Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

(5106/2009)

DECIZIA CIVILĂ NR.6264/R

Şedinţa  publică de la 04.11.2009

Curtea constituită din:

PREŞEDINTE (...) (...)

JUDECĂTOR (...) (...) (...)

JUDECĂTOR (...) D.

GREFIER F. E. D.

Pe rol soluţionarea recursurilor declarate de recurenta-pârâtă SC S. SA şi intimatul-reclamant S. N. împotriva sentinţei civile nr.4021/14.05.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i-Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.7350/3/LM/2009.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică au răspuns recurentul-reclamant prin avocat T. H., care depune la dosar împuternicire avocaţială, emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.160/2.11.2009 şi recurenta-pârâtă, prin consilier juridic N. J. K., care depune la dosar delegaţie de reprezentare juridică.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, în sensul că recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 28.09.2009, după care,

Preşedintele completului comunică o copie a întâmpinării recurentului-reclamant, prin avocat.

Părţile, reprezentate, arată că nu mai au alte cereri de formulat, excepţii de invocat ori înscrisuri noi de administrat.

Nemaifiind cereri de formulat, excepţii de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant.

Recurentul-reclamant, prin avocat, arată în susţinerea motivelor de recurs că în ceea ce priveşte capetele 2 şi 3 de cerere, că salariile compensatorii nu se încadrează în veniturile salariale, ci reprezintă o despăgubire bănească şi nu un salariu, mai ales că angajatorul l-a eliberat din funcţie pentru motive neimputabile (reorganizare). Arată în continuare că în legislaţia specială se menţin aceste sporuri. În ceea ce priveşte capătul trei de cerere, din bilanţul contabil rezultă că administratorii au repartizat profitul deşi aveau posibilitatea să plătească salariile compensatorii.

Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, solicită respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea dispoziţiilor hotărârii primei instanţe, cu privire la motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant.

Curtea acordă cuvântul pe cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă.

Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată privind obligarea pârâtei la plata salariilor compensatorii şi a daunelor morale.

Recurentul-reclamant, prin avocat, arată că în ceea ce priveşte motivele invocate de recurenta-pârâtă, instanţa s-a pronunţat în mod corect. Invocă, în combaterea motivelor de recurs, dispoziţiile art.1006 Cod civil. Arată că recurenta-pârâtă a avut un profit de peste şase milioane de euro. Mai arată că situaţia financiară este determinată de bilanţul contabil anual. De asemenea, arată că instanţa poate acorda, suma reprezentând 12 salarii compensatorii potrivit art.1010 Cod civil, pentru lipsa înţelesului de a se obliga, prevăzut de art.978 Cod civil. Solicită obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, potrivit chitanţei nr.62/2.11.2009, pe care o depune la dosar.

Curtea reţine cauza în pronunţare.

CURTEA,

Asupra recursului civil de faţă constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.4021/14.05.2009, pronunţată în dosarul nr(...), T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, a admis în parte cererea reclamantul S. N. în contradictoriu cu pârâta SC S. SA; a obligat pârâta către reclamant a 11 salarii de bază brute din luna anterioară concedierii, cu titlu de plăţii compensatorii, a respins capătul de cerere privind restituirea contribuţiilor reţinute din salariul compensator acordat, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata unor daune morale de 10.000 lei ca neîntemeiat, a admis în parte cererea privind obligarea pârâtei la plata unor cheltuieli de judecată şi obligă pârâta la plata sumei de 1000 lei cu acest titlu.

În considerente a reţinut că reclamantul a fost salariatul pârâtei SC S. SA până la data de 22.01.2009 când raporturile de muncă au încetat prin concediere colectivă conform deciziei nr.95/21.01.2009.

Încetarea raporturilor de muncă dintre părţi a avut loc în temeiul prevederilor art. 65 alin. 1 din Codul muncii, respectiv ca urmare a emiterii de către angajator a unei decizii unilaterale de desfacere a contractului individual de muncă al reclamantului, pentru motive ce nu ţin de persoana acestuia.

Potrivit prevederilor art. 67 din Codul muncii „salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului şi pot beneficia de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă aplicabil.

Art. 78 alin. 1 si 2 din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel Naţional pe anii 2007 - 2010, are următoarea formulare:

La încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi

Prevederile alin. 1 sunt aplicabile atunci când încetarea contractului individual de muncă a intervenit ca urmare a unor motive ce nu ţin de persoana salariatului

Cu ocazia concedierilor colective angajatorul a plătit salariaţilor disponibilizaţi, inclusiv reclamantului o compensare egală cu un salariu lunar, făcând aplicarea art. 78 alin. 1 si 2 din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel Naţional pe anii 2007- 2010.

Potrivit dispoziţiilor art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel SC S. SA: în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda în funcţie de situaţia financiară o compensaţie astfel:

- echivalenta cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor colective;

- echivalenta cu trei salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor individuale.

Întrucât a apreciat că dispoziţiile susmenţionate instituie o facultate si nu o obligaţie din partea angajatorului de a plăti salariaţilor concediaţi în cadrul concedierii colective compensaţia egală cu 12 salarii de bază, SC S. SA a decis să se prevaleze de dispoziţiile art.78 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional pe anii 2007 - 2010 şi a plătit salariaţilor concediaţi o compensaţie egală cu doar un salariu lunar.

Instanţa a apreciat însă că textul art. 78 sus-menţionat are aplicaţie generală, el referindu-se la toate situaţiile în care contractul încetează din motive neimputabile salariatului - inclusiv spre exemplu în cazul în care concedierea are loc pentru incapacitate psihică sau fizică.

Angajatorul a ignorat însă cu desăvârşire dispoziţiile art. 80 alin .3 din acelaşi Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional invocat în întâmpinare, care se referă însă strict la situaţia de faţă - şi anume la concedierile colective.

Dispoziţiile sus-menţionate prevăd că pentru situaţia în care se efectuează concedieri colective, părţile vor negocia acordarea de compensaţii băneşti cu respectarea prevederilor legale şi/sau ale contractelor colective de muncă aplicabile.

Or, este evident că dispoziţiile speciale ale art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional, au prevalenta in aplicare în situaţia concedierilor colective, faţă de dispoziţiile cu caracter general prevăzute de art.78 din acelaşi contract, conform principiului „specialia generalibus derogant"

În ceea ce priveşte obligativitatea prevederilor art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pentru anii 2007-2010, conform înţelegerii partenerilor de dialog social şi având în vedere dispoziţiile art. 241 alin. 1 lit. d) şi art. 283 alin. 3 din Codul muncii precum şi faptul că, din perspectiva salariatului, acordarea unor compensaţii reprezintă un drept al acestuia rezultă că acestui drept îi corespunde obligaţia corelativă a angajatorului de acordare a acestuia în condiţiile prevăzute de contractul colectiv pentru următoarele argumente:

Din dispoziţiile C o d u l u i m u n c i i, art. 247 şi cele ale Legii nr. 130/1996, rezultă că orice contract colectiv de muncă se impune, în conţinutul său, părţilor contractului individual de muncă. El guvernează aceste contracte ca o lege, impune obligaţii pentru angajator şi creează drepturi în favoarea salariaţilor, atunci când clauzele contractului au un caracter concret şi pot fi executate prin aducerea la îndeplinire de către părţi.

