Cabinet avocat Dreptul muncii

Format vechi nr.5831/2009

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR.7240/R

Şedinţa publică de la 09 decembrie 2009

Curtea compusă din :

PREŞEDINTE - (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) (...)

GREFIER - (...) (...)

*****************

Pe rol fiind soluţionarea cererii de recurs formulată de recurenta (...) ”S.” (...), împotriva sentinţei civile nr.5717 din data de 29.06.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.7236/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimatul M. H., având ca obiect:”drepturi băneşti”.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, se prezintă recurenta (...)”S.”(...), prin consilier juridic N. J. K. în baza delegaţiei nr.13305 din 02.12.2009 depusă la dosar-fila 23 şi intimatul M. H., prin avocat T. H. în baza împuternicirii avocaţiale nr.173 din 05.11.2009 depusă la dosar-fila 18.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează Curţii că s-a depus la dosar prin intermediul serviciului „registratură” al acestei secţii la data de 18.11.2009, întâmpinare din partea intimatului M. H..

Curtea, în şedinţă publică, procedează la întâmpinării formulată de intimatul M. H. către reprezentantul legal al recurentei.

Părţile prezente, interpelate fiind, arată că nu au cereri prealabile de formulat sau excepţii de invocat.

Curtea, constatând cauza în stare de judecată acordă părţilor cuvântul în susţinerea şi combaterea cererii de recurs.

Recurenta (...)”S.”(...), prin consilier juridic N. J. K., având cuvântul, susţine oral motivele de recurs,solicitând admiterea acestuia astfel cum a fost formulat şi motivat în scris, modificarea în parte a sentinţei civile recurate în sensul respingerii cererii cu privire la obligarea societăţii la plata celor 11 salarii compensatorii, în raport de fluxul de numerar depus la dosar şi pe cale de consecinţă, să se constate temeinicia şi legalitatea acordării de către angajator a unei compensaţii egale cu un salariu cu ocazia concedierii colective; constatarea ca temeinică şi legală a reţinerii contribuţiei la bugetul asigurărilor sociale din compensaţia acordată şi respingerea cererii cu privire la restituirea acestei contribuţii; constatarea faptului că societatea recurentă nu a calculat şi nu a reţinut contribuţia individuală la bugetului asigurărilor pentru şomaj din compensaţia acordată la concediere, precum şi respingerea capătului de cerere privind obligarea societăţii la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul M. H., prin avocat T. H., având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile recurate ca fiind temeinică şi legală.

Cu cheltuieli de judecată.

Curtea, în temeiul art.150 Cod procedură civilă declară închise dezbaterile şi reţine cauza în pronunţare.

C U R T E A,

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.5717 din data de 29.06.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.7236/3/LM/2009, a fost admisă, în parte acţiunea formulată de reclamantul M. H., în contradictoriu cu pârâta S.C. S. S.A., a fost obligată pârâta să-i plătească reclamantului suma de bani reprezentând echivalentul a 11 salarii compensatorii conform contractului colectiv de muncă şi să-i restituie contribuţiile deduse nelegal din salariul compensatoriu acordat, a fost respinsă în rest cererea şi a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1400 lei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin decizia nr.75/21.01.2009, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantei, prin concediere, pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de acesta. In conformitate cu art.7 din decizia menţionată, reclamantei i s-a acordat o compensaţie la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii.

S-a constatat din înscrisurile depuse la dosar, că, în cauză, s-a dispus concedierea petentului pentru motive independente de persoana sa. De asemenea, concedierea colectivă nu a fost determinată de motive ce ţin de situaţia financiară a societăţii, ci aşa cum rezultă din notificare a fost determinată de reorganizarea activităţii.

Ca măsuri pentru atenuarea consecinţelor concedierii şi compensaţiile ce urmează a fi acordate salariaţilor concediaţi, se face trimitere la contractul colectiv de muncă, însă motivat de aprecierea posibilităţilor financiare ale societăţii, se constată că angajatorul poate acorda o compensaţie la nivelul unui salariu brut lunar, conform art.78 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional.

S-a considerat că, în conformitate cu art.64 alin.1 lit.a din contractul colectiv de muncă, în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, individuală sau colectivă, angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie echivalentă cu 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor colective.

