Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

(5355/2009)

DECIZIA CIVILĂ NR. 6891/R

Şedinţa  publică de la 25.11.2009

Curtea constituită din:

PREŞEDINTE (...) (...)

JUDECĂTOR (...) (...) (...)

JUDECĂTOR (...) D.

GREFIER F. E. D.

Pe rol soluţionarea recursurilor declarate de recurentul-reclamant E. D. şi recurenta-pârâtă SC S. SA împotriva sentinţei civile nr.4172/18.05.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i-Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr(...).

La apelul nominal făcut în şedinţa publică a răspuns recurentul-reclamant, prin avocat T. H., care depune la dosar împuternicire avocaţială, emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.202/2009 şi recurenta-pârâtă prin consilier juridic N. J. K., care depune la dosar delegaţie de reprezentare juridică.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, în sensul că recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 06.10.2009, după care,

Preşedintele completului comunică un exemplar al întâmpinării recurentului-reclamant, prin avocat.

Nemaifiind cereri de formulat, excepţii de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant.

Recurentul-reclamant, prin avocat, solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată. Reprezentantul avocat al recurentului-reclamant arată în susţinerea motivelor de recurs că recurenta-pârâtă este obligată la plata a 11 salarii compensatorii, întrucât situaţia financiară a societăţi este favorabilă, potrivit balanţei şi extrasului din bilanţul contabil, înscrisuri depuse la dosar, de unde reiese că la contul de profit şi pierderi, este înregistrat un profit în cuantum de 6 milioane de euro. Prin urmare, plata compensaţiilor devine obligatorie, potrivit art.64 alin.1 lit.a din Contractul colectiv de muncă. În ceea ce priveşte motivarea că acordarea compensaţiilor nu este o obligaţie, ci o latitudine a angajatorului, arată că din interpretarea art.64 alin.1 lit.a rezultă că nu este vorba de o condiţie pur potestativă ci o condiţionare a plăţii acestor compensaţii, în funcţie de situaţia financiară.

Mai arată că contractul dintre părţi reflectă legea părţilor şi în virtutea acestui contract această obligaţie revine recurentei-pârâte SC S. SA.

Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, solicită respingerea recursului, ca nefondat. Solicită să se constate că recurenta-pârâtă a îndeplinit obligaţia stabilită de art.78 din Contractul Colectiv de Muncă şi a plătit o compensaţie echivalent cu un salariu.

Curtea acordă cuvântul pe cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă.

Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului.

Arată că în ceea ce priveşte restituirea impozitului susţine că recurentul-reclamant nu a solicitat. În ceea ce priveşte cererea de restituire a contribuţiei la asigurările sociale, arată că suma de bani ce reprezintă compensaţie este un venit ce se plăteşte din fondul de salarii şi sunt asimilate salariilor. Din acest motiv se opreşte şi CASS, iar obligaţia de plată nu-i revine numai angajatului ci şi angajatorului.

Recurentul-reclamant, prin avocat, solicită respingerea recursului, ca nefondat. Arată că prevederile art.78 sunt cumulate cu prevederile art.80 din Contractul Colectiv de Muncă. Mai arată că nu a solicitat restituirea procentului de 16% reprezentând impozit ci au solicitat restituirea valorii contribuţiei la fondul special de asigurări sociale, însumând 15,5%. De asemenea, solicită obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanţei nr.4/24.11.2009, pe care o depune la dosar, cheltuieli ocazionate la fond şi în recurs.

Curtea reţine cauza în pronunţare.

CURTEA,

Asupra recursului civil de faţă constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 4172/18.05.2009, pronunţată în dosarul nr(...), T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis in parte acţiunea formulată de reclamantul E. D. în contradictoriu cu pârâta SC S. SA; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor reţinute din salariul compensatoriu acordat acestuia, cu titlu de contribuţii deduse, a respins celelalte cereri ca neîntemeiate, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în cuantum de 700 lei.