Mai mult, potrivit art. 238 raportat la art. 239 şi art. 241 alin. 1 lit. d) din Codul muncii, se desprinde concluzia clară a producerii efectelor prevederilor cu caracter minimal ale contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional faţă de toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară, indiferent de afilierea acestora la o organizaţie sindicală, câtă vreme contractele individuale de muncă sau contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior nu pot cuprinde clauze care să cuprindă drepturi mai puţin favorabile salariaţilor decât cele stabilite prin contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional.

În acest context, câtă vreme potrivit c o d u l u i m u n c i i la încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal, iar prevederile art. 67 din Codul muncii referitoare la măsurile de protecţie socială în caz de concediere sunt norme instituite în favoarea salariaţilor, astfel încât având caracter minimal, c o d u l m u n c i i permite completarea acestor prevederi cu prevederi mai favorabile salariaţilor, care devin astfel obligatorii pentru toţi angajatorii, textul din contractul colectiv de muncă prin care se reglementează pentru situaţia în care se efectuează concedieri colective, obligaţia negocierii acordării de compensaţii băneşti cu respectarea prevederilor legale si/sau ale contractelor colective de muncă aplicabile, este astfel un text complementar prevederii din c o d u l m u n c i i, care face trimitere la drepturile prevăzute în acest contract, prevedere ce a devenit obligatorie prin reglementarea sa în contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, unde părţile au negociat o prevedere ce conferă drepturi superioare salariaţilor.

Drept urmare, angajatorul care a efectuat concedieri colective avea obligaţia negocierii acordării de compensaţii băneşti cu respectarea prevederilor contractului colectiv de muncă aplicabil, contract care prevede ca, dacă situaţia salariată o permite angajatorul să acorde o compensaţie echivalenta cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii, salariaţilor disponibilizaţi întrucât art. 243 din Codul muncii şi art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie şi că neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovaţi, Tribunalul a constatat că în cazul de faţă angajatorul era obligat în executarea art. 80 alin 3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pentru anii 2007-2010 şi art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel SC S. SA: "la purtarea de negocieri cu privire la acordarea celor 12 salarii de bază din luna anterioară concedierii, salariaţilor disponibilizaţii.

Or, nu rezultă din actele dosarului că părţile semnatare ale Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate au ajuns la un acord cu privire la acordarea compensării în cuantum de doar un salariu de bază.

Din cuprinsul întâmpinării si din înscrisurile de la dosar rezultă că după ce s-a purtat o corespondenta intre reprezentanţii salariaţilor si patronat cu privire la aplicarea măsurii concedierii si acordarea plaţilor compensatorii, în final, cuantumul compensaţiei a fost stabilit unilateral de patronat prin hotărâre a Consiliului de Administraţie.

Pe de altă parte instanţa apreciază ca nefiind întemeiate susţinerile pârâtei vizând caracterul facultativ al acordării plăţilor compensatoriu prevăzut de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate.

Din folosirea în cuprinsul acestui articol, a sintagmei „angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie financiară" nu rezultă decât că obligaţia angajatorului era afectată de o condiţie suspensivă pozitivă, potestativa simplă în sensul dispoziţiilor art. 1006 Cod civil.

Evenimentul viitor şi nesigur ca realizare de care depindea însăşi naşterea obligaţiei angajatorului de a plăti compensaţiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate era situaţia financiară buna a societăţii la momentul concedierii.

În nici un caz nu rezultă din interpretarea prevederilor susmenţionate că plata acestor compensaţii ţinea de voinţa exclusivă a angajatorului, ca ar fi plătit aceste compensaţii doar daca ar fi vrut, ceea ce ar fi fost oricum nelegal întrucât potrivit dispoziţiilor art. 1010 Cod civil „obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativa din partea celui ce se obligă" pentru ca atunci când condiţia potestativa este din partea debitorului, echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga.

Din actele dosarului rezultă că disponibilizarea salariaţilor nu a intervenit din motive financiare ci din cauze ce priveau exclusiv intenţia de a reorganizare eficientă a activităţii societăţii.

Acest lucru rezultă şi din răspunsul pe care patronatul l-a dat reprezentanţilor salariaţilor prin adresa nr.(...)/17.12.2008 răspuns din care se desprinde ideea că disponibilizările nu au avut drept cauza dificultăţi de natură economică ci considerente organizatorice.

Pârâta a încercat să probeze în prezentul dosar faptul că situaţia financiară nu a permis salariaţilor acordarea plăţilor compensatorii în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă depunând la dosar un flux de numerar negativ.

Instanţa a apreciat că fluxul de numerar nu reflectă situaţia financiară a societăţii ci doar lichidităţile sale, singurul act în măsură să reflecte situaţia financiară fiind bilanţul contabil care reliefează însă o situaţie prosperă a societăţii.

Mai mult prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil la nivelul angajatorului nu consacră dreptul angajatorului de aprecia cu privire la oportunitatea acordării plăţilor compensatorii către salariaţii concediaţi colectiv, aceasta având posibilitatea de a refuza executarea clauzei contractuale numai în care situaţia financiară a unităţii nu permite efectiv acordarea drepturilor în discuţie, respectiv, în situaţia unor dificultăţi economice dovedite.

Or, câtă vreme din actele dosarului rezultă că nu dificultăţile economice au constituit cauza disponibilizărilor colective, acestea fiind întemeiate în fapt pe reorganizarea activităţii societăţii şi pe modificarea structurii organizatorice a acesteia, pentru eficientizarea activităţii, angajatorul nu poate invoca cu aceeaşi ocazie, la momentul efectuării concedierilor colective existenţa unor dificultăţi financiare pentru a justifica refuzul de executare a clauzei contractuale şi implicit acordarea plăţilor compensatorii negociate.

În concluzie, apărarea pârâtei în sensul că plata acestor drepturi este condiţionată de aprecierea făcută de angajator cu privire la posibilităţile sale de plată nu poate fi avută în vedere de instanţă, o asemenea condiţie nefiind prevăzută de lege şi de clauzele contractuale şi în plus, ar face ca obligaţia asumată să fie pur potestativa, întrucât ar presupune că naşterea obligaţiei de plată a drepturilor băneşti cuvenite reclamantului cu titlu de plăţi compensatorii să depindă exclusiv de voinţa părţii debitoare (care, deşi ar constata îndeplinirea condiţiilor pentru naşterea obligaţiei ar putea oricând şi nejustificat să refuze efectuarea acestor plăţi) ceea ce este inacceptabil.

