. SA,