Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

( număr în format vechi 5362/2009 )

DECIZIA CIVILĂ NR.5695/R/

Şedinţa publică de la 16 octombrie 2009

Curtea constituită din:

PREŞEDINTE- (...) (...) (...)

JUDECĂTOR – (...) (...) (...)

JUDECĂTOR – (...) (...) H.

GREFIER – E. J.

Pe rol,judecarea cauzei privind recursurile formulate de recurenţii D. M. N. şi (...) ”S.” (...), împotriva sentinţei civile nr.5268 din data de 17 iunie 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr(...), având ca obiect-drepturi băneşti-.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică au răspuns recurentul D. M. N., personal , asistat de apărător ales, avocat T. J.,în baza împuternicirii avocaţiale nr.153 din data de 12 octombrie 2009, emisă de Uniunea Naţională a Barourilor din România- B a r o u l D â m b o v i ţ a şi recurenta (...) ”S.” (...),prin consilier juridic N. J.-K. în baza împuternicirii nr.8354 din data de 06 octombrie 2009, emisă de această instituţie.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care:

Apărătorul recurentului D. M. N., solicită instanţei încuviinţarea probei cu înscrisuri,respectiv fotocopii de pe repartizarea profitului şi Decizia nr.1667 din 25 august 2009 pronunţată de Curtea de A p e l P l o i e ş t i, precum şi chitanţa cu regim special nr.53 din data de 12 octombrie 2009, în valoare de 2200 lei, reprezentând onorariul de avocat.

Instanţa, după deliberare, admite proba cu înscrisuri solicitată, sens în care constată administrată proba prin depunerea acestora la dosar.

Întrebate fiind, părţile declară că nu mai sunt alte cereri sau excepţii de invocat, motiv pentru care, Curtea, constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul, în susţinerea recursurilor.

Apărătorul ales pentru recurent D. M. N., solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei civile, iar pe fond, admiterea cererii aşa cum a fost formulată şi obligarea recurentei (...) ”S.” (...), la plata cheltuielilor de judecată, atât în fond cât şi în recurs.

Hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică,având în vedere faptul că instanţa de fond a apreciat că nu este întemeiată solicitarea recurentului cu privire la acordarea celor 11 salarii compensatorii ,întrucât din formularea art.64 alin.1 lit.a, rezultă că acordarea celor 12 salarii brute compensatorii , în situaţia concedierii colective ce nu ţin de persoana salariaţilor, nu este o obligaţie a angajatorului, ci o latitudine.

Cât priveşte motivarea, în sensul că acordarea compensaţiilor nu este o obligaţie, ci o latitudine a angajatorului,precizează că angajaţii au fost de acord cu această prevedere la momentul negocierii contractului colectiv de muncă la nivelul societăţii ,este netemeinică şi nelegală,întrucât din interpretarea art.64 alin.1 lit.a, rezultă că nu este vorba de o condiţie pur potestativă, ci de o condiţionare a plăţii acestor compensaţii, în funcţie de situaţia financiară.

Aşadar, dacă situaţia financiară a societăţii pârâte este favorabilă, plata compensaţiilor devine obligatorie pentru aceasta. Din actele contabile pe care instanţa a considerat că nu sunt utile cauzei, respectiv extrasul din bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit un cuantum de aproximativ şase milioane de EURO. Având în vedere profitul societăţii, consideră că este întemeiată solicitarea privind acordarea celor 11 salarii de bază brute.

Nelegal instanţa a admis în parte restituirea contribuţiilor la asigurările sociale, întrucât aceste compensaţii reprezintă o despăgubire bănească şi nu un salariu, mai ales faptul că raportul de muncă al recurentului a încetat.

De asemenea, instanţa a respins capătul al treilea de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că recurentul nu a făcut dovada unui prejudiciu, însă solicită a se avea în vedere că pârâta a obligat recurentul să solicite aceste drepturi pe cale judecătorească .

