Cabinet avocat Dreptul muncii

Format vechi nr.5359/2009

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR.6649/R

Şedinţa publică de la 18 noiembrie 2009

Curtea compusă din :

PREŞEDINTE - (...) (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) T.

GREFIER - E. N.

*****************

Pe rol fiind soluţionarea cererilor de recurs formulate de recurenţii (...)”S.”(...) şi H. J. împotriva sentinţei civile nr.5184 din data de 15.06.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.7392/3/LM/2009, având ca obiect:”drepturi băneşti”.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, se prezintă recurenta (...)”S.”(...), prin consilier juridic F. E. în baza delegaţiei nr.12065 din 11.11.2009 depusă la dosar-fila 20 şi recurentul H. J., prin avocat T. H. în baza împuternicirii avocaţiale nr.187 din 12.11.2009 depusă la dosar-fila 21.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează Curţii că s-a depus la dosar prin intermediul serviciului „registratură” al acestei secţii la data de 06.10.2009, întâmpinare din partea recurentei (...)”S.”(...) la cererea de recurs formulată de recurentul H. J..

Curtea, în şedinţă publică, procedează la întâmpinării formulată de recurenta (...)”S.”(...) către reprezentantul legal al recurentului H. J..

Părţile prezente, interpelate fiind, arată că nu au cereri prealabile de formulat sau excepţii de invocat.

Curtea, constatând cauza în stare de judecată acordă părţilor cuvântul în susţinerea şi combaterea cererilor de recurs deduse judecăţii.

Recurentul H. J., prin avocat T. H., având cuvântul în susţinerea recursului său, solicitând a se observa că instanţa de fond, prin hotărârea pronunţată nu a analizat sintagma „se poate da” şi faţă de această situaţie, apreciază că această sintagmă semnifică lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensaţii la latitudinea societăţii, după o analiză prealabilă a situaţiei financiare care în prezent este E.ă şi astfel cele 11 salarii compensatorii pot fi acordate salariatului.

Mai mult decât atât, recurentul, prin avocat, arată că în cauză sunt incidente prevederile art.64 alin.1 lit.”a” din Codul muncii, care reprezintă o condiţie suspensivă, atâta vreme cât recurentul, de faţă, a fost concediat pentru motive care nu ţin de persoana sa, iar profitul societăţii recurentei, în prezent, este E., precum şi prevederile art.1010 coroborate cu prevederile art.978 din Codul Civil, în raport de care se poate concluziona, după o analiză prealabilă a situaţiei financiare a societăţii, că cele 11 salarii compensatorii pot fi acordate salariatului.

Cu privire la contribuţia de asigurări sociale de sănătate, recurentul, prin avocat, solicită a se observa că societatea recurentă nu era îndreptăţită să reţină aceste contribuţii, chiar dacă legiuitorul a prevăzut ca aceste contribuţii să fie reţinute din salariu, pe de o parte, iar pe de altă parte, în raport de prevederile C o d u l u i M u n c i i prin care se arată că un contract de muncă reprezintă voinţa părţilor şi astfel, orice fel de sume reţinute în scopul că acestea trebuie plătite către stat, se impun a fi reţinute aşa cum sunt ele stipulate în contractul de muncă prin care este stipulat că angajatorul are obligaţia de a achita contribuţia asigurărilor sociale către stat, pentru fiecare salariat în parte.

Având în vedere cele susţinute şi faţă de faptul că din data de 24.11.2008, clientul său nu mai avea calitate de salariat, solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat şi motivat în scris, modificarea sentinţei civile recurate în sensul obligării societăţii recurente la plata celor 11 salarii compensatorii.

Cât priveşte recursul declarat de recurenta (...)”S.”(...), recurentul H. J., prin avocat, solicită respingerea acestuia ca nefondat.

Cu cheltuieli de judecată.

Recurenta (...)”S.”(...), prin consilier juridic F. E., având cuvântul în combaterea recursului declarat de recurentul H. J., solicită respingerea acestuia ca nefondat.

Cât priveşte capătul de cerere privind modul de redactare a prevederilor art.64 lit.”a” din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii, susţine că prin conţinutul acestuia nu se creează nicio dificultate prin raportare la alte clauze stipulate prin acelaşi contract.

