Cabinet avocat Dreptul muncii

DOSAR NR(...)

Format vechi nr.5346/2009

R O M A N I A

CURTEA DE APEL B

SECTIA A VII A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILA NR. 6067/R

Şedinţa publică de la 28 octombrie 2009

Curtea compusă din :

PRESEDINTE (...) (...)

JUDECATOR (...) (...)

JUDECĂTOR (...) (...) H.

GREFIER E. N.

*********************

Pe rol fiind pronunţarea asupra cererilor de recurs formulate de recurenţii E. J. şi (...)”S.”(...) împotriva sentinţei civile nr.4702 din data de 01.06.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.7266/3/LM/2009, având ca obiect:”drepturi băneşti”.

Dezbaterile în cauză au avut loc în şedinţa publică de la 21 octombrie 2009, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 28 octombrie 2009, când a dat următoarea decizie.

C U R T E A,

Prin sentinţa civilă nr.4702 din data de 01.06.2009, pronunţată de către T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, s-a admis, în parte, acţiunea formulata de reclamantul E. J., în contradictoriu cu pârâta (...) S. (...) şi s-a obligat pârâta să-i plătească reclamantului suma de bani echivalentă contribuţiilor deduse nelegal din salariul compensatoriu acordat în urma concedierii; precum şi să-i plătească reclamantului sume de 700 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin aceeaşi sentinţă, s-au respins, ca neîntemeiate, celelalte cereri.

Pentru a pronunţa această încheiere, prima instanţă a reţinut că, prin decizia nr.116/04.02.2009 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, prin concediere, pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de acesta, iar în conformitate cu art.7 din decizie, acestuia i s-a acordat o compensaţie la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii.

S-a constatat, pe de o parte, că din formularea art. 64 alin.1 din CCM rezultă că acordarea a 12 salarii brute, în cazul concedierilor ce nu ţin de persoana salariatului, nu este o obligaţie a angajatorului ci o latitudine, salariaţii fiind de acord cu această prevedere la momentul negocierii contractului.

De asemenea, tribunalul a mai reţinut că acordarea acestor salarii este condiţionată şi de situaţia financiară a societăţii, de posibilităţile sale reale de plată. Ori, această împrejurare nu rezultă din contul de profit şi pierderi depus de către reclamantă la dosarul cauzei.

Pe de altă parte, s-a ţinut seama că la nivelul societăţii pârâte a avut loc o reorganizare a societăţii prin care a fost aprobat numărul maxim de salariaţi la 330, cu consecinţa desfiinţării unui număr de 129 de locuri de muncă.

S-a arătat că această reorganizare a fost impusă de raţiuni economice şi tot din aceleaşi considerente s-a luat decizia de a se acorda doar un salariu compensatoriu persoanelor cărora le-au încetat contractele individuale de muncă, în caz contrar societatea fiind pusă în situaţia de a nu avea posibilitatea de a achita salariile persoanelor rămase angajate.

Din coroborarea cele expuse, s-a apreciat că nu există nici un temei legal sau contractual prin care pârâta să fie obligată la plata celor 11 salarii compensatorii solicitate de către reclamant.

S-a considerat că în conformitate cu art.55 alin.2 din Legea nr.571/2003 şi art. 68 lit. L din Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscale, sunt incluse în categoria veniturilor impozabile şi veniturile reprezentante de compensaţii băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, motiv pentru care în mod corect a fost reţinut şi virat impozitul de 16%.

S-au avut în vedere dispoziţiile art.55 alin.4 lit.j din Codul Fiscal potrivit cărora sumele reprezentând plăţile compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile, în înţelesul impozitului pe venit, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât baza de calcul în situaţia dedusă judecaţii o constituie salariul brut, deci venitul din care nu s-au dedus contribuţiile obligatorii legale, iar nu venitul net.

S-a menţionat că în mod corect i s-a reţinut contribuţia de asigurări sociale de sănătate şi contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale căci, art.257 alin.2 lit.a din Legea nr.