Recurenta (...) S. (...), prin consilier juridic, având cuvântul, pe recursul declarat de recurentul D. M. N., solicită respingerea acestuia ca fiind nefondat şi menţinerea sentinţei civile atacate, ca fiind legală şi temeinică, cu privire la, respingerea capătului de cerere privind obligarea societăţii la plata unei compensaţii băneşti echivalentă cu 11 salarii de bază brute, neacordată în urma concedierii colective, respingerea capătului de cerere privind obligarea societăţii la plata,cu titlu de daune morale, a sumei de 10000 lei, având în vedere următoarele considerente:

Acordarea compensaţiilor nu este o obligaţie a angajatorului, ci o posibilitate, cu care salariaţii au fost de acord la data negocierii contractului colectiv de muncă la nivelul societăţii şi acordare compensaţiilor este condiţionată de situaţia financiară a societăţii. Asta, ar însemna că , chiar dacă angajatorul ar fi dorit să acorde compensaţiile, a fost condiţionat de situaţia financiară a societăţii, deci de posibilităţile sale reale de plată. În subsidiar, în situaţia în care instanţa nu va lua în considerare cele de mai sus şi va admite recursul privind plata compensaţiilor băneşti, solicită a se constata că din pretenţiile recurentului trebuie scăzute impozitul pe venit, contribuţia la bugetul asigurărilor sociale şi contribuţiile de asigurări sociale de sănătate, care, potrivit Codului fiscal, se reţin la sursă.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, formulat de recurentul D. M. N., precizează că acordarea daunelor morale în cuantum de 10.000 lei nu au putut fi luate în considerare de către instanţa de fond, nefiind motivate în drept şi fapt şi dovedite.

Având cuvântul pe recursul formulat de societate, pune concluzii de admitere a acestuia, modificarea în parte a sentinţei atacate şi pe fond respingerea cererii cu privire la obligarea societăţii la restituirea contribuţiilor deduse din salariul compensatoriu acordat ca urmare a concedierii şi a se constata temeinicia şi legalitatea reţinerii contribuţiilor din salariul compensatoriu acordat cu ocazia concedierii colective.

Apărătorul ales pentru recurentul D. M. N., solicită respingerea recursului formulat de pârâta (...)” S.”(...), ca fiind nefondat.

Curtea, în temeiul disp.art.150 Cod procedură civilă, declară închise dezbaterile şi reţine cauza în pronunţare.

C U R T E A,

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţă civilă nr.5268 din data de 17 iunie 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr(...), a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul D. M. N., în contradictoriu cu pârâta (...) S. (...),

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamant a contribuţiile deduse din salariul compensatoriu acordat,

Au fost respinse, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere şi

A fost obligată pârâta la 700 lei cheltuieli de judecată faţă de reclamant.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, între părţi au existat raporturi de munca, acestea încetând ca efect al deciziei nr. 131/24.02.2009 emisă de pârâtă în baza art.65 alin.1 din Codul muncii. Prin art.7 din decizia de concediere angajatorul a recunoscut dreptul fostului salariat de a incasa o compensaţie la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii.

S-a apreciat că prin cererea dedusă judecăţii reclamantul a pretins plata compensaţiei cuvenita ca urmare a concedierii sale, la nivelul a încă unsprezece salarii de bază, întemeindu-şi pretenţiile pe dispoziţiile contractului colectiv de munca valabil la nivelul unităţii pârâte la data concedierii, precum şi obligarea pârâtei la restituirea contribuţiilor reţinute din salariul compensatoriu acordat, însă cererea este întemeiată în parte.

Astfel, art.78 din contractul colectiv de munca unic la nivel naţional, valabil pentru anii 2007-2010, prevede obligaţia angajaţilor de a acorda salariatului concediat din motive ce nu ţin de persoana acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.

De asemenea, contractul colectiv de munca valabil la nivelul societăţii pârâte la data concedierii reclamantului, înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie sociala B sub nr.6278/27.12.2007, conţine la art.64 alin.1 lit. a clauza potrivit căreia, în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiara, în cazul concedierilor colective, o compensaţie echivalenta cu douăsprezece salarii brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Totodată, din modul în care a fost redactat textul articolului 64 al contractului colectiv la nivel de unitate rezulta că părţile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligaţii în sarcina angajatorului în situaţia concedierilor colective, termenul „poate acorda" semnificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensaţie la latitudinea societăţii, după o analiza prealabila a situaţiei financiare. Instanţa apreciază, faţă de modul de redactare a clauzei, că aceasta nu creează nici o dificultate în determinarea înţelesului său, respectiv a voinţei interne a părţilor cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportare la alte clauze ale contractului colectiv. Dacă voinţa contractanţilor ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligaţie a societăţii angajatoare, ar fi menţionat acest lucru în mod expres căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligaţii stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum „obligaţia de a plăti" (art.65 alin.3) sau „salariaţii vor primi din partea angajatorului" (art.66).