Referitor la concedierea colectivă, recurenta, prin consilier juridic, solicită a se observa că societatea a recurs la această manieră datorită deficitului financiar prin care trece în prezent atât în lei, cât şi în euro.

Având cuvântul în combaterea recursului declarat de recurentul H. J., recurenta (...)”S.”(...), prin consilier juridic, solicită respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile recurate ca fiind temeinică şi legală.

Fără cheltuieli de judecată.

Curtea, în temeiul art.150 cod proc. civilă declară închise dezbaterile şi reţine cauza în pronunţare.

C U R T E A,

Prin sentinţa civilă nr.5184/15.06.2009 pronunţată în dosarul nr(...), T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a-VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul H. J., în contradictoriu cu pârâta (...) S. (...); a obligat pârâta să restituie reclamantului sumele reţinute din salariul compensatoriu acordat acestuia, cu titlu de impozit pe venit, de contribuţie la bugetul asigurărilor sociale şi de contribuţie la bugetul asigurărilor de sănătate; a respins celelalte cereri, ca neîntemeiate; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că între părţi au existat raporturi de muncă, acestea încetând ca efect al deciziei nr.10/21.01.2009 emisă de pârâtă în baza art.65 alin.1 din Codul muncii. Prin art.7 din decizia de concediere angajatorul a recunoscut dreptul fostului salariat de a încasa o compensaţie la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii.

Prin cererea dedusă judecăţii reclamantul a pretins plata compensaţiei cuvenită ca urmare a concedierii sale, la nivelul a încă unsprezece salarii de bază, întemeindu-şi pretenţiile pe dispoziţiile contractului colectiv de muncă valabil la nivelul unităţii pârâte la data concedierii, precum şi obligarea pârâtei la restituirea contribuţiilor reţinute din salariul compensatoriu acordat, însă cererea este întemeiată în parte.

Astfel, art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, valabil pentru anii 2007 - 2010, prevede obligaţia angajatorilor de a acorda salariatului concediat din motive ce nu ţin de persoana acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societăţii pârâte la data concedierii reclamantului, înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială B sub nr.6278/27.12.2007, conţine la art.64 alin.1 lit. a clauza potrivit căreia, în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, în cazul concedierilor colective, o compensaţie echivalentă cu douăsprezece salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Tribunalul a constatat că, din modul în care a fost redactat textul articolului 64 al contractului colectiv la nivel de unitate rezultă că părţile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligaţii în sarcina angajatorului în situaţia concedierilor colective, termenul „poate acorda" semnificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensaţie la latitudinea societăţii, după o analiză prealabilă a situaţiei financiare. Instanţa a apreciat, faţă de modul de redactare a clauzei, că aceasta nu creează nici o dificultate în determinarea înţelesului său, respectiv a voinţei interne a părţilor cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportarea la alte clauze ale contractului colectiv. Dacă voinţa contractanţilor ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligaţie a societăţii angajatoare, ar fi menţionat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligaţii stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum „obligaţia de a plăti" (art.65 alin.3) sau „salariaţii vor primi din partea angajatorului" (art.66).

Prin negocierea în acest mod a clauzei referitoare la compensaţiile ce se pot acorda în cazul concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariaţilor părţile au convenit ca plata acestor sume să constituie o posibilitate a angajatorului, lăsată la aprecierea acestuia, în funcţie de situaţia financiară, iar nu o obligaţie a societăţii, care să dea dreptul salariaţilor să pretindă silit executarea obligaţiei.

A reţinut instanţa de fond că reclamantul se află într-o situaţie regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsit pe viitor de venituri,însă în contextul formulării conţinutului contractului colectiv de muncă instanţa nu a putut stabili dacă societatea dispune de posibilităţi financiare astfel încât să plătească acele compensaţii, în condiţiile în care nu există stabilite criterii în funcţie de care să se determine situaţia financiară a societăţii care să permită plata sumelor.

Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensaţiilor, ţinând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaţilor concediaţi fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilităţii societăţii de a plăti compensaţiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaţilor supuşi concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea.

Pentru aceste considerente, în baza art.7 alin.2 din legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, care stabileşte forţa obligatorie faţă de părţi a contractelor colective de muncă, instanţa de fond a constatat că în sarcina societăţii pârâte nu s-a stabilit obligaţia de plată a compensaţiei egale cu douăsprezece salarii de bază brute, iar pe cale de consecinţă reclamantul nu este titularul dreptului cu acest obiect, cererea fiind găsită nefondată.