În considerente a reţinut că între părţi au existat raporturi de muncă, acestea încetând ca efect al deciziei nr.79/21.01.2009 emisă de pârâtă în baza art.65 alin.1 din Codul muncii. Prin art.7 din decizia de concediere angajatorul a recunoscut dreptul fostului salariat de a încasa o compensaţie la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii.

Prin cererea dedusă judecăţii reclamanta a pretins plata compensaţiei cuvenite ca urmare a concedierii sale, la nivelul a încă unsprezece salarii de bază, întemeindu-şi pretenţiile pe dispoziţiile contractului colectiv de muncă valabil la nivelul unităţii pârâte la data concedierii, precum şi obligarea pârâtei la restituirea contribuţiilor reţinute din salariul compensatoriu acordat si plata daunelor morale, însă cererea este întemeiată în parte.

Contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societăţii pârâte la data concedierii reclamantei prevede la art.64 alin.1 lit.) clauza potrivit căreia, în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, în cazul concedierilor colective, o compensaţie echivalentă cu douăsprezece salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Din modul în care a fost redactat textul art. 64 al contractului colectiv la nivel de unitate rezultă că părţile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligaţii în sarcina angajatorului în situaţia concedierilor colective, lăsand decizia de acordare a sumelor cu titlu de compensaţie la latitudinea societăţii după o analiză prealabilă a situaţiei financiare. Instanţa a apreciat, faţă de modul de redactare a clauzei, că aceasta respecta voinţei interne a părţilor cu prilejul negocierii colective. Prin negocierea în acest mod a clauzei referitoare la compensaţiile ce se pot acorda în cazul concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariaţilor părţile au convenit ca plata acestor sume să constituie o posibilitate a angajatorului, lăsată la aprecierea acestuia, în funcţie de situaţia financiară, iar nu o obligaţie a societăţii, care să dea dreptul salariaţilor să pretindă silit executarea obligaţiei.

Instanta a apreciat ca reorganizarea de la nivelul societatii parate a fost determinata de ratiuni economice si tot aceste ratiuni au detrminat decizia de a se acorda un singur salariu compensatoriu, angajatorul fiind in situatia de a nu avea posibilitatea de a acorda salariile persoanelor angajate.

În ceea ce priveşte restituirea contribuţiilor reţinute din compensaţia acordată reclamantei, cererea este in parte justificată. Din actele depuse la dosar rezultă că salariul compensatoriu achitat reclamantei pârâta a reţinut sume cu titlu de impozit pe venit, de contribuţii la bugetul asigurărilor sociale şi de contribuţii la bugetul asigurărilor de sănătate.

Potrivit art.55 alin.2 din codul fiscal (Legea nr.571/2003) si art.68 lit.L din Normele metodologice, sunt incluse în categoria veniturilor impozabile si compensatiile individuale acordate persoanelor disponibilizate.

Totodată, art.257 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii instituie obligaţia persoanei asigurate de a plăti o contribuţie lunară pentru asigurările de sănătate, contribuţie care se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit. Faţă de aceste dispoziţii legale, se constată că suma încasată de reclamant este supusă calculului contribuţiei pentru asigurările de sănătate.

Contribuţia de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, la nivelul contribuţiei individuale de asigurări sociale, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000. Rezultă că suma cu titlu de plată compensatorie nu constituie bază de calcul pentru contribuţia de asigurări sociale şi nu se reţine de la salariat, fiind suportată pentru salariat din bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Referitor la plata daunelor morale, instanta a retinut ca reclamantul nu a indicat in ce mod a fost prejudiciat si nu a probat existenta prejudiciului, motiv pentru care a respins aceste pretentii ca neintemeiate.

Împotriva sus menţionatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs SC S. SA şi E. D. înregistrate pe rolul Curţii de A P E L B U C U R E Ş T I – Secţia a VII a Civilă şi pentru Cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale sub nr(...).