S-a constatat că, prin negocierea în acest mod a clauzei referitoare la compensaţiile ce se pot acorda în cazul concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariaţilor părţile au convenit la plata acestor sume să constituie o posibilitate a angajatorului, lăsata la aprecierea acestuia, în funcţie de situaţia financiara, iar nu o obligaţie a societăţii, care să dea dreptul salariaţilor să pretindă silit executarea obligaţiei.

Este de necontestat că reclamantul se află într-o situaţie regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsit pe viitor de venituri, însă în contextul oferit de contractul colectiv de munca instanţa nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilităţi financiare astfel încât să plătească acele compensaţii, în condiţiile în care nu există stabilite criterii în funcţie de care să se determine situaţia financiară a societăţii care să permită plata sumelor. Simplu fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensaţiilor, ţinând seama de faptul că a avut loc o concediere colectiva, numărul salariaţilor concediaţi fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilităţii societăţii de a plăti compensaţiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor angajaţilor supuşi concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbata activitatea.

Pentru aceste considerente, în baza art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996 privind contractul colectiv de munca, care stabileşte forţa obligatorie faţă de părţi a contractelor colective de munca, instanţa a constatat că în sarcina societăţii pârâte nu s-a stabilit obligaţia de plată a compensaţiei egale cu douăsprezece salarii de bază brute, iar pe cale de consecinţă reclamantul nu este titularul dreptului cu acest obiect.

S-a considerat în ceea ce priveşte restituirea contribuţiilor reţinute din compensaţia acordata reclamantului că, este pe deplin justificată cererea. Din actele depuse a rezultat că din salariul compensatoriu achitat reclamantului pârâta a reţinut sume cu titlu de impozit pe venit, de contribuţii la bugetul asigurărilor sociale şi de contribuţii la bugetul asigurărilor de sănătate.

S-a avut în vedere că, potrivit art.55 alin.4 lit.j din Codul fiscal (Legea nr.571/2003), nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile, în înţelesul impozitului pe venit, sumele reprezentând plăţile compensatorii primite de persoanele ale căror contracte individuale de munca au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective. Totodată art.257 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii instituie obligaţia persoanei asigurate de a plăti o contribuţie lunara pentru asigurările de sănătate, contribuţie care se aplica numai veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit. Faţă de aceste dispoziţii legale, s-a constatat că suma încasata de reclamant ca plata compensatorie nu este impozitabila şi, prin urmare, nu este supusa nici calculului contribuţiei pentru asigurările de sănătate.

S-a precizat că, în ce priveşte contribuţia de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suporta din bugetul asigurărilor pentru şomaj, la nivelul contribuţiei individuale de asigurări sociale, potrivit art.21 alin. 6 din Legea nr.19/2000. rezulta de aici că suma cu titlu de plata compensatorie nu constituie bază de calcul pentru contribuţia de asigurări sociale şi nu se retine de la salariat, fiind suportata pentru salariat din bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Cu privire la daunele morale solicitate de reclamant, instanţa a reţinut că, în cauză, nu s-a făcut dovada producerii unor prejudicii de imagine, care să justifice repararea acestora.

Totodată, s-a mai reţinut că reclamantul nu şi-a motivat în fapt şi drept capătul de cerere prin care solicită obligarea pârâtei la plata de daune morale.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art.269 alin.1 din Codul muncii, pârâta a fost obligată să îl despăgubească pe reclamant pentru prejudiciul material suferit de fostul salariat ca urmare a reţinerii sumelor cu titlu de contribuţii faţă de stat din compensaţia acordata, prin plata către reclamant a sumelor reţinute.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs, în termenul legal, reclamantul D. M. N. şi pârâta (...) S. (...).

În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art.304 pct.9 C.pr.civ.,, recurentul a arătat că prima instanţă a reţinut în mod eronat că acordarea celor 12 salarii brute compensatorii nu este o obligaţie, ci o posibilitate a angajatorului, deoarece din interpretarea dispoziţiilor art.64 alin.1 lit.a contractul colectiv de muncă al societăţii rezultă că nu este vorba de o condiţie pur potestativă ci de o condiţionare a plăţii acestor compensaţii de situaţia materială a angajatorului, mai ales că în material dreptului muncii orice dispoziţie contractuală ambiguă se interpretează în favoarea angajatului.

Aşadar, dacă situaţia financiară a societăţii pârâte este favorabilă plata compensaţiilor devine obligatorie pentru aceasta, în cauză, din actele contabile apreciate ca neutile cauzei de către prima instanţă, respectiv din extrasul bilanţului contabil şi al contului de profit şi pierderi pe anul 2008 rezultând realizarea unui profit de aproximativ 6 milioane EURO.