Întrucât a apreciat că s-a realizat condiţia potestativa simplă de care depindea naşterea dreptului salariaţilor concediaţi la încasarea plăţilor compensatorii, instanţa apreciază că aceştia, inclusiv reclamantul, sunt îndreptăţiţi la plata compensaţiei în cuantum de 11 salarii de bază.

Faţă de cele mai sus reţinute Tribunalul a admis cererea de chemare în judecată în privinţa acestui capăt de cerere şi va oblige pârâta la plata către reclamant a 11 salarii de bază brute din luna anterioară concedierii, cu titlul de plăţii compensatorii.

În ceea ce priveşte cererea reclamantului privind restituirea reţinerilor făcute de angajator din salariul compensatoriu plătit instanţa apreciază că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele argumente:

Reţinerea impozitului si a contribuţiilor deduse din salariul compensatoriu acordat s-a realizat conform prevederilor legislaţiei aplicabile, respectiv dispoziţiile codului fiscal (Legea nr. 571/2003) referitoare la impozitul pe venit si Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscal (H.G. nr.44/2004) ce includ in categoria veniturilor impozabile si veniturile asimilate salariilor reprezentate de compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective si, astfel, in aplicarea prevederilor art. 55 alin. (2) din Codul fiscal coroborate cu pct. 68 lit. I) din Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscal, in mod legal s-a calculat, reţinut si virat impozitul de 16%.

Sumele reprezentând salariile compensatorii sunt denumite in legislaţia fiscala compensaţii băneşti individuale care sunt acordate salariaţilor, din fondul de salarii al angajatorului, la desfacerea contractului individual de munca. Aceste venituri reprezintă venituri salariale si se impozitează in luna in care sunt acordate salariaţilor disponibilizări in temeiul pct. 68 lit. 1) din Normele metodologice pentru aplicarea art. 55 alin. (1) si (2) din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 cu modificările si completările ulterioare, compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispoziţiilor prevăzute in contractul de munca sunt considerate drept venituri asimilate salariilor. Veniturile obţinute de persoanele disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, sunt venituri impozabile, iar determinarea impozitului se face in conformitate cu prevederile art. 57 alin. 2) lit. b) din Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare.

Tot în privinţa susţinerii reclamantului în sensul greşitei impuneri a sumei primite cu titlu de plăţi compensatorii, faţă de dispoziţiile art. 56 punctul 4 lit. j) din codul fiscal, care prevede faptul că sumele reprezentând plăţi compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate primite de persoanele concediate ca urmare a concedierilor colective nu sunt impozabile în sensul impozitului pe profit, Tribunalul a constatat că şi aceasta este neîntemeiată, întrucât, prevederile codului fiscal mai sus arătate se referă la sumele reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, fiind evident că nu mai pot fi impozitate acele sume la calcularea căruia s-a avut în vedere un venit salarial mediu net, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, plăţile compensatorii prevăzute de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate angajatoare fiind calculate pe baza salariului brut de bază din luna premergătoare concedierii, salariului, astfel încât salariaţii au dreptul la suma rezultată în urma impozitării

În aceste condiţii, Tribunalul a reţinut că suma acordată reclamantului cu titlu de indemnizaţie de concediere a fost corect calculată cu privire la contribuţia de asigurări sociale, art. 26 din Legea nr. 19/2000, aşa cum a fost modificata prin Legea nr. 200/2008, - prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuţia de asigurări sociale, printre care nu se includ compensaţiile băneşti individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaţilor. Aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuţiei a asigurările sociale, iar S.C. S. S.A. în mod legal a calculat reţinut şi virat contribuţia la fondul de asigurări sociale. Contribuţia de asigurări sociale de sănătate.

Potrivit art. 257 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, modificata, contribuţia lunara a persoanei asigurate se aplica asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit Or, aşa cum s-a reţinut mai sus, compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal, astfel încât fiind supuse impozitării sunt supuse şi reţinerii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, sub forma unei cote de 5,5%, care se aplica asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit

Persoanele juridice sau fizice la care asiguraţii îşi desfăşoară activitatea au obligaţia sa calculeze si sa vireze contribuţia angajatorului asupra fondului de salarii, datorata pentru asigurarea sănătăţii personalului din unitatea respectiva, astfel cum este prevăzut la art. 258 din aceeaşi lege. Prin fond de salarii realizat, în sensul legislaţiei privind asigurările sociale de sănătate, se înţelege în temeiul art. 256 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, totalitatea sumelor utilizate de o persoana fizica si juridica pentru plata drepturilor salariale sau asimilate salariilor. Obligaţia calculării contribuţiei individuale la asigurările sociale de sănătate rezulta din faptul ca sunt drepturi primite de personalul disponibilizat potrivit contractului colectiv de munca datorita fostei calităţi de salariat a acestora. Prin urmare, întrucât compensaţiile băneşti sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale, apare si obligativitatea calculării contribuţiei la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.

Astfel, S.C. S. S.A. în mod legal a calculat, reţinut si virat contribuţia la fondul unic de asigurări sociale de sănătate.

Contribuţia de asigurare pentru accidente de munca si boli profesionale Potrivit Legii nr. 346/2002, modificata, rezulta ca din sfera sumelor exceptate de la plata contribuţiei de asigurare pentru accidente de munca şi boli profesionale au fost eliminate drepturile plătite potrivit dispoziţiilor legale în cazul desfacerii contractelor individuale de munca, în care s-ar fi înscris şi plăţile compensatorii. In acest sens, S.C. S. S.A. în mod legal a calculat, reţinut şi virat contribuţia de asigurare pentru accidente de munca şi boli profesionale.

Contribuţia individuala la bugetul asigurărilor pentru şomaj - pârâta SC S. S.A. nu a calculat şi nu a reţinut contribuţia individuala la bugetul asigurărilor pentru şomaj, potrivit art. 14 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de munca.

În concluzie, a respins pretenţia reclamantului privind obligarea S.C. S. S.A. la plata sumei reprezentând contribuţiile deduse din salariul compensatoriu acordat, întrucât acestea au fost calculate, reţinute şi virate de societate în conformitate cu legislaţia aplicabila.

Cu privire la pretenţiile reclamantului privind daunele morale în cuantum de 10.000 lei Tribunalul le-a respins ca nefondate, pentru următoarele motive:

Tribunalul a constatat din precizările reclamantului că acesta solicită aceste sume ca urmare a concedierii nelegale, efectuată cu nerespectarea criteriilor de disponibilizare iar societatea deşi profitabilă s-a dispersat de salariaţi fără a avea nici un motiv palpabil, concedierea fiind şi netemeinică, ceea ce l-a afectat din punct de vedere financiar şi social.