In ceea ce priveşte restituirea contribuţiilor reţinute din compensaţia acordată reclamantului, prima instanţă a constatat că cererea este pe deplin justificată, având în vedere actele depuse la dosar din care rezultă că din salariul compensatoriu achitat reclamantului pârâta a reţinut sume cu titlu de impozit pe venit, de contribuţii la bugetul asigurărilor sociale şi de contribuţii la bugetul asigurărilor de sănătate.

Potrivit art.55 alin.4 lit. j din codul fiscal (legea nr.571/2003), nu sunt E. în veniturile salariale şi nu sunt impozabile, în înţelesul impozitului pe venit sumele reprezentând plăţile compensatorii primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a . concedierilor colective. Totodată, art.257 din legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii instituie obligaţia persoanei asigurate de a plăti o contribuţie lunară pentru asigurările de sănătate, contribuţie care se aplică numai asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit. Faţă de aceste dispoziţii legale, a constatat instanţa de fond că suma casată de reclamant ca plată compensatorie nu este impozabilă şi, prin urmare nu este supusă nici calculului contribuţiei pentru asigurările de sănătate.

Contribuţia de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru „şomaj, la nivelul contribuţiei individuale de asigurări sociale, potrivit art.21 alin.6 din legea nr.19/2000. Astfel, prima instanţă a concluzionat că suma cu titlu de plată compensatorie nu constituie bază de calcul pentru contribuţia de asigurări sociale şi nu se reţine de la salariat , fiind suportată pentru salariat din bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Pe cale de consecinţă, în baza art.269 alin. 1 din Codul muncii, instanţa de fond a obligat pârâta să îl despăgubească pe reclamant pentru prejudiciul material suferit ca urmare a reţinerii sumelor cu titlu de contribuţii faţă de stat din compensaţia acordată şi la plata către reclamant a sumelor reţinute, precum şi la plata unei părţi a cheltuielilor de judecată către reclamant, pârâta aflându-se parţial în culpă procesuală.

Tribunalul a respins cererea privind plata daunelor morale, reţinând că reclamantul nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile, respectiv un prejudiciu moral produs prin acte sau fapte ale pârâtei.

În termen legal, împotriva acestei sentinţe au declarat recurs ambele părţi.

Prin recursul său întemeiat în drept pe disp. art.299, 304 pct.6,9 şi 304/1 Cod procedură civilă , recurenta-pârâtă (...) S. (...), critică sentinţa pentru următoarele motive de nelegalitate şi netemeinicie:

- instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut (art.304 pct.6 Cod procedură civilă ) Reclamantul nu a solicitat restituirea impozitului pe venit dedus din salariul compensatoriu acordat, recunoscând faptul ca acest impozit a fost legal reţinut şi totuşi instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, prin obligarea recurentei restituirea sumelor reţinute cu titlu de impozit pe venit.

- hotărârea pronunţata este data cu aplicarea greşita a legii(art. 304 punctul 9 din C o d u l d e procedura civila)

Instanţa de fond în mod greşit a aplicat în cauza dispoziţiile art. 55 alin.4 lit. j din Legea nr. 571/2003, considerând ca sumele reprezentând salariile compensatorii nu intra in categoria drepturilor salariale care se supun impozitării si, ca urmare, asupra acestora nu se datorează impozit pe venit. De altfel, suma reprezentând impozitul pe venit reţinut nici nu a fost contestata prin cererea introductiva, reclamantul recunoscând ca impozitul de 16% a fost reţinut corect si legal, pretinzând doar restituirea contribuţiilor reţinute si virate către fondurile speciale.

Pornind de la aceasta interpretare greşita asupra naturii acestor venituri, instanţa de fond a considerat ca in mod eronat au fost reţinute si virate contribuţiile la fondurile speciale. Or, aceasta încadrare juridica greşita a determinat si aplicarea greşita a dispoziţiilor legale aplicabile in materia contribuţiilor datorate către fondurile speciale.