În susţinerea recursului SC S. SA arată că potrivit art. 304 pct. 9 din C o d u l d e procedura civila, recurenta solicită instanţei să constate că hotărârea pronunţata este data cu aplicarea greşita a legii, întrucât instanţa de fond în mod greşit a dispus restituirea contribuţiei de asigurări sociale.

In ceea ce priveste contribuţia de asigurări sociale, Ordinul nr. 340/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, prevede la lit. a) capitolul II punctul 18: „Baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale o constituie venitul brut realizat lunar de către asiguraţii care se regăsesc în situaţiile de la art. 5 alin. (1) pct. I şi II din lege. Constituie bază lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale si veniturile brute realizate de persoanele care nu se mai regăsesc în aceste situaţii, dar încasează venituri ca urmare a faptului că au deţinut una din calităţile de la art. 5 alin. 1 pct. I şi II din lege."

Mai mult, art. 26 din Legea nr. 19/2000, aşa cum a fost modificata prin Legea nr. 200/2008, prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuţia de asigurări sociale, printre care nu se includ compensaţiile băneşti individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaţilor. Aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuţiei la asigurările sociale, iar S.C. S. S.A. în mod legal a calculat reţinut si virat contribuţia la fondul de asigurări sociale.

Recurenta critica hotararea si sub aspectul contributiei individuale la bugetul asigurarilor de somaj, aratnd ca in mod gresit instanta de fond a constatat ca reclamantului i-a fost retinuta aceasta contributie. Parata nu a retinut aceasta contributie, ci doar impozitul, CAS si CASS.

Prin recursul formulat recurentul-reclamant a arătat că prin sentinţa civilă nr.4172/2009 pronunţată în dosar nr(...) al T r i b u n a l u l u i B u c u r e ş t i a fost respinsă cererea de chemare în judecată, respectiv obligarea pârâtei la plata 11 salarii compensatorii conform contractului colectiv de muncă în cuantum de 17600 lei, daune morale în cuantum de 10 000 lei, admiţând doar capătul al doilea de cerere, privind obligarea pârâtei la restituirea contribuţiilor deduse din salariul compensatoriu acordat, fără a avea motive temeinice şi un fundament legal.

Instanţa a apreciat faptul că nu este întemeiată solicitarea recurentei cu privire la acordarea celor 11 salarii compensatorii, întrucât din formularea art. 64 alin.1 lit. a) rezultă că acordarea celor 12 salarii brute compensatorii, în situaţia concedierii colective ce nu ţin de persoana salariaţilor, nu este o obligaţie a angajatorului ci o latitudine.

Cât priveşte această motivare, în sensul că acordarea compensaţiilor nu este o obligaţie, ci o latitudine a angajatorului, întrucât părţile nu au convenit la momentul negocierii contractului colectiv de muncă la nivelul societăţii, asupra instituirii unei obligaţii în sarcina angajatorului în situaţia concedierilor colective, în funcţie de situaţia financiară a societăţii, este netemeinică şi nelegală, întrucât din interpretarea art. 64 alin.1 lit. a), rezultă că nu este vorba de o condiţie pur protestativă ci de o condiţionare a plăţii acestor compensaţii, în funcţie de situaţia financiară, mai ales că în materia dreptului muncii ori ce dispoziţie ambiguă în materie contractuală se interpretează în favoare angajatului, nu a angajatorului, mai ales că un contract prin natura lui generează drepturi şi obligaţii.

Aşadar, dacă situaţia financiară a societăţii pârâte este favorabilă, plata compensaţiilor devine obligatorie pentru aceasta. Din actele contabile depuse la dosar de, extrasul din bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ şase milioane de euro.

Având în vedere profitul societăţii de peste 6 milioane de euro, consider că este întemeiată solicitarea privind acordarea celor 11 salarii de bază brute, conform art. 64. alin. 1 lit.a) din contractul colectiv de muncă, întrucât potrivit art. 236 alin.4, Codul muncii contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor", iar pârâta nu poate justifica nerespectarea art. 64 alin.1 lit. a) din contractul colectiv de muncă.