Cu privire la plata unor daune morale solicitate ca urmare a concedierii nelegale aceste pretenţii sunt nefondate, întrucât, pe de o parte, caracterul nelegal sau/şi netemeinic al concedierii nu mai poate fi analizat şi constatat de instanţă, iar pe de altă parte, existenţa unor fapte ilicite săvârşite de pârâte la momentul concedierii şi în legătură cu concedierea sau a unor acte discreţionare exercitate de pârâte în scopul concedierii sale poate avea loc numai în cadrul contestaţiei împotriva deciziei de concediere, ocazie cu care s-ar fi putut face si verificări de către instanţa investita cu soluţionarea contestaţiei în sensul susţinerilor reclamantului, referitoare la impactul negativ asupra acestuia faţă de încălcarea flagranta si pronunţata a drepturilor sale, la suferinţa psihică provocată de situaţia de a nu putea suporta cheltuielile zilnice, etc, ceea ce, faţă de caracterul definitiv al actului angajatorului nu mai poate fi verificat.

A primi cererile reclamantului şi a o soluţiona în condiţiile în care decizia de concediere a devenit definitivă prin necontestarea ei în termenul prevăzut de lege ar avea drept efect analizarea a însăşi concedierii şi anihilarea efectelor deciziei de concediere deşi aceasta se bucură de prezumţia că este un act legal şi necontestat, ceea ce ar însemna eludarea dispoziţiilor legale care reglementează controlul concedierii, ceea ce nu este permis.

Împotriva sus menţionatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs S. N. şi SC S. SA, înregistrate pe rolul Curţii de A p e l B u c u r e ş t i – Secţia a VII a Civilă şi pentru Cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale sub nr(...).

În susţinerea recursului S. N. a arătat că prin sentinţa civilă nr. 9021/14.05.2,009 pronunţată în dosar nr(...) al T r i b u n a l u l u i B u c u r e ş t i a fost admisă in parte cererea de chemare în judecată, respectiv obligând pârâta la plata 11 salarii compensatorii conform contractului colectiv de muncă, respingând capătul al doilea şi al treilea de cerere, privind obligarea pârâtei la restituirea contribuţiilor deduse din salariul compensatoriu acordat şi daunele morale în cuantum de 10 000 lei, fără a avea motive temeinice şi un fundament legal.

În ceea ce priveşte restituirea contribuţiilor la asigurările sociale instanţa in mod netemeinic şi nelegal le-a respins, întrucât aceste compensaţii reprezintă o despăgubire bănească şi nu un salariu, mai ales faptul că calitatea de salariat a recurentului a încetat, iar această despăgubire fiind acordată după încetarea contractului individual de muncă; potrivit legii aceste contribuţii se reţin din salariu sau venituri asimilate salariilor, pârâta neputând să reţină contribuţiile legale, ci numai impozitul pe venit de 16%.

Instanţa a confirmat faptul că conform Legea nr.19/2000
prevedea exceptarea de la plata contribuţiei la asigurările sociale şi drepturile plătite potrivit dispoziţiilor legale, în cazul încetării raporturilor de muncă, insă precizează faptul că Legii nr.200/2008 nu mai păstrează aceste dispoziţii, dar nici nu prevede faptul că se vor plăti aceste contribuţii, astfel ne fiind vorba de salariu sau venituri asimilate salariului,aşa cum este stipulat în lege, fiind despăgubiri băneşti, urmează a nu se reţine plata acestor contribuţii.

Instanţa a respins capătul al treilea de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că nu a făcut dovada unui prejudiciu, încă simplu fapt că pârâta l-a obligat să îi solicit aceste drepturi pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu mai ales că din bilanţul contabil rezultă că domnii administratori şi manageri in loc să plătească salariile compensatorii şi-au repartizat din profit suma de 1.235.360 lei, iar în faţa instanţei se prezintă umili cu un flux de numerar care este negativ , arătând instanţei că nu au bani, practic nu au bani de dat.

În susţinerea recursului său SC S. SA arată că potrivit art. 304 pct. 8 din C o d u l d e procedura civila, recurentul solicită instanţei să constate că hotărârea este netemeinica, întrucât interpretând greşit actul juridic dedus judecaţii, instanţa a schimbat natura ori înţelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestuia.

Instanţa de fond, interpretând greşit actul juridic dedus judecaţii, nu a ţinut cont de posibilităţile reale de plata ale societăţii, respectiv de apărările din întâmpinare, concluzii si de fluxurile de numerar depuse de S.C. S. S.A. la dosar, care evidenţiază, fără putinţa de tăgada, lipsa lichidităţilor si nu a luat in considerare faptul ca S.C. S. S.A. se confrunta cu dificultăţi de plata, prin lipsa numerarului, apreciind eronat ca bilanţul contabil reliefează o situaţie prospera a societăţii. în mod neîntemeiat tratează situaţia financiara a societăţii unilateral, numai prin prisma bilanţului contabil, deşi recurenta a arătat ca situaţiile financiare ale unei societăţi au mai multe componente printre care inclusiv fluxurile de numerar care evidenţiază posibilităţile reale de plata ale unei societăţi. Prin situaţiile veniturilor şi cheltuielilor la perioade (fluxuri de numerar) a susţinut şi dovedit ca situaţia financiara a societăţii nu permitea şi nu permite Instanţa de fond considera în mod neîntemeiat ca acordarea unor compensaţii băneşti în cuantum de 12 salarii de baza brute din luna premergătoare concedierii nu este o facultate a unităţii. Totodată, în mod netemeinic considera ca acestea trebuie acordate întrucât situaţia financiara a societăţii ar permite plata acestora, obligându-l la achitare. Mai mult, creează o confuzie intre cauza (motivul) concedierii colective la nivel de societate, care nu a fost bazata pe dificultăţi de ordin economic, ci pe considerente organizatorice şi cauza neacordării unor compensaţii băneşti la nivelul a 12 salarii de baza brute din luna premergătoare concedierii. Aceste aspecte sunt tratate distinct atât în Notificarea nr. 46613/04.12.2008 cât şi în adresa nr. 47509/17.12.2008. Instanţa de fond, preluând din adresa nr. 47509/17.12.2008 cauza (motivul) concedierii colective care nu a fost bazat pe dificultăţi financiare, îl suprapune în mod neîntemeiat peste motivul imposibilităţii plaţii de către societate a salariilor compensatorii în cuantumul prevăzut.

Sintagma „situaţia financiara" din cuprinsul art. 64 al Contractului colectiv de munca încheiat la nivelul S.C. S. SA se refera la toate componentele situaţiilor financiare potrivit legilor contabile si nu se rezuma numai la bilanţ si contul de profit si pierdere.