Recurenta a susţinut că, potrivit Codului fiscal (Legea nr. 571/2003) si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal (H.G. nr. 44/2004) se includ in categoria veniturilor impozabile si veniturile asimilate salariilor reprezentate de compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, in speţa fiind aplicabile prevederile art. 55 alin. (2) din Codul fiscal coroborate cu pct. 68 lit. I) din Normele metodologice de aplicare ale Codului Fiscal , fiind plătite din fondul de salarii, atât in ceea ce priveşte obligaţiile salariatului, cât si pe cele ale angajatorului, si nu acelea pe care greşit le-a reţinut instanţa de fond.

În ceea ce priveşte contribuţia de asigurări sociale, art. 26 din Legea nr. 19/2000, asa cum a fost modificata prin Legea nr. 200/2008, prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuţia de asigurări sociale, printre care nu se includ compensaţiile băneşti individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaţilor. Aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuţiei la asigurările sociale, iar S.C. S. S.A. în mod legal a calculat reţinut si virat contribuţia la fondul de asigurări sociale.

În ceea ce priveşte contribuţia de asigurări sociale de sănătate, a arătat recurenta, compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal. Prin urmare, întrucât compensaţiile băneşti sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale, apare si obligativitatea calculării contribuţiei la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume. Astfel, S.C. S. S.A. în mod legal a calculat, reţinut şi virat contribuţia la fondul unic de asigurări sociale de sănătate.

Totodată, toate aceste contribuţii reţinute la sursa au fost virate in conturile beneficiarilor respectivi, astfel încât ele nu se mai regăsesc la societate. In plus, pentru sumele respective, S.C. S. S.A. a virat in conturile fondurilor speciale contribuţia care revine, potrivit legii, inclusiv angajatorului.

Prin recursul formulat, întemeiat în drept pe disp. art.304 pct.9 Cod procedură civilă , recurentul-reclamant H. J., critică sentinţa recurată pentru următoarele motive:

În mod greşit i-a a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata 11 salarii compensatorii conform contractului colectiv de muncă, daune morale în cuantum de 10 000 lei, instanţa de fond admiţând doar capătul al doilea de cerere, privind obligarea pârâtei la restituirea contribuţiilor deduse din salariul compensatoriu acordat, fără a avea motive temeinice şi un fundament legal.

Instanţa a apreciat ca neîntemeiată solicitarea sa cu privire la acordarea celor 11 salarii compensatorii, întrucât din formularea art. 64, alin.1, lit. a, ar rezulta că acordarea celor 12 salarii brute compensatorii, în situaţia concedierii colective ce nu ţin de persoana salariaţilor, nu este o obligaţie a angajatorului ci o latitudine.

Cât priveşte această motivare, recurentul a apreciat că este netemeinică şi nelegală, întrucât din interpretarea art. 64, alin.1, lit. a, rezultă că nu este vorba de o condiţie pur protestativă ci de o condiţionare a plăţii acestor compensaţii, în funcţie de situaţia financiară, mai ales că în materia dreptului muncii orice dispoziţie ambiguă în materie contractuală se interpretează în favoarea angajatului, nu a angajatorului, mai ales că un contract prin natura lui generează drepturi şi obligaţii.

Aşadar, dacă situaţia financiară a societăţii pârâte este favorabilă, plata compensaţiilor devine obligatorie pentru aceasta. Din actele contabile depuse la dosar , extrasul din bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ şase milioane de euro.

Având în vedere profitul societăţii de peste 6 milioane de euro, recurentul a considerat că este întemeiată solicitarea privind acordarea celor 11 salarii de bază brute, conform art. 64., alin.1, lit.a din contractul colectiv de muncă, întrucât potrivit art. 236 alin.4, Codul muncii contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor", iar pârâta nu poate justifica nerespectarea contractului colectiv de muncă.

Recurentul a mai susţinut că motivările instanţei nu sunt susţinute de nici un înscris, reflectă doar susţinerile pârâtei prin întâmpinare şi concluziile scrise depuse la dosar, ba mai mult aceste motive fiind în contradicţie cu adresa nr.47509/17.12.2008 către reprezentanţii salariaţilor, prin care se precizează că motivul concedierii colective nu a fost bazat pe dificultăţi de natură economică, ci pe considerente organizatorice.