Instanţa nu a făcut nici aplicarea în privinţa clauzei asumate prin dispoziţiile art.64 alin.1 lit.a din Contractul colectiv de muncă aplicarea art.236 alin.4 din Codul muncii potrivit cărora Contractele colective de muncă legal încheiate constituie legea părţilor.

A mai arătat recurentul că motivarea instanţei nu reflectă probele administrate în cauză ci reia susţinerile pârâtei din întâmpinare, întrucât situaţia financiară a unei societăţi nu este reflectată de fluxul de numerar care este doar o parte integrantă a balanţei lunare ce mai conţine şi ordinele de plată privind plăţile şi încasările, iar aceste balanţe lunare însumate reprezintă bilanţul contabil.

Instanţa în mod părtinitor a respins recurentului proba cu înscrisuri reprezentând bilanţul contabil pe anul 2008 din care reieşea realizarea unui profit substanţial la data întocmirii bilanţului.

În ceea ce priveşte instituirea contribuţiilor la asigurările sociale instanţa a dispus restituirea parţială a acestora în mod eronat, întrucât acestea reprezintă o despăgubire bănească şi nu un salariu cu atât mai mult cu cât calitatea recurentului de salariat a încetat, iar această despăgubire a fost acordată după încetarea contractului individual de muncă; potrivit legii aceste contribuţii se reţin din salariu sau venituri asimilate salariilor, pârâta neputând să reţine contribuţiile legale ci numai impozitul pe profit de 16%.

A mai susţinut recurentul că, în mod greşit a fost respinsă cererea de acordare a daunelor morale, câtă vreme simplul fapt că intimatul a determinat solicitarea acestor drepturi pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu, mai ales că din bilanţul contabil rezultă că administratorii şi managerii societăţii fără a plăti salariile compensatorii şi-au repartizat 1.235.360 lei profit, susţinând în justiţie că fluxul de numerar este negativ, neavând bani de achitat.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.6 şi 9 şi art.304¹ C.pr.civ., recurenta (...) S. (...) a criticat sentinţa ca netemeinică şi nelegală, în principal, sub următoarele aspecte:

Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât prin acţiunea introductiva, reclamantul nu a solicitat restituirea impozitului pe venit dedus din salariul compensatoriu acordat, mai mult, a recunoscut faptul ca acest impozit a fost legal reţinut.

Hotărârea pronunţată este data cu aplicarea greşita a legii, întrucât instanţa de fond în mod greşit a aplicat în cauza dispoziţiile art.55 alin.4 lit.j din Legea nr.571/2003, considerând ca sumele reprezentând salariile compensatorii nu intra in categoria drepturilor salariale care se supun impozitării si, ca urmare, asupra acestora nu se datorează impozit pe venit. De altfel, suma reprezentând impozitul pe venit reţinut nici nu a fost contestata prin cererea introductiva, reclamantul recunoscând ca impozitul de 16% a fost reţinut corect si legal, pretinzând doar restituirea contribuţiilor reţinute si virate către fondurile speciale.

Pornind de la aceasta interpretare greşita asupra naturii acestor venituri, instanţa de fond a considerat ca in mod eronat au fost reţinute si virate contribuţiile la fondurile speciale. Or, aceasta încadrare juridica greşita a determinat si aplicarea greşita a dispoziţiilor legale aplicabile in materia contribuţiilor datorate către fondurile speciale.

Aşa cum s-a arătat în apărările formulate la instanţa de fond, potrivit Codului fiscal (Legea nr.571/2003) si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal (H.G. nr.44/2004) se includ in categoria veniturilor impozabile si veniturile asimilate salariilor reprezentate de compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, in speţa fiind aplicabile prevederile art.55 alin.2 din Codul fiscal coroborate cu pct.68 lit.I din Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscal, fiind plătite din fondul de salarii, atât in ceea ce priveşte obligaţiile salariatului, cat si pe cele ale angajatorului, si nu acelea pe care greşit le-a reţinut instanţa de fond.

În ce priveşte contribuţia de asigurări sociale Ordinul 340/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, prevede la litera A capitolul II punctul 18: „Baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale o constituie venitul brut realizat lunar de către asiguraţii care se regăsesc în situaţiile de la art.5 alin.1 pct.I şi II din lege. Constituie bază lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale şi veniturile brute realizate de persoanele care nu se mai regăsesc în aceste situaţii, dar încasează venituri ca urmare a faptului că au deţinut una din calităţile de la art. 5 alin.1 pct.I şi II din lege."