Motivarea instanţei nu reflectă probele administrate în cauză, ci aspectele prezentate de pârâtă prin întâmpinare, transformându-se în apărătorul acesteia având în vedere cele prezentate mai jos:

Reţine că acordarea compensaţiilor este condiţionată de situaţia financiară a pârâtei, de posibilităţile sale reale de plată, chiar dacă aceasta ar fi dorit să le acorde, apreciind că extrasul din bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ şase milioane de euro nu reflectă situaţia financiară, astfel rezultă indubitabil faptul că s-a avut în vedere doar fluxul numerar depus de către pârâtă, care nu reflectă in nici un caz situaţia financiară, întrucât fluxul de numerar este parte integrantă a balanţei lunare care mai conţine şi ordinele de plată privind încasări şi plăţi, iar aceste balanţe lunare însumate reprezintă bilanţul contabil.

Mergând mai departe se observă că instanţa face aprecieri fără a avea nici o proba în acest sens, respectiv că „Acordarea compensaţiilor la nivelul a douăsprezece salarii reclamantei, cât şi a altor persoane concediate ar fi dus societatea în imposibilitatea de plată a creditorilor săi, inclusiv creditorilor privilegiaţi, salariaţii săi" şi faptul că „instanţa nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilităţi financiare astfel încât să plătească acele compensaţii, în condiţiile în care nu există stabilite criteriile în funcţie de care să se determine situaţia financiară a societăţii care să permită plata sumelor. Simplu fapt că societatea nu a înregistrat pierderi nu în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu poate fi perturbată prin plata compensaţiilor, ţinând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaţilor fiind considerabil".

Aceste motivări nu sunt susţinute de nici un înscris, reflectă doar susţinerile pârâtei prin întâmpinare şi concluziile scrise depuse la dosar, ba mai mult aceste motive fiind în contradicţie cu adresa nr.47509/17.1.2008 către reprezentanţii salariaţilor, prin care se precizează că motivul concedierii colective nu a fost bazat pe dificultăţi de natură economică, ci pe considerente organizatorice.

În mod subiectiv instanţa apreciază faptul că plata acestor salarii ar putea perturba activitatea pârâtei, această motivare fiind netemeinică şi nelegală, nefiind susţinută de nici o probă administrată în cauză.

În ceea ce priveşte restituirea contribuţiilor la asigurările sociale instanţa in mod netemeinic şi nelegal le-a admis în parte, întrucât aceste compensaţii reprezintă o despăgubire bănească şi nu un salariu, mai ales faptul că calitatea de salariat a mea a încetat, iar această despăgubire fiind acordată după încetarea contractului individual de muncă; potrivit legii aceste contribuţii se reţin din salariu sau venituri asimilate salariilor, pârâta neputând să reţină contribuţiile legale, ci numai impozitul pe venit de 16%.

Instanţa a respins capătul al treilea de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că nu a făcut dovada unui prejudiciu,încă simplu fapt că pârâta a obligat-o să îi solicit aceste drepturi pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu mai ales că din bilanţul contabil rezultă că in loc să plătească salariile compensatorii şi-au repartizat din profit suma de 1.235.360 lei, iar în faţa instanţei se prezintă umili cu un flux de numerar care este negativ , arătând instanţei că nu au bani, practic nu au bani „de dat".

Examinând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurenti, ţinând seama de prevederile art.304¹ C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

Recurentul-reclamant a fost salariatul pârâtei SC S. SA până la data de 22.01.2009 când raporturile de muncă au încetat prin concediere colectivă conform deciziei nr.79/21.01.2009, în temeiul prevederilor art. 65 alin. 1 din Codul muncii, pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului.

Angajatorul a plătit salariaţilor disponibilizaţi, inclusiv reclamantei o compensatie egală cu un salariu lunar, asa cum rezulta din decizia de concediere si din extrasul de pe statele de plata comunicat salariatului.