Recurentul a criticat şi respingerea de către prima instanţă a capătului trei de cerere privind acordarea de daune morale, pe motiv că nu a făcut dovada unui prejudiciu, susţinând că simplul fapt că pârâta l-a obligat să solicite aceste drepturi pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu.

Faţă de motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant, recurenta-pârâtă (...) S. (...) a formulat întâmpinare şi concluzii scrise , solicitând respingerea ca nefondat a recursului.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurenţi Curtea reţine următoarele:

Raporturile de muncă dintre părţi au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit.c din Codul muncii, prin concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activităţii angajatorului, în cadrul concedierii colective.

La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensaţie la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 şi 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pe anii 2007- 2010.

Prin hotărârea recurată în cauză, cererea dedusă judecăţii, având ca obiect plata compensaţie cuvenită în cazul concedierilor colective, a fost greşit respinsă, instanţa de fond dând o interpretare eronată dispoziţiilor art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societăţii angajatoare, conform cărora în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.

Astfel, prima instanţă a reţinut în mod greşit că voinţa reală a părţilor nu a fost aceea ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligaţie a societăţii angajatoare, ignorând faptul că finalitatea unei clauze contractuale şi scopul pentru care a fost negociată şi acceptată în contractul colectiv de muncă este acela de a fi aplicată şi nicidecum de a fi lăsată la latitudinea părţilor, astfel încât din diverse motive să se poată invoca neexecutarea acesteia.

Sintagma „angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie financiară” nu poate fi interpretată în sensul că plata acestor compensaţii ţine de voinţa exclusivă a angajatorului, acordarea compensaţiilor fiind condiţionată în speţă de situaţia financiară bună a societăţii, deci obligaţia angajatorului este afectată de o condiţie suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispoziţiilor art. 1006 Cod civil.

Nu se poate reţine că plata compensaţiilor în discuţie depinde de voinţa exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 1010 Cod civil „obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiţia potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga.

Curtea consideră că angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensaţiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiţia potestativă simplă de care depindea naşterea dreptului salariaţilor concediaţi la încasarea plăţilor compensatorii, fiind bună situaţia financiară a societăţii.

Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât şi din răspunsul dat de patronat reprezentanţilor salariaţilor prin adresa nr.(...)/17.12.2008, motivul real al concedierii salariatului nu a fost determinat de dificultăţi economice, ci de reorganizarea efectivă a activităţii societăţii, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acţionarilor, care a aprobat structura organizatorică a societăţii şi numărul maxim de personal la 330 salariaţi, astfel încât la nivelul societăţii să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societăţii, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condiţiile menţinerii competitivităţii societăţii.

Prin urmare, în condiţiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauza dificultăţi de natură economică, ci doar raţiuni organizatorice, se poate reţine că plata compensaţiilor pretinse prin acţiunea dedusă judecăţii nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligaţie impusă de lege şi de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

G. de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichidităţile societăţii, iar nu şi împrejurarea că angajatorul are dificultăţi economice, care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale şi implicit acordarea plăţilor compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă.

Având în vedere bilanţul contabil al societăţii care dovedeşte obţinerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum şi prevederile art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pentru anii 2007-2010, art. 241 alin. 1 lit. d), art. 243 din Codul muncii şi art. 30 din Legea nr.130/1996, în conformitate cu care executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, Curtea reţine că în speţă angajatorul a refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensaţiile pretinse prin acţiunea dedusă judecăţii.

Prin urmare, susţinerile recurentului reclamant, fiind fondate sub acest aspect, Curtea va obliga pârâta la plata diferenţei de 11 salarii brute din luna premergătoare concediului, cu titlu de compensaţii, către reclamant.

Cu privire la daunele morale, criticile aduse de către reclamant hotărârii recurate nu sunt întemeiate, de vreme ce acesta nu a motivat în fapt cererea şi nu a dovedit întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii patrimoniale a angajatorului, în sensul prevederilor art.269 Codul muncii.

Susţinerea recurentului că prejudiciul este dovedit de simplul fapt că a fost obligat să îşi solicite drepturile pe cale judecătorească, nu poate fi examinată de către C, întrucât aceasta reprezintă o cerere nouă formulată direct în recurs, contrar prevederilor art.316 coroborat cu dispoziţiile art.294 C.pr.civ.