Situaţiile financiare sunt alcătuite, potrivit Legii nr.82/1991 a contabilităţii şi O.M.F. nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementarilor contabile cu directivele europene, din următoarele componente: bilanţ, contul de profit şi pierdere, situaţia modificărilor capitalului propriu, situaţia modificărilor poziţiei financiare, sau mai exact situaţia fluxurilor de trezorerie sau a fluxurilor de fonduri (astfel fiind fluxurile de numerar ale S.C. S. S.A. de la data de 29.09.2008 si 19.01.2009), politici contabile şi note explicative. Aceste documente, componente ale situaţiilor financiare, reprezintă un tot unitar, care se analizează împreuna prin prisma procesului de raportare financiara. O situaţie financiara a societăţii la un moment dat este determinata de posibilităţile de plata la acel moment şi nu numai prin prisma bilanţului şi a contului de profit şi pierderi (de unde rezulta profitul net), ce evidenţiază cursul societăţii intr-un întreg an - care poate sa înceapă rău şi sa se termine bine, sau invers. De aceea şi impozitul pe profit se calculează, final, după închiderea exerciţiului financiar. Or, din situaţia fluxului de numerar prezentat de S. SA, pentru perioada septembrie 2008 - august 2009, rezulta veniturile si obligaţiile de plata si, totodată, fără posibilitate de interpretare, ca începând cu luna decembrie 2008 societatea este in deficit cu disponibilităţile atât in lei cât si in euro.

Un alt aspect pe care recurenta este acela ca, chiar daca din bilanţul si contul de profit si pierderi aferent exerciţiului financiar al anului 2008 rezulta ca societatea a realizat profit, repartizarea profitului se efectuează pe destinaţiile prevăzute de dispoziţiile legale in vigoare, conform hotărârii adunării generale a acţionarilor. Astfel, după plata impozitului pe profit si repartizarea la fondul de rezerva a cotei prevăzute de Legea nr.31/1990 a societăţilor comerciale, profitul net rămas, este la dispoziţia exclusiva a acţionarilor care decid asupra destinaţiei acestuia. In aceste condiţii direcţionarea profitului către fondul de salarii (din care se plătesc inclusiv aceste compensaţii băneşti), înainte de aprobarea bilanţului si contului de profit si pierderi, fără aprobarea adunării generale a acţionarilor constituie o încălcare a legii, fiind considerata infracţiune. Niciun angajator, care este pus de acţionari sa administreze o societate si sa angajeze forţa de munca salariata, nu se poate angaja sa achite salariaţilor drepturi din profit fără aprobarea adunării generale a acţionarilor, care nu l-a împuternicit in acest sens. De aceea, nici la negocierea contractului colectiv de munca la nivel de unitate, plata mai mult de un salariu compensatoriu celor disponibilizaţi.

conducerea societăţii, împuternicita de Consiliul de administraţie in acest scop, nu se putea angaja ferm sa acorde, cu titlu de compensaţii, sume pe care nu le putea prevedea si cuantifica in momentul negocierii si care, fără aprobarea adunării generale a acţionarilor nu puteau fi incluse in bugetul de venituri si cheltuieli, în fondul de salarii (deci, in cheltuieli, pentru ca din alte surse nu se puteau acorda).

E. înregistrat de societate la finele anului 2008 nu ar fi putut fi repartizat mai înainte de adunarea generala a acţionarilor şi mai ales pe fondul de salarii.

La momentul disponibilizărilor societatea a avut un motiv legitim si o justificare reala a imposibilităţii de plata a compensaţiilor băneşti la nivelul a 12 salarii de baza brute avute in luna premergătoare concedierii colective, pe de o parte pentru ca nu avusese loc adunarea generala a acţionarilor, iar pe de alta parte pentru ca fluxul de numerar de la finele anului 2008 si in perspectiva pe anul 2009 erau negative.

Chiar daca la 31.12.2008 societatea a înregistrat profit, aceasta se datorează rezultatelor bune din cursul anului 2008, care insa spre sfârşitul anului s-au deteriorat si au determinat un profit diminuat fata de cel programat si un volum de numerar foarte mic, care nu permitea alte cheltuieli decât cele programate. G. economico-financiari de dezechilibru in actuala criza economica manifestata la nivel mondial, la nivelul tarii si, implicit, la nivelul societăţii S., trebuie luaţi în considerare si au un caracter obiectiv si exterior persoanei sau voinţei angajatorului, astfel încât nu se pot pune în discuţie problemele de apreciere a conduitei sale.

Acordarea compensaţiilor la nivelul a douăsprezece salarii, intimatului - reclamant cat si altor persoane concediate, ar fi dus societatea in imposibilitate de plata a creditorilor privilegiaţi - salariaţii ramaşi, atâta timp cat sursa de plata o constituie fondul de salarii.

În concluzie, recurenta consideră ca instanţa de fond trebuia sa interpreteze art. 64 din contractul colectiv de munca încheiat la nivelul S.C. S. S.A., potrivit art. 977 din Codul civil si art. 7(2) din Legea nr. 130/1996, după intenţia comuna a pârtilor contractante, aceea de a nu se obliga in mod imperativ angajatorul, iar pe de alta parte, sa privească situaţiile financiare ca pe un tot unitar, nu numai raportat la contul de profit si pierderi. In acelaşi timp, in afara de acţionari, nimeni nu poate dispune asupra destinaţiei profitului net al societăţii.

Instanţa de fond a interpretat in mod greşit hotărârea Consiliului de administraţie al societăţii din data de 19.01.2009, considerând ca in final, cuantumul compensaţiei a fost stabilit unilateral de către patronat, iar din actele dosarului nu rezulta ca părţile semnatare ale contractului colectiv de munca ar fi ajuns la un acord cu privire la acordarea compensării in cuantumul unui salariu de baza. Din modul în care a fost redactat textul art. 64 din contractul colectiv de munca încheiat la nivelul societăţii rezulta ca părţile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligaţii în sarcina angajatorului în situaţia concedierilor colective, termenul „poare acorda" semnificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensaţie la latitudinea societăţii, după o analiza prealabila a situaţiei financiare. Faţă de modul de redactare a clauzei, nu exista nicio dificultate în determinarea înţelesului sau, respectiv a voinţei interne a părţilor cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportarea la alte clauze ale contractului colectiv de munca, care instituie obligaţii. Astfel, nu este vorba de decizie unilaterala a Consiliului de administraţie al societăţii, ci de interpretarea clauzelor contractului colectiv de munca încheiat la nivel de unitate.

Urmare celor prezentate, solicita sa se constate ca hotărârea este netemeinica, întrucât, interpretând greşit actele juridice deduse judecaţii, instanţa a schimbat natura ori înţelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestora.

Potrivit art. 304 punctul 7 din C o d u l d e procedura civila, solicita sa se constate ca hotărârea este netemeinica, întrucât cuprinde motive contradictorii.

Recurenta consideră că se află în faţa unor motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, din considerentele si dispozitivul sentinţei recurate rezulta faptul ca S.C. S. S.A. trebuie sa achite in integralitate, către intimatul-reclamant, suma pretinsa prin cererea introductiva, respectiv unsprezece salarii de baza brute in cuantum egal cu cel al salariului de baza brut din luna anterioara concedierii, neluand in considerare ca din suma bruta ceruta si acordata recurenta-parata trebuie sa retina impozitul pe salarii si celelalte contribuţii datorate potrivit legii, iar, pe de alta parte, tot din considerentele si dispozitivul hotărârii atacate rezulta ca instanţa respinge capătul al doilea de cerere, considerând ca S.C. S. S.A. in mod temeinic a calculat, reţinut si virat impozitul si contribuţiile aferente salariului compensatoriu acordat la concediere.