In ceea ce priveste recursul formulat de recurentul-reclamant, Curtea retine ca principalele critici privesc respingerea pretentiilor pentru cele 11 salarii compensatorii, admiterea doar in parte a cererii de restituire a contributiilor din salariul compensatoriu acordat si a pretentiilor cu titlu de daune morale.

Recursul recurentului-reclamant este intemeiat doar in parte, sub aspectul platilor compensatorii. Hotararea instantei de fond pe acest aspect a fost data cu aplicarea gresita a legii, in cauza fiind incident motivul de recurs prevazut de art.304 pct.9 Cod procedura civila. De asemenea, este incident si motivul de recurs prevazut de art.304 pct.8 Cod procedura civila, instanta interpretand gresit dispozitiile contractului colectiv de munca pe care si-a intemeiat pretentiile reclamanta.

In cauza este aplicabil art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel SC S. SA, potrivit caruia în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda în funcţie de situaţia financiară o compensaţie astfel:- echivalenta cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor colective; - echivalenta cu trei salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor individuale.

Recurentul-reclamant se incadreaza in situatia prevazuta de textul respectiv, contractul sau incetand in cadrul unei concedieri colective, motiv pentru care avea dreptul la douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Curtea nu poate retine sustinerile intimatei-parate in sensul ca plata compensatiilor banesti in cuantumul prevazut de Contractul Colectiv de Muncă la nivel SC S. SA reprezenta o facultate a angajatorului si ca acordarea unui singur salariu compensatoriu a fost justificata de situatia financiara a societatii.

In primul rand, plata compensatiilor nu reprezenta o facultate a anagajatorului, ci o obligatie impusa de lege si de Contractul colectiv de munca la nivel de unitate.

Instanta de fond a interpretat si aplicat gresit legea si contractul amintit, Curtea constatand ca recurenta-reclamanta avea dreptul la acordarea a douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.

Este adevarat ca potrivit dispozitiilor art. 78 alin. 1 si 2 din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel Naţional pe anii 2007 - 2010, la încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Dar, dispozitia mentionata este una generală si trebuie aplicata si interpretata in concordanta cu celelalte dispozitii generale si speciale prevazute de lege si de contractele colective.

In acest sens, potrivit art. 80 alin .3 din acelaşi Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional, în situaţia în care se efectuează concedieri colective, părţile vor negocia acordarea de compensaţii băneşti cu respectarea prevederilor legale şi/sau ale contractelor colective de muncă aplicabile.

Dispoziţiile speciale ale art.80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional au prevalenta în situaţia concedierilor colective, faţă de dispoziţiile cu caracter general prevăzute de art.78 din acelaşi contract, conform principiului specialia generalibus derogant.

In temeiul art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pentru anii 2007-2010, având în vedere dispoziţiile art. 241 alin. 1 lit. d) şi art. 283 alin. 3 din Codul muncii, salariatul are dreptul la acordarea unor compensaţii, drept căruia îi corespunde obligaţia corelativă a angajatorului.

Potrivit dispozitiilor art. 236 Codul muncii şi cele ale Legii nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă este obligatoriu pentru părţile semnatare.

Potrivit art. 238 din Codul muncii, la încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal. Plata compensatiilor în caz de concediere reprezinta o măsura de protecţie socială si este reglementa prin norme prevazute în favoarea salariaţilor, astfel încât având caracter minimal, Codul muncii permite completarea acestor prevederi cu dispozitii mai favorabile.

F. aceasta este situatia prevederilor cuprinse in Contractul Colectiv de Muncă la nivel SC S. SA. In aplicarea dispozitiilor amintite din Codul muncii si din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pentru anii 2007-2010, partile au negociat acordarea de compensaţii băneşti in situaţia în care se efectuează concedieri colective si acordul la care au ajuns este obligatoriu pentru acestea, întrucât art. 243 din Codul muncii şi art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie şi că neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovaţi.