Cu privire la critica recurentei pârâte, referitoare la reţinerea impozitului pe venit, Curtea apreciază că susţinerile acesteia sunt fondate, în primul rând pentru faptul că reclamantul a recunoscut în acţiunea introductivă faptul că datorează acest impozit, pe care nu l-a solicitat în mod expres în petitul acţiunii.

Pe de altă parte, Curtea apreciază şi pe fondul dreptului, că fostul angajator a reţinut în mod legal impozitul pe venit de 16% pentru compensaţia acordată reclamantului la încetarea contractului individual de muncă. Astfel instanţa de fond a apreciat eronat că ajutorul de concediere nu are caracterul unui venit din salarii sau asimilat salariilor în condiţiile în care legea fiscală prevede expres şi limitativ veniturile care nu sunt supuse impozitării, or drepturile deduse judecăţii nu intră în excepţiile menţionate de Codul fiscal, fiind compensaţii băneşti individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispoziţiilor prevăzute în contractul de muncă, care sunt supuse impozitării conform prevederilor punctului 68 lit l din Normele metodologice pentru aplicarea art.55 alin.1 şi 2 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004.

De asemenea în cauză nu sunt aplicabile nici prevederile art.55 alin.4 lit j din Codul fiscal care stipulează că „nu sunt supuse impozitului sumele reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colectiv”, de vreme ce în litigiul dedus judecăţii baza de calcul o constituie venitul brut, iar nu venitul net.

În ceea ce priveşte contribuţia de asigurări sociale de sănătate, Curtea reţine că potrivit art. 257 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, modificată, contribuţia lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.

Aşadar, de vreme ce compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal, acestea sunt supuse şi reţinerii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

Obligaţia calculării contribuţiei individuale la asigurările sociale de sănătate rezultă din faptul că sunt drepturi primite de personalul disponibilizat potrivit contractului colectiv de muncă în virtutea calităţii de salariat.

În speţă, pârâta a procedat corect la calcularea, reţinerea şi virarea contribuţiei la fondul unic de asigurări sociale de sănătate, în condiţiile în care compensaţiile băneşti sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale şi apare obligativitatea calculării contribuţiei la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.

Prin urmare, Curtea reţine că şi asigurările sociale de sănătate sunt datorate inclusiv pentru plăţile compensatorii, care din punct de vedere fiscal sunt asimilate veniturilor salariale şi nu sunt exceptate de la plata acestei contribuţii, în baza art.257 alin.2 din Legea nr.95/2006.

În privinţa contribuţiilor la asigurări sociale, Curtea reţine concluziile instanţei de fond întrucât în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, potrivit cărora contribuţia de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj la nivelul cotei contribuţiei individuale de asigurări sociale. Potrivit art.26 din aceeaşi lege, aceste venituri nu sunt scutite de plata contribuţiilor la asigurări sociale, nefiind prevăzute în categoria veniturilor exceptate potrivit acestui articol, însă fostul angajator nu trebuia să reţină şi să vireze aceste contribuţii, deoarece ele nu sunt suportate pentru aceste venituri de către angajat, ci de către bugetul asigurărilor pentru şomaj, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000.

Pentru considerentele arătate, în baza art.304/1 C.pr.civ, Curtea va admite recursurile, va modifica, în temeiul art.312 C.pr.civ, în parte, sentinţa recurată în sensul că va obliga pârâta la plata către reclamant a unei diferenţe de compensaţie echivalentă cu 11 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii şi va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind restituirea impozitului pe venit şi a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate către reclamant, menţinând dispoziţiile sentinţei cu privire la restituirea contribuţiei de asigurări sociale şi respingerea celorlate capete de cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă (...) S. (...) şi recurentul-reclamant H. J. împotriva sentinţei civile nr.5184/15.06.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.7392/3/LM/2009.

Modifică în parte sentinţa recurată, în sensul că :

Obligă pârâta la plata către reclamant a unei diferenţe de compensaţie echivalentă cu 11 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii.

Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind restituirea impozitului pe venit şi a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate către reclamant.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

IREVOCABILĂ.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 noiembrie 2009.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

(...) (...) (...) (...) (...) (...) T.

GREFIER

E. N.

Red.: S.C.

Dact.: Z.G.

2 ex/18.12.2009

Jud.fond:C.G.D.

M.E.