Astfel, contradicţia rezulta din faptul ca, pe de o parte, instanţa admite ca S.C. S. S.A. a procedat legal prin reţinerea impozitului pe venit si a contribuţiilor potrivit legislaţiei aplicabile, cu ocazia plaţii salariului compensatoriu acordat la concediere, respingând acest al doilea capăt de cerere, iar pe de alta parte obliga recurenta-parata la plata către intimatul-reclamant a unsprezece salarii de baza brute in cuantum egal cu cel al salariului de baza brut din luna anterioara concedierii.

Or, aşa cum recurenta a motivat in întâmpinare si in concluziile pe fond, S.C. S. S.A. în mod corect a procedat la deducerea contribuţiilor din salariul compensatoriu acordat, iar în situaţia în care este obligata sa plătească unsprezece salarii compensatorii intimatului-reclamant, aceasta nu se realizează la nivel de suma bruta, ci O., întrucât se aplica aceleaşi dispoziţii legale privind impunerea veniturilor, precum şi reţinerea şi virarea contribuţiilor.

Instanţa de fond nu a luat in considerare apărările recurentei cu privire la acest aspect, respectiv ca din pretenţiile intimatului-reclamant trebuiau scăzute impozitul pe venit si contribuţiile legale datorate care, potrivit Codului fiscal se reţin la sursa, astfel încât suma O. ce s-ar fi cuvenit efectiv, după scăderea acestor obligaţii legale, ar fi fost de 12.108 lei si nu de 17.160 lei, cat s-a pretins si cat s-a admis.

Urmare aspectelor invocate, recurenta solicită instanţei să constate netemeinicia hotărârii atacate, întrucât cuprinde motive contradictorii.

Potrivit art. 304 pct. 9 din C o d u l d e procedura civila, recurenta solicită instanţei să constate ca hotărârea pronunţata este data cu aplicarea greşita a legii, întrucât acordarea unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective este legala şi temeinica, în concordanta cu dispoziţiile art. 78 din Contractul colectiv de munca unic Ia nivel naţional pe anii 2007-2010, cu prevederile contractului colectiv de munca încheiat la nivelul S.C. S. SA, cu hotărârea Consiliului de administraţie al S.C. S. S.A. şi conform angajamentului asumat de S.C. S. S.A. prin Notificările transmise reprezentanţilor salariaţilor în cadrul procedurii concedierii colective.

Instanţa de fond a nesocotit principiul înscris in art. 969 din Codul Civil, potrivit căruia convenţiile au putere de lege intre părţile contractante.

Art.41 din Constituţia României stabileşte: „Dreptul la negocieri colective in materie de munca si caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate", iar art. 7 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de munca prevede expres: "Contractele colective de munca, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor. " La formularea art. 64 din Contractul colectiv de munca, cu ocazia negocierii cu reprezentanţii aleşi ai salariaţilor, părţile au convenit ca angajatorul sa aibă posibilitatea de a decide asupra acordării compensaţiilor, in funcţie de conjunctura (situaţia societăţii la momentul respectiv, neafectarea personalului rămas, posibilităţile de plata), si bineînţeles, daca situaţia financiara ii permite acest lucru.

Angajatorul a aplicat corect legea si nu s-a abătut de la normele cu caracter imperativ pe care le instituie contractul colectiv de munca unic la nivel naţional încheiat pentru anii 2007-2010, asigurându-le salariaţilor o protecţie socială minimă impusa de lege prin acordarea unui salariu compensatoriu. Temeiul legal al acordării unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective îl constituie art. 78 din Contractul colectiv de munca unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 nr. 2895/21/29.12.2006, care cuprinde prevederi minimale obligatorii de aplicat de către toţi angajatorii si pe care S.C. S. S.A. Ie-a respectat întocmai. Având in vedere situaţia financiara a S.C. S. S.A., disponibilităţile băneşti si fluxul de numerar negativ din ultimul trimestru al anului 2008, din perioada disponibilizării cat si din perspectiva anului 2009, precum si faptul ca art. 64 din contractul colectiv de munca al S.C. S. S.A. prevede o posibilitate, o latitudine a angajatorului in acordarea unor compensaţii in cazul concedierii colective, iar art.78 din Contractul colectiv de munca la nivel naţional stabileşte o obligaţie pentru angajator, S.C. S. S.A. a acordat o compensaţie de un salariu brut lunar, cat era obligat si cat a putut din fondul de salarii, in afara drepturilor cuvenite la zi.

Posibilitatea acordării a douăsprezece salarii compensatorii celor concediaţi a fost reanalizata de Consiliul de administraţie al S.C. S. S.A. in şedinţa din data de 19.01.2009, care a decis, in continuare, in raport de posibilităţile de plata ale societăţii, acordarea unor compensaţii la nivelul unui salariu de baza brut avut in luna premergătoare concedierii colective, pentru fiecare salariat disponibilizat.

Atunci când, la 19.01.2009, Consiliul de administraţie a reanalizat posibilitatea reala a acordării salariilor compensatorii a ţinut seama de cifra pe care ar reprezenta-o acordarea a douăsprezece salarii de baza brute pentru cei 129 salariaţi disponibilizaţi. Cu acest prilej a constatat ca suma salariilor compensatorii ar însemna circa 3 milioane lei, reprezentând fondul de salarii al societăţii pentru doua luni si J, fapt ce ar genera imposibilitatea plaţii salariilor pentru angajaţii ramaşi.

Fiind pus sa aleagă intre o măsura de protecţie sociala pentru personalul disponibilizat (care beneficiază de alte venituri: ajutor de şomaj - care ulterior a fost prelungit, prin ordonanţa de urgenta, cu încă trei luni -, eventuala remuneraţie pentru munca prestata in cazul angajării, pensie si alte surse) si plata muncii prestate pentru salariaţii ramaşi, in condiţiile lipsei disponibilităţilor de plata, precum si a formulării permisive a art.64 din Contractul colectiv de munca la nivelul societăţii, Consiliul de administraţie a decis acordarea unui salariu compensatoriu, in conformitate cu dispoziţiile imperative ale art.78 din Contractul colectiv de munca la nivel naţional.

Examinând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurenti, ţinând seama de prevederile art.304¹ C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

Recurentul-reclamant a fost salariatul pârâtei SC S. SA până la data de 22.01.2009 când raporturile de muncă au încetat prin concediere colectivă conform deciziei nr.95/21.01.2009, în temeiul prevederilor art. 65 alin. 1 din Codul muncii, pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului.

Angajatorul a plătit salariaţilor disponibilizaţi, inclusiv reclamantului o compensatie egală cu un salariu lunar, asa cum rezulta din decizia de concediere si din extrasul de pe statele de plata comunicat salariatului.

In ceea ce priveste recursul formulat de recurentul-reclamant, curtea retine ca principalele critici privesc sumele retinute cu titlu de impozit si contributii speciale de bugetele de asigurari sociale de sanatate, pensie si somaj din salariul compensatoriu acordat si pretentiile cu titlu de daune morale.