G. de drepturile stabilite prin contractul colectiv la nivel de unitate, executarea obligatiei corelative a angajatorului nu poate fi lasata la latitudinea acestuia.

Curtea nu poate retine considerentele hotararii atacate in sensul ca plata acestor sume constituie o posibilitate a angajatorului, lasata la aprecierea acestuia.

In primul rand, intentia comuna a partilor a fost in sensul platii acestor sume, anagajatorul asumandu-si o obligaţie afectată de o condiţie suspensivă pozitivă, potestativa simplă în sensul dispoziţiilor art. 1006 Cod civil. Evenimentul viitor şi nesigur ca realizare de care depindea însăşi naşterea obligaţiei angajatorului de a plăti compensaţiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate era situaţia financiară buna a societăţii la momentul concedierii.

Plata acestor compensaţii nu putea ţine de voinţa exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 1010 Cod civil „obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativa din partea celui ce se obligă". Când condiţia potestativa este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga.

In al doilea rand, potrivit art.978 Cod civil, cand o clauza poate avea doua intelesuri, ea se interpreteaza in sensul in care poate avea un efect, iar nu in acela ce nu ar putea produce niciunul. In mod gresit instanta de fond a interpretat dispozitiile art.64 in sensul ca prevad doar o posibilitate la latitudinea exclusiva a anagajatorului, care, in ciuda negocierii de comun acord a acestor drepturi, a stabilit unilateral cuantumul compensaţiei prin hotărâre a Consiliului de Administraţie.

Mai mult, din probele administrate in cauza rezultă că masura concedierii colective nu s-a facut din motive financiare, ci din cauze ce priveau exclusiv intenţia de a reorganizare eficientă a activităţii societăţii. Astfel, Curtea a retinut răspunsul pe care patronatul l-a dat reprezentanţilor salariaţilor prin adresa nr.(...)/17.12.2008 si bilanţul contabil, care demonstreaza existenta profitului in anul in are a avut loc disponibilizarea.

In conditiile in care societatea a realizat profit si nu avea probleme financiare, Curtea nu poate retine sustinerile acesteia in sensul ca lipsa lichiditatilor a impiedicat-o sa acorde compensatiile la care s-a obligat. De asemenea, executarea obligatiei nu depindea nici de plata salariatilor neconcediati, in conditiile in care acestea reprezentau obligatii diferite, ce aveau cauze diferite.

Prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil la nivelul angajatorului nu consacră dreptul angajatorului de aprecia cu privire la oportunitatea acordării plăţilor compensatorii către salariaţii concediaţi colectiv, aceasta având posibilitatea de a refuza executarea clauzei contractuale numai daca situaţia financiară a unităţii nu permite efectiv acordarea drepturilor în discuţie, respectiv, în situaţia unor dificultăţi economice dovedite. Câtă vreme din actele dosarului rezultă că nu dificultăţile economice au constituit cauza disponibilizărilor colective, acestea fiind întemeiate în fapt pe reorganizarea activităţii societăţii şi pe modificarea structurii organizatorice a acesteia, pentru eficientizarea activităţii, angajatorul nu poate invoca cu aceeaşi ocazie, la momentul efectuării concedierilor colective existenţa unor dificultăţi financiare pentru a justifica refuzul de executare a clauzei contractuale şi implicit acordarea plăţilor compensatorii negociate.

G. de aceste considerente, Curtea constata ca pretentiile recurentului-reclamant sunt intemeiate, iar hotararea instantei de fond sub acest aspect este netemeinica, motiv pentru care va admite recursul si va modifica in consecinta sentinta atacata.

In ceea ce priveste daunele morale, Curtea constata ca recursul recurentului-reclamant nu este fondat, deoarece acesta nu a dovedit intrunirea cumulativa a conditiilor raspunderii patrimoniale a angajatorului potrivit art.269 Codul muncii.