Mai mult, art.26 din Legea nr.19/2000, aşa cum a fost modificata prin Legea nr.200/2008, prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuţia de asigurări sociale, printre care nu se includ compensaţiile băneşti individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaţilor. Aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuţiei la asigurările sociale, iar societatea. în mod legal a calculat, reţinut si virat contribuţia la fondul de asigurări sociale.

În privinţa contribuţiei de asigurări sociale de sănătate s-a susţinut că potrivit art.257 (2) lit. a din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, modificata, contribuţia lunara a persoanei asigurate se aplica asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit. Or, aşa cum am arătat mai sus, compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal. Prin urmare, întrucât compensaţiile băneşti sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale, apare si obligativitatea calculării contribuţiei la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume. Astfel, societatea în mod legal a calculat, reţinut şi virat contribuţia la fondul unic de asigurări sociale de sănătate.

Totodată, toate aceste contribuţii reţinute la sursa au fost virate in conturile beneficiarilor respectivi, astfel încât ele nu se mai regăsesc la societate. In plus, pentru sumele respective, societatea a virat in conturile fondurilor speciale contribuţia care revine, potrivit legii, inclusiv angajatorului.

Prin întâmpinare recurenta-pârâta (...) S. (...), a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant, ca nefondat.

La dosarul cauzei s-au depus ca înscris nou, în recurs, Nota 13 de repartizare a profitului societăţii (...) S. (...)

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate şi ţinând seama de dispoziţiile art.304¹ C.pr.civ., Curtea constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art.64 alin.1 lit.a din Contractul colectiv de muncă al societăţii înregistrat sub nr.6278/27.12.2007, la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială a Municipiului B, în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda în funcţie de situaţia financiară o compensaţie către salariat echivalentă cu 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii.

Această clauză contractuală pretins neclară, se interpretează potrivit specificului convenţiilor de muncă, după cum cu temei a susţinut şi recurentul-reclamant prin criticile formulate la adresa hotărârii instanţei de fond, în favoarea salariatului şi în conformitate cu dispoziţiile art.977 şi urm. Cod civil, ce reglementează principiul priorităţii voinţei interne a părţilor şi a principiului potrivit cărora clauzele neclare se interpretează în sensul în care acestea produc efecte juridice şi potrivit specificului contractului.

Clauza prevăzută de dispoziţiilor art.64 alin.1 lit.a din Contractul colectiv de muncă al societăţii, a fost însă greşit interpretată de către instanţa fondului care a reţinut că aceasta instituie doar o posibilitate pentru angajator, ce-şi poate manifesta discreţionar voinţa în sensul acordării sau nu a compensaţiilor băneşti ocazionate de concediere, ori această obligaţie este afectată de o condiţie pur potestativă ce are ca efect nulitatea clauzei asumate sub această condiţie, prin urmare, această interpretare propusă de către angajator neputând fi primită.

Interpretând potrivit principiilor prevăzute de dispoziţiile art.977 şi urm. Cod civil, clauza în discuţie, Curtea apreciază că angajatorul s-a obligat faţă de salariat ca în condiţiile în care situaţia sa financiară este favorabilă să achite acestuia cu ocazia concedierii 12 salarii de bază brute, în acest sens putând fi înţelese dispoziţiile art.64 alin.1 lit.a din Contractul colectiv de muncă.

Mai mult, astfel cum rezultă din extrasul din bilanţul pe anul 2008 al societăţii, aflat la filele 35-36 din dosarul primei instanţe, coroborat cu motivele avute în vedere prin decizia de concediere a recurentului-reclamant şi cu Notificarea formulată de către angajator cu ocazia concedierii colective, din cuprinsul căreia rezultă că motivul ce a determinat concedierile de la nivelul societăţii nu a fost reprezentat de dificultăţi de natură economică ci de considerente organizatorice de natură să determine eficientizarea societăţii; în cauză, în situaţia recurentului-reclamant situaţia financiară a societăţii ce înregistrase în anul anterior concedierii acestuia un profit substanţial permitea plata salariilor compensatorii prevăzute în Contractul colectiv de muncă.