Recursul recurentului-reclamant este intemeiat doar in parte sub aspectul sumelor retinute cu titlu de contributii la bugetul asigurarilor sociale, restul retinerilor fiind facute in mod legal si temeinic.

Astfel, sub aspectul impozitului, in baza art.55 alin.1 si 2 din Codul fiscal, Curtea constata ca acesta trebuia retinut din compensatiile acordate, care au fost stabilite la nivelul salariului de baza brut, motiv pentru care nu sunt aplicabile dispozitiile art.55 alin.4 lit.j dn Codul fiscal, dispozitie legala care se refera la neimpozitarea sumelor reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, conform legi.

Cum drepturile compensatorii cuvenite recurentului-reclamant au fost stabilite prin Contractul colectiv de munca la nivelul salariilor de baza brute din luna premergatoare concedierii, acestea nu se incadreaza in exceptia prevazuta de lege, urmand a li se aplica dreptul comun, fiind deci supuse impozitarii.

Curtea nu poate retine nici sustinerile recurentului sub acest aspect in sensul ca suma respectiva a reprezentat o despagubire, nefiind supusa impozitarii, deoarece legea prevede expres si limitativ veniturile care nu sunt supuse impozitarii, drepturile respective neintrand in exceptiile mentionate de aliniatul 4.

In ceea ce priveste contributiile la asigurari sociale, Curtea constata ca in cauza sunt aplicabile dispozitiile art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, potrivit carora contribuţia de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj la nivelul cotei contribuţiei individuale de asigurări sociale.

Este adevarat ca potrivit art.26 din aceeasi lege, aceste venituri nu sunt scutite de plata contributiilor la asigurari sociale, nefiind prevazute in categoria veniturilor exceptate potrivit acestui articol, dar fostul angajator nu trebuia sa retina si sa vireze aceste contributii deoarece ele nu sunt suportate pentru aceste venituri de catre angajat, ci de catre bugetul asigurărilor pentru şomaj, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000.

In privinta asigurarilor sociale de sanatate, in mod corect instanta de fond a retinut ca acestea sunt datorate inclusiv pentru platile compensatorii, care din punct de vedere fiscal sunt asimilate veniturilor salariale si nu sunt exceptate de la plata acestei contributii, in baza art.257 alin.2 din Legea nr.95/2006.

De asemenea, in temeiul Legii nr. 346/2002, modificata, platile compensatorii nu fac parte din sfera sumelor exceptate de la plata contribuţiei de asigurare pentru accidente de munca şi boli profesionale, motiv pentru care fostul angajator în mod legal a calculat, reţinut şi virat contribuţia de asigurare pentru accidente de munca şi boli profesionale.

Contribuţia individuala la bugetul asigurărilor pentru şomaj nu a fost calculata şi reţinuta de pârâta, potrivit art. 14 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de munca.

In ceea ce priveste daunele morale, Curtea constata ca recursul recurentului-reclamant nu este fondat, deoarece acesta nu a dovedit intrunirea cumulativa a conditiilor raspunderii patrimoniale a angajatorului in conditiile art.269 Codul muncii.

In mod corect instanta a analizat aceasta cerere in functie de motivele invocate de reclamant, care privesc nelegalitatea concedierii. Dar, avand in vedere ca acesta nu a contestat decizia de concediere in termenul prevzut de lege si nu s-a constatat nelegalitatea acesteia, instanta de fond nu putea analiza existenta unei fapte ilicite sub acest aspect, deoarece nu a fost investita cu o contestaie impotriva concedierii.

De asemenea, din probele administrate in cauza nu rezulta existenta unei legaturi de cauzalitate si nici vinovatia anagajatorului in producerea prejudiciului.

In recurs, recurentul a invocat motive noi in sustinerea acestui capat de cerere, in sensul ca prejudiciul este dovedit de simplul fapt ca a fost obligat sa-si solicite drepturile pe cale judecatoreasca. Curtea constata ca instanta de fond a fost sesizata cu pretentii cu titlu de daune morale, in conditiile in care fapta ilicita imputata fostului angajator era concedierea nelegala, nu neplata compensatiilor, ceea ce presupune o alta cauza juridica, deci o cerere noua.

Fiind o cerere noua in recurs, aceasta nu poate fi analizata fata de dispozitiile art.294 si art.316 Cod procedura civila.

In ceea ce priveste recursul formulat de recurenta-parata, acesta priveste aspecte legate doar de admiterea pretentiilor pentru cele 11 salarii compensatorii si de plata cheltuielilor de judecata.

Sub aspectul platilor compensatorii datorate de fostul anagajator, Curtea constata ca solutia pronuntata de prima instanta este temeinica si legala.

In cauza nu sunt incidente motivele de recurs prevazute de art.304 pct.8 si 9 Cod procedura civila. Instanta nu a interpretat gresit actul juridic dedus judecatii, schimband natura ori intelesul lamurit si vadit neindoielnic al acestora si nici nu a dat o hotarare cu aplicarea gresita a legii.

Solutia instantei se intemeiaza pe dispozitiile art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel SC S. SA, potrivit caruia în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda în funcţie de situaţia financiară o compensaţie astfel:- echivalenta cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor colective; - echivalenta cu trei salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor individuale.

Reclamantul se incadreaza in situatia prevazuta de textul respectiv, contractul sau incetand in cadrul unei concedieri colective, motiv pentru care avea dreptul la douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Curtea nu poate retine sustinerile recurentei-parate in sensul ca plata compensatiilor banesti in cuantumul prevazut de Contractul Colectiv de Muncă la nivel SC S. SA reprezenta o facultate a angajatorului si ca acordarea unui singur salariu compensatoriu a fost justificata de situatia financiara a societatii.

In primul rand, plata compensatiilor nu reprezenta o facultate a anagajatorului, ci o obligatie impusa de lege si de Contractul colectiv de munca la nivel de unitate.

Instanta de fond a interpretat corect legea si contractul amintit si a argumentat pe larg rationamentul care justifica acordarea a douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.

Este adevarat ca potrivit dispozitiilor art. 78 alin. 1 si 2 din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel Naţional pe anii 2007 - 2010, la încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Dar, dispozitia mentionata este una generală si trebuie aplicata si interpretata in concordanta cu celelalte dispozitii generale si speciale prevazute de lege si de contractele colective.

In acest sens, potrivit art. 80 alin .3 din acelaşi Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional, în situaţia în care se efectuează concedieri colective, părţile vor negocia acordarea de compensaţii băneşti cu respectarea prevederilor legale şi/sau ale contractelor colective de muncă aplicabile.

Asa cum corect a apreciat instanta de fond, este evident că dispoziţiile speciale ale art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional au prevalenta în situaţia concedierilor colective, faţă de dispoziţiile cu caracter general prevăzute de art.78 din acelaşi contract, conform principiului specialia generalibus derogant.