Curtea va analiza aceasta cerere in functie de motivele invocate de reclamant prin cererea introductiva de instanta, motive care privesc nelegalitatea concedierii. Dar, avand in vedere ca aceasta nu a contestat decizia de concediere in termenul prevzut de lege si nu s-a constatat nelegalitatea acesteia, instanta de fond nu putea analiza existenta unei fapte ilicite sub acest aspect, deoarece nu a fost investita cu o contestaie impotriva concedierii.

De asemenea, din probele administrate in cauza nu rezulta existenta unei legaturi de cauzalitate si nici vinovatia anagajatorului in producerea prejudiciului.

In recurs, recurenta a invocat motive noi in sustinerea acestui capat de cerere, in sensul ca prejudiciul este dovedit de simplul fapt ca a fost obligata sa-si solicite drepturile pe cale judecatoreasca. Curtea constata ca instanta de fond a fost sesizata cu pretentii cu titlu de daune morale in conditiile in care fapta ilicita imputata fostului angajator era concedierea nelegala, nu neplata compensatiilor, ceea ce presupune o alta cauza juridica, deci o cerere noua.

Fiind o cerere noua in recurs, aceasta nu poate fi analizata G. de dispozitiile art.294 si art.316 Cod procedura civila.

Recurentul-reclamant invoca si faptul ca in mod gresit i-a fost admisa in parte cererea vanad ca obiect restituirea retinerilor facute. Din analiza hotararii atacate, Curtea constata ca instanta de fond a admis in parte acest capat de cerere si a dispus restituirea sumelor reţinute din salariul compensatoriu acordat acestuia, cu titlu de contribuţii de asigurări sociale si contribuţii individuala la bugetul asigurarilor de somaj, urmand a analiza acest motiv odata cu recursul recurentei-parate.

In ceea ce priveste recursul formulat de recurenta-parata, acesta priveste aspecte legate doar de admiterea pretentiilor pentru restituirea contributiilor retinute din salariul compensatoriu acordat.

Analizand atat criticile recurentului-reclamant, cat si cele ale recurentei parate sub aspectul retinerilor din salariul compensatori acordat, Curtea constata urmatoarele:

Astfel, sub aspectul impozitului, in baza art.55 alin.1 si 2 din Codul fiscal, Curtea constata ca acesta trebuia retinut din compensatiile acordate, care au fost stabilite la nivelul salariului de baza brut, motiv pentru care nu sunt aplicabile dispozitiile art.55 alin.4 lit.j dn Codul fiscal, dispozitie legala care se refera la neimpozitarea sumelor reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, conform legi.

Cum drepturile compensatorii cuvenite recurentului-reclamant au fost stabilite prin Contractul colectiv de munca la nivelul salariilor de baza brute din luna premergatoare concedierii, acestea nu se incadreaza in exceptia prevazuta de lege, urmand a li se aplica dreptul comun, fiind deci supuse impozitarii.

Curtea nu poate retine sustinerile recurentului-reclamant sub acest aspect in sensul ca suma respectiva a reprezentat o despagubire, deoarece legea prevede expres si limitativ veniturile care nu sunt supuse impozitarii, drepturile respective neintrand in exceptiile mentionate de aliniatul 4.

In ceea ce priveste contributiile la asigurari sociale, Curtea constata ca in cauza sunt aplicabile dispozitiile art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, potrivit carora contribuţia de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj la nivelul cotei contribuţiei individuale de asigurări sociale.

Este adevarat ca potrivit art.26 din aceeasi lege, aceste venituri nu sunt scutite de plata contributiilor la asigurari sociale, nefiind prevazute in categoria veniturilor exceptate potrivit acestui articol, dar fostul angajator nu trebuia sa retina si sa vireze aceste contributii deoarece ele nu sunt suportate pentru aceste venituri de catre angajat, ci de catre bugetul asigurărilor pentru şomaj, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000. Sub acest aspect, hotararea instantei de fond este temeinica si legala, Curtea urmand sa mentina aceasta dispozitie.