În privinţa criticii referitoare la respingerea cererii de acordare către recurentul-reclamant a daunelor morale, aceasta apare ca nefondată, câtă vreme prejudiciul moral este constituit de consecinţele negative produse prin fapta ilicită asupra onoarei şi demnităţii victimei acestei fapte şi nu a fost dovedit în cauză, după cum corect a reţinut prima instanţă, împrejurarea formulării prezentei cereri de chemare în judecată neputându-se constitui prin ea însăşi într-un prejudiciu moral.

Nu poate fi primită nici critica recurentului-reclamant privind respingerea de către prima instanţă a cererii de restituire a contribuţiilor de asigurări sociale reţinute din salariul compensatoriu acordat, câtă vreme prin hotărârea recurată, prima instanţă a dispus restituirea tuturor contribuţiilor deduse din salariul compensatoriu acordat recurentului-reclamant, inclusiv a contribuţiilor de asigurări sociale.

Trecând la analiza recursului formulat de recurenta-pârâtă (...) S. (...), Curtea reţine ca fondată critica potrivi căreia prima instanţă a acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată câtă vreme prin acţiunea introductivă dedusă judecăţii, recurentul-reclamant solicitase doar restituirea contribuţiei de asigurări sociale reţinute de angajator din salariul compensatoriu acordat, astfel cum rezultă şi din cuprinsul celei de-al treilea paragraf al motivării acţiunii, iar aceasta a dispus obligarea angajatorului la restituirea tuturor contribuţiilor datorate fondurilor speciale aplicate asupra salariului compensatoriu acordat cu ocazia disponibilizării sale, fiind incident, prin urmare, motivul de modificare a hotărârii prevăzut de dispoziţiile art.304 pct-.6 C.pr.civ.

Sunt fondate, totodată, criticile recurentei potrivit cărora prima instanţă a făcut o greşită aplicare şi interpretare în cauză a dispoziţiilor art.55 alin.4 lit.j din Legea nr.571/2003 şi al pct.68 lit.l din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal ce prevăd că se includ în categoria veniturilor impozabile şi compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, fiind aplicabile şi dispoziţiile art.55 alin.2 din Codul Fiscal.

Fondate sunt şi susţinerile recurentei referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art.257 alin.2 lit.a din Legea nr.95/2006, ce prevăd obligativitatea achitării contribuţiei de asigurare de sănătate asupra veniturilor din salariu sau asimilat salariilor, în acest sens fiind şi dispoziţiile Legii nr.76/2002.

Sunt nefondate, însă, criticile recurentei referitoare la caracterul nedatorat al reţinerilor operate cu titlu de contribuţii de asigurări sociale asupra salariului compensatoriu acordat cu ocazia concedierii câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art.26 alin.1 lit.b din Legea nr.19/2000 contribuţiile de asigurări sociale nu se datorează asupra drepturilor reprezentând drepturi plătite în cazul încetării raporturilor de muncă ale salariaţilor.

Pentru aceste considerente văzând şi dispoziţiile art.312 C.pr.civ., Curtea va admite recursurile, va modifica, în parte, sentinţa în sensul că, va obliga pârâta să plătească reclamantului diferenţa de 11 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii cu titlu de compensaţie; va menţine obligaţia pârâtei de restituire către reclamantă a contribuţiei de asigurări sociale pentru compensaţiile acordate; va respinge cererea de restituire de către pârâtă către reclamantă a celorlalte contribuţii aferente compensaţiei acordate; va menţine celelalte dispoziţii.

În temeiul dispoziţiilor art.274 şi art.276 C.pr.civ., va fi obligată recurenta (...) S. (...) la plata către recurentul-reclamant D. M. N. a sumei de 2200 lei cheltuieli de judecată, în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de recurenţii D. M. N. şi (...) ”S.” (...), împotriva sentinţei civile nr.5268 din data de 17 iunie 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr(...).

Modifică, în parte, sentinţa în sensul că:

Obligă pârâta să plătească reclamantului diferenţa de 11 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii cu titlu de compensaţie.

Menţine obligaţia pârâtei de restituire către reclamantă a contribuţiei de asigurări sociale pentru compensaţiile acordate.

Respinge cererea de restituire de către pârâtă către reclamantă a celorlalte contribuţii aferente compensaţiei acordate.

Menţine celelalte dispoziţii.

Obligă recurenta (...) S. (...) la plata către recurentul-reclamant D. M. N., a sumei de 2200 lei cheltuieli de judecată, în recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 16.10.2009.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

B. D. E. B. E. H.

E. T. F.

GREFIER

J. E.

Red.: B.A.S.

Dact.: A.C./2ex.

20.10.2009

Jud. fond: N. E.; B. E.