In temeiul art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pentru anii 2007-2010, având în vedere dispoziţiile art. 241 alin. 1 lit. d) şi art. 283 alin. 3 din Codul muncii, salariatul are dreptul la acordarea unor compensaţii, drept căruia îi corespunde obligaţia corelativă a angajatorului.

Potrivit dispozitiilor art. 236 Codul muncii şi cele ale Legii nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă este obligatoriu pentru părţile semnatare.

Potrivit art. 238 din Codul muncii, la încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal. Plata compensatiilor în caz de concediere reprezinta o măsura de protecţie socială si este reglementa prin norme prevazute în favoarea salariaţilor, astfel încât având caracter minimal, c o d u l m u n c i i permite completarea acestor prevederi cu dispozitii mai favorabile.

F. aceasta este situatia prevederilor cuprinse in Contractul Colectiv de Muncă la nivel SC S. SA. In aplicarea dispozitiilor amintite din Codul muncii si din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pentru anii 2007-2010, partile au negociat acordarea de compensaţii băneşti in situaţia în care se efectuează concedieri colective si acordul la care au ajuns este obligatoriu pentru acestea, întrucât art. 243 din Codul muncii şi art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie şi că neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovaţi.

G. de drepturile stabilite prin contractul colectiv la nivel de unitate, executarea obligatiei corelative a angajatorului nu poate fi lasata la latitudinea acestuia, deoarece, potrivit art.978 Cod civil, cand o clauza poate avea doua intelesuri, ea se interpreteaza in sensul in care poate avea un efect, iar nu in acela ce nu ar putea produce niciunul.

In ciuda negocierii de comun acord a acestor drepturi, cuantumul compensaţiei a fost stabilit unilateral de patronat prin hotărâre a Consiliului de Administraţie.

Nu pot fi retinute susţinerile recurentei vizând caracterul facultativ al acordării plăţilor compensatorii, in mod corect instanta de fond aratand ca prevederile respective reprezinta doar o obligaţie afectată de o condiţie suspensivă pozitivă, potestativa simplă în sensul dispoziţiilor art. 1006 Cod civil.

Evenimentul viitor şi nesigur ca realizare de care depindea însăşi naşterea obligaţiei angajatorului de a plăti compensaţiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate era situaţia financiară buna a societăţii la momentul concedierii.

Plata acestor compensaţii nu putea ţine de voinţa exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 1010 Cod civil „obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativa din partea celui ce se obligă". Când condiţia potestativa este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga.

Din probele administrate in cauza rezultă că masura concedierii colective nu s-a facut din motive financiare, ci din cauze ce priveau exclusiv intenţia de a reorganizare eficientă a activităţii societăţii. Astfel, Curtea a retinut răspunsul pe care patronatul l-a dat reprezentanţilor salariaţilor prin adresa nr.(...)/17.12.2008 si bilanţul contabil, care demonstreaza existenta profitului in anul in are a avut loc disponibilizarea.

In conditiile in care societatea a realizat profit si nu avea probleme financiare, Curtea nu poate retine sustinerile recurentei in sensul ca lipsa lichiditatilor a impiedicat-o sa acorde compensatiile la care s-a obligat. De asemenea, executarea obligatiei nu depindea nici de plata salariatilor neconcediati, in vonditiile in care acestea reprezentau obligatii diferite, ce aveau cauze diferite.

In mod corect instanta de fond a apreciat ca prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil la nivelul angajatorului nu consacră dreptul angajatorului de aprecia cu privire la oportunitatea acordării plăţilor compensatorii către salariaţii concediaţi colectiv, aceasta având posibilitatea de a refuza executarea clauzei contractuale numai daca situaţia financiară a unităţii nu permite efectiv acordarea drepturilor în discuţie, respectiv, în situaţia unor dificultăţi economice dovedite. Câtă vreme din actele dosarului rezultă că nu dificultăţile economice au constituit cauza disponibilizărilor colective, acestea fiind întemeiate în fapt pe reorganizarea activităţii societăţii şi pe modificarea structurii organizatorice a acesteia, pentru eficientizarea activităţii, angajatorul nu poate invoca cu aceeaşi ocazie, la momentul efectuării concedierilor colective existenţa unor dificultăţi financiare pentru a justifica refuzul de executare a clauzei contractuale şi implicit acordarea plăţilor compensatorii negociate.

G. de aceste considerente, Curtea constata ca pretentiile intimatului-reclamant sunt intemeiate, iar hotararea instantei de fond sub acest aspect este legala si temeinica.

Curtea nu poate retine nici motivul de recurs intemeiat pe dispozitiile art.304 pct.7 Cod procedura civila, deoarece hotararea nu cuprinde motive contradictorii.

Instanta de fond a dispus obligarea paratei la plata catre reclamant a unsprezece salarii de baza brute in cuantum egal cu cel al salariului de baza brut din luna anterioara concedierii. Drepturile respective au fost acordate in cuantum brut, urmand ca recurenta-intimata sa retina si sa vireze impozitul si contributiile prevazute de lege, aspecte pe care Curtea le-a analizat anterior, cu exceptia contributiei la asigurari sociale, care, in temeiul art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj la nivelul cotei contribuţiei individuale de asigurări sociale.

Deci, nu exista contradictie intre aceasta dispozitie si cea referitoare la respingerea capetelor de cerere referitoare la restituirea retinerilor, nefiind incident motivul de recurs invocat de recurenta.

G. de toate aceste considerente de fapt si de drept, in baza art.312 Cod procedura civila, Curtea va admite recursul recurentului-reclamant, va modifica în parte sentinţa recurată în sensul că va obliga pârâta şi la restituirea către reclamant a contributiei de asigurări sociale reţinute din salariul compensatoriu acordat, mentinand celelalte dispoziţii ale sentintei recurate si va respinge, ca nefondat, recursul declara de recurenta-pârâtă.

In temeiul art.274 Cod procedura civila, constatand culpa procesuala a intimatei-parate, Curtea va dispune si obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecata avansate in recurs de recurentul-reclamant, reprezentate de onorariu de avocat, potrivit chitantei depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant S. N. împotriva sentinţei civile nr.4021/14.05.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i-Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.7350/3/LM/2009, în contradictoriu cu recurenta-pârâtă SC S. SA.

Modifică în parte sentinţa recurată în sensul că obligă pârâta şi la restituirea către reclamant a contributiei de asigurări sociale reţinute din salariul compensatoriu acordat.

Menţine celelalte dispoziţii.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă SC S. SA împotriva sentinţei civile nr.4021/14.05.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i-Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.7350/3/LM/2009, în contradictoriu cu recurentul S. N..

Obligă intimata-pârâtă la 2200 lei, cheltuieli de judecată către recurentul-reclamant.

IREVOCABILĂ.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 04.11.2009.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

M. I. T. H. J. N. D.

GREFIER,

F. E. D.

Red:MC.

Tehnored: C.P.

2 EX./19.11.2009

Jud. fond : M.A.H.

D.D.