S-a precizat că din analiza textului legal menţionat a rezultat că acordarea compensaţiei echivalente cu 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, este condiţionată de situaţia financiară a societăţii. Din actele contabile depuse la dosar, respectiv situaţia contului de profit şi pierderi, instanţa nu poate reţine că societatea intimată se confruntă cu dificultăţi financiare, cu atât mai mult cu cât nici concedierea colectivă nu a fost impusă de situaţia financiară a societăţii.

În aceste condiţii, instanţa nu a reţinut susţinerea intimatei că art.64 alin. 1 prevede o posibilitate angajatorului şi nu o obligaţie a acestuia. Art.236 alin.l din Legea nr. 53/2003 defineşte contractul colectiv de muncă, ca fiind convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală, de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă, iar potrivit art. 243 Codul muncii executarea contractului de muncă este obligatorie între părţi.

S-a apreciat că redactarea textului art.64 alin.1 din contractul colectiv de muncă reprezintă o clauză îndoielnică ce este susceptibilă de mai multe înţelesuri, astfel că intimata a interpretat această prevedere în sensul că nu este obligată la plata sumelor compensatorii, în timp ce petentul a invocat ca temei al dreptului de a solicita aceste sume. In conformitate cu art. 978 Cod civil, clauzele îndoielnice se interpretează în sensul în care ele pot produce un efect. In acest sens, tribunalul va interpreta această clauză ca o obligaţie în sarcina angajatorului, şi nu doar o posibilitate, întrucât interpretând în sens contrar, această prevedere contractuală nu ar produce nici un efect juridic, venind în contradicţie cu art. 978 Cod civil. De asemenea, această obligaţie a angajatorului de a plăti cele 12 salarii brute ca o compensaţie pentru concedierea salariatului, este condiţionată doar de situaţia financiară a societăţii şi nu de aprecierile subiective ale angajatorului. Or, aşa cum s-a menţionat anterior, situaţia financiară a societăţii permite plata acestor sume compensatorii.

În ceea ce priveşte cererea privind restituirea contribuţiilor reţinute în mod nelegal de către angajator din salariu compensatoriu acordat, instanţa a reţinut, pe baza înscrisului depus, că intimata a reţinut impozitul, CAS, sănătatea şi şomajul.

Conform art. 55 alin.2 din Legea nr.571/2003 şi art. 68 lit. 1 din Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscal, sunt incluse în categoria veniturilor impozabile şi veniturile reprezentante de compensaţii băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, motiv pentru care în mod corect a fost reţinut şi virat impozitul de 16%.

S-a avut în vedere că dispoziţiile art. 55 alin. 4 lit. j din Codul fiscal potrivit cărora sumele reprezentând plăţile compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, nu sunt incluse in veniturile salariale si nu sunt impozabile, în înţelesul impozitului pe venit, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât baza de calcul în situaţia dedusă judecăţii o constituie salariul brut, deci venitul din care nu s-au dedus contribuţiile obligatorii legale, iar nu venitul net.

De asemenea, în aceeaşi ordine de idei, tribunalul apreciat că în mod corect i s-a reţinut contribuţia de asigurări sociale de sănătate şi contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale căci, art. 257 alin. 2 lit. a din Legea nr. 95/2006 dispune că persoana asigurată are obligaţia plăţii unei contribuţii băneşti lunară pentru asigurările de sănătate care se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit. Or, dacă s-a stabilit că veniturile din plăţi compensatorii raportate la salariul brut realizat anterior concedierii sunt supuse impozitării, atunci si contribuţiile de asigurări de sănătate sunt datorate.

În ceea ce priveşte contribuţia la asigurări sociale, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj la nivelul cotei contribuţiei individuale de asigurări sociale, astfel că în mod eronat i s-a reţinut reclamantului această contribuţie.

S-a menţionat că pârâta i-a reţinut reclamantului şi contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, deşi art. 14 alin 2 lit. e din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2000 interzice acest lucru. De altfel, pârâta însăşi a recunoscut în cuprinsul întâmpinării că nu ar fi trebuit să reţină contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, aceasta susţinând fără temei că nici nu au avut loc respectivele reţineri.