In privinta asigurarilor sociale de sanatate, acestea sunt datorate inclusiv pentru platile compensatorii, care din punct de vedere fiscal sunt asimilate veniturilor salariale si nu sunt exceptate de la plata acestei contributii, in baza art.257 alin.2 din Legea nr.95/2006.

De asemenea, in temeiul Legii nr. 346/2002, modificata, platile compensatorii nu fac parte din sfera sumelor exceptate de la plata contribuţiei de asigurare pentru accidente de munca şi boli profesionale, motiv pentru care fostul angajator în mod legal a calculat, reţinut şi virat contribuţia de asigurare pentru accidente de munca şi boli profesionale.

Contribuţia individuala la bugetul asigurărilor pentru şomaj nu a fost calculata şi reţinuta de pârâta, potrivit art. 14 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de munca.

G. de toate aceste considerente de fapt si de drept, in baza art.312 Cod procedura civila, Curtea va admite recursurile, va modifica în parte sentinţa recurată în sensul că va obliga pârâta la plata către reclamantă a 11 salarii de bază brute la nivelul salariului din luna premergătoare concedierii, cu titlu de compensaţie, va respinge, ca neîntemeiate, pretenţiile recurentului-reclamant cu titlu de daune morale şi cele privind restituirea sumelor reţinute, cu exceptia contributiei la asigurarile sociale si va menţine dispoziţiile sentinţei recurate privind restituirea contribuţiei la asigurării sociale.

In ceea ce priveste obligatia de plata a celor unsprezece salarii de baza brute in cuantum egal cu cel al salariului de baza brut din luna anterioara concedierii Curtea a avut in vedere cuantumul brut al compensatiei, urmand ca recurenta-intimata sa retina si sa vireze impozitul si contributiile prevazute de lege, aspecte pe care Curtea le-a analizat anterior, cu exceptia contributiei la asigurari sociale, care, in temeiul art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj la nivelul cotei contribuţiei individuale de asigurări sociale.

G. de modificarea in parte a sentintei, vazand dispozitiile art.274 si 276 Cod procedura civila, Curtea va modifica sentinta atacata si sub aspectul cheltuielilor de judecata, in raport cu pretentiile admise, urmand a dispune obligarea pârâtei la 1500 lei cheltuieli de judecată avansate la fond către reclamant.

In temeiul art.274 si 276 Cod procedura civila, avand in vedere ca ambele recursuri au fost in parte intemeiate, proportional cu respectiva culpa procesuala a partilor, Curtea va dispune si obligarea intimatei-parate la plata in parte a cheltuielilor de judecata avansate in recurs de recurentul-reclamant, reprezentand parte din onorariu de avocat, potrivit chitantei depuse la dosar, urmand a respinge restul pretentiilor cu titlu de cheltuieli de judecata.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Admite recursurile declarate de recurentul-reclamant E. D. şi recurenta-pârâtă SC S. SA împotriva sentinţei civile nr.4172/18.05.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i-Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr(...).

Modifică în parte sentinţa recurată în sensul că:

Obligă pârâta la plata către reclamant a 11 salarii de bază brute la nivelul salariului din luna premergătoare concedierii, cu titlu de compensaţie, potrivit Contractului colectiv de munca la nivel S..

Respinge pretenţiile reclamantului cu titlu de daune morale şi cele privind restituirea retinerilor din salariul compensatoriu acordat, cu exceptia contributiei la asigurari sociale, ca neîntemeiate.

Menţine dispoziţiile sentinţei recurate privind restituirea contribuţiei la asigurării sociale.

Obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată avansate la fond.

Obligă intimata-pârâtă la plata către recurentul-reclamant a sumei de 1500 lei, cheltuieli de judecată în recurs.

IREVOCABILĂ.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 25.11.2009.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

M. I. T. H. J. N. D.

GREFIER,

F. E. D.

Red/ Tehnored:C.M.

2 EX./4.12.2009.

Jud. fond : L.D.

G.E.