Referitor la cererea privind acordarea sumei de 10.000 lei reprezentând daune morale, tribunalul a considerat că temei al acordării acestora îl reprezintă prejudiciul suferit de reclamant. Sarcina dovedirii prejudiciului revine reclamantei, conform art.169 Cod civil. Or, în cauză tribunalul a constatat că reclamantul M. H. nu a indicat în motivarea acţiunii în ce mod a fost prejudiciat şi prin ce acţiune a pârâtei şi nici nu a produs vreo probă din care să rezulte existenţa acestui prejudiciu, pentru ca apoi instanţa să poată aprecia asupra necesităţii reparării sale.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs pârâta (...) S. (...), criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Recurenta (...) S. (...), în motivarea recursului său, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.7,8 şi 9 şi art.304¹ Cod procedură civilă a criticat hotărârea în principal sub următoarele aspecte :

1. instanţa de fond interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, nu a ţinut cont de probele administrate în cauză, care evidenţiază lipsa lichidităţilor, neluând în considerare faptul că societatea se confruntă cu dificultăţi de plată, prin lipsa numerarului, apreciind eronat că situaţia financiară este favorabilă dacă societatea a încheiat anul cu profit.

În mod netemeinic instanţa de fond reţine că nu s-a făcut dovada situaţiei financiare precare a societăţii ,neluând în considerare fluxurile de numerar şi că nu există o justificare a diminuării drepturilor prevăzute în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

În acest sens, s-a arătat că sintagma situaţia financiară din cuprinsul art.64 al Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul (...) S. (...), nu se rezumă doar la bilanţ şi contul de profit şi pierdere, ci la toate componentele situaţiilor financiare, potrivit legilor contabile.

Situaţiile financiare sunt alcătuite potrivit Legii nr.82/1991 a contabilităţii din mai multe situaţii financiare fluxurile de fonduri analizându-se prin prisma raportării financiare situaţia financiară a societăţii fiind dată de posibilităţile de plată la acel moment şi nu numai prin prisma bilanţului şi a conturilor de profit şi pierderi; chiar dacă din bilanţul şi contul de profit şi pierdere rezulta că societatea a realizat profit, repartizarea acestuia se efectuează pe destinaţiile prevăzute de legile în vigoare conform Hotărârii Adunării general a Acţionarilor. După plata obligaţiilor către stat profitul net este la dispoziţia exclusivă a acţionarilor ce decid asupra destinaţiei lui direcţionarea profitului către fondul de salarii, înainte de aprobarea bilanţului şi contului de profit şi pierderi constituind o infracţiune.

Chiar dacă în anul 2008 societatea a realizat profit, aceasta a fost consecinţa rezultatelor bune din anul 2008 care s-au deteriorat spre sfârşitul anului, astfel că acordarea compensaţiilor la nivelul a 12 salarii ar fi dus societatea în imposibilitatea de plată a creditorilor săi.

Recurenta a mai susţinut şi faptul că instanţa de fond a interpretat în mod greşit hotărârea Consiliului de Administraţie al societăţii din 19.01.2009,şi că aceasta trebuia să interpreteze art.64 din Contractul colectiv de muncă-ca nefiind dispoziţii imperativ, potrivit intenţiilor comune a părţilor, deoarece au folosit termenul „se poate acorda” referitor la compensaţiile băneşti-potrivit art.967 Cod civil, şi art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, după intenţia comună a părţilor contractante, aceea de a nu obliga imperativ angajatorul, iar pe de altă parte să privească situaţiile financiare ca pe un tot unitar nu doar raporta la contul de profit şi pierderi.

2. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.8 C.pr.civ., recurenta a arătat că hotărârea este netemeinică cuprinzând motive contradictorii, deoarece pe de o parte, instanţa obligă pe pârâtă să achite 11 salarii de bază brute din luna anterioară concedierii neluând în considerare că din suma brută acordată trebuie reţinut impozitul şi celelalte contribuţii datorate potrivit legii, iar pe de altă parte, a fost respins ce de-al doilea capăt de cerere, considerând că angajatorul temeinic a calculat, reţinut şi virat impozitele şi contribuţiile aferente salariului compensatoriu, acordat la concediere.

Recurenta susţine că instanţa de fond nu a luat în considerare apărările recurentei formulate prin întâmpinare şi prin concluziile de pe fondul cauzei, respectiv că din suma datorată intimatului trebuia scăzute sus-menţionatele sume.

3.În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., recurenta a arătat că la formularea art.64 din Contractul colectiv de muncă părţile au convenit ca angajatorul să aibă posibilitatea de a decide asupra acordării compensaţiilor în funcţie de conjunctură şi dacă situaţia financiară îi permite acest lucru, angajatorul aplicând corect legea şi asigurându-le salariaţilor o protecţie socială minimă impusă de lege ce îşi are temeiul în dispoziţiile art.78 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art.969 Cod civil, art.7 alin.2 din Legea nr.13/1996 şi art.41 alin.5 din Constituţia României, întrucât potrivit art.64 din Contractul colectiv de muncă al unităţii s-a prevăzut că angajatorul are posibilitatea de a decide asupra acordării compensaţiilor în funcţie de conjunctura şi situaţia sa financiară, art.78 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 1007-2010, prevăzând acordarea unui singur salariu compensatoriu.

Având în vedere situaţia financiară a recurentei fluxul numerar negativ din ultimul trimestru al anului 2008 şi art.64 în Contractul colectiv de muncă ce prevede o posibilitate a angajatorului, angajatorul a apreciat în condiţiile lipsei disponibilităţii de plată, în mod corect acordarea unui singur salariu de bază brut ca plată compensatorie, posibilitatea acordării unui salariu compensatori fiind reanalizată de Consiliu de Administraţie a (...) S., care ţinând seama de suma rezultată pentru cei 129 de salariaţi disponibilizaţi, a constatat că aceasta reprezintă fondul de salarii a societăţii pe 2 luni şi J generând imposibilitatea plăţii salariilor salariaţilor societăţii.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul - reclamant M. H. a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă S.C. S. S. A., ca nefondat.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurenta (...) S. (...), , Curtea reţine următoarele:

Raporturile de muncă dintre părţi au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit.c din Codul muncii, prin concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activităţii angajatorului, în cadrul concedierii colective.

La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensaţie la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art.78 alin.1 şi 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pe anii 2007- 2010,însă ,după cum corect a reţinut şi instanţa fondului , CCM unic la nivel naţional pe anii 2007 - 2010 prevede nişte drepturi minimale, în timp ce contractul colectiv de muncă la nivel de unitate prevede drepturi mai favorabile pentru salariaţii supuşi concedierii, în conformitate cu dispoziţiile art.238 din Codul muncii.

Instanţa de fond a dat o interpretare corectă dispoziţiilor art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societăţii angajatoare, conform cărora în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.

Sintagma „angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie financiară” nu poate fi interpretată în sensul că plata acestor compensaţii ţine de voinţa exclusivă a angajatorului, acordarea compensaţiilor fiind condiţionată în speţă de situaţia financiară bună a societăţii, deci obligaţia angajatorului este afectată de o condiţie suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispoziţiilor art.1006 Cod civil.

Nu se poate reţine că plata compensaţiilor în discuţie depinde de voinţa exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispoziţiilor art.1010 Cod civil „obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiţia potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga.

Astfel, angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensaţiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiţia potestativă simplă de care depindea naşterea dreptului salariaţilor concediaţi la încasarea plăţilor compensatorii, fiind bună situaţia financiară a societăţii.

Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât şi din răspunsul dat de patronat reprezentanţilor salariaţilor prin adresa nr.(...)/17.12.2008, motivul real al concedierii salariatului nu a fost determinat de dificultăţi economice, ci de reorganizarea efectivă a activităţii societăţii, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acţionarilor, care a aprobat structura organizatorică a societăţii şi numărul maxim de personal la 330 salariaţi, astfel încât la nivelul societăţii să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societăţii, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condiţiile menţinerii competitivităţii societăţii.

Prin urmare, în condiţiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauza dificultăţi de natură economică, ci doar raţiuni organizatorice, se poate reţine că plata compensaţiilor pretinse prin acţiunea dedusă judecăţii nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligaţie impusă de lege şi de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

G. de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichidităţile societăţii, iar nu şi împrejurarea că angajatorul are dificultăţi economice, care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale şi implicit acordarea plăţilor compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă.

Având în vedere bilanţul contabil al societăţii care dovedeşte obţinerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum şi prevederile art.80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pentru anii 2007-2010, art.241 alin.1 lit. d), art.243 din Codul muncii şi art.30 din Legea nr.130/1996, în conformitate cu care executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, Curtea reţine că în speţă angajatorul a refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensaţiile pretinse prin acţiunea dedusă judecăţii.

Prin urmare, instanţa de fond a obligat în mod corect pârâta-recurentă la plata diferenţei de 11 salarii brute din luna premergătoare concediului, cu titlu de compensaţii, către reclamantă.

Mai mult,sunt nefondate şi susţinerile recurentei pârâte potrivit cărora instanţa fondului ar fi dispus în mod contradictoriu, pe de o parte, obligarea pârâtei să achite 11 salarii de bază brute din luna anterioară concedierii neluând în considerare că din suma brută acordată trebuie reţinut impozitul şi celelalte contribuţii datorate potrivit legii, iar pe de altă parte, a respins în rest cererea, considerând că angajatorul temeinic a calculat, reţinut şi virat impozitele şi contribuţiile aferente salariului compensatoriu, acordat la concediere deoarece chiar dacă suma prevăzută de dispoziţiile art.64 din contractul colectiv de muncă al unităţii în favoarea salariaţilor disponibilizaţi a fost cuantificată de părţi la nivelul a 12 salarii de bază brute,în raport de dispoziţiile art.55 alin.2 din Codul fiscal şi 68 lit. l) din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal şi art.257 al.2 lit.a din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii modificată, din suma reprezentând plăţi compensatorii acordate salariaţilor la concediere se deduc contribuţiile legale obligatorii datorate fondurilor speciale şi cele cu titlu de impozit pe venit.

Prima instanţă a reţinut judicios că prevederile art.55 alin.4 lit j din Codul fiscal care stipulează că „nu sunt supuse impozitului sumele reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colectiv”, nu sunt incidente în cauză, de vreme ce în litigiul dedus judecăţii baza de calcul o constituie venitul brut, iar nu venitul net.

În ceea ce priveşte contribuţia de asigurări sociale de sănătate, Curtea reţine că potrivit art. 257 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, modificată, contribuţia lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.

Aşadar, de vreme ce compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal, acestea sunt supuse şi reţinerii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

Obligaţia calculării contribuţiei individuale la asigurările sociale de sănătate rezultă din faptul că sunt drepturi primite de personalul disponibilizat potrivit contractului colectiv de muncă în virtutea calităţii de salariat.

În speţă, pârâta a procedat corect la calcularea, reţinerea şi virarea contribuţiei la fondul unic de asigurări sociale de sănătate, în condiţiile în care compensaţiile băneşti sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale şi apare obligativitatea calculării contribuţiei la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.

Prin urmare, Curtea consideră ca şi instanţa de fond că asigurările sociale de sănătate sunt datorate inclusiv pentru plăţile compensatorii, care din punct de vedere fiscal sunt asimilate veniturilor salariale şi nu sunt exceptate de la plata acestei contribuţii, în baza art.257 alin.2 din Legea nr.95/2006.

În ceea ce priveşte contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, Curtea constată ca fiind neîntemeiată critica recurentei pârâte, întrucât din analiza statului de plată aflat la dosarul cauzei faptul că pârâta a calculat şi a reţinut această contribuţie, eludând astfel prevederile art. 14 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, care interzic reţinerea acestei contribuţii.

Faţă de cele mai sus arătate, în baza art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta S.C. S. (...).

În temeiul art.274 Cod procedură civilă, va fi obligată recurenta la 1100 lei, cheltuieli de judecată către intimat(fila 24 dosar).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta (...) ”S.” (...), împotriva sentinţei civile nr.5717 din data de 29.06.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.7236/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimatul M. H..

Obligă recurenta la 1100 lei, cheltuieli de judecată către intimat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 09.12.2009.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

(...) (...) (...) (...) (...) (...)

GREFIER

(...) (...)

Red.: F.D.

Dact.: A.C./2ex.

18.12.2009

Jud. fond: H.a E.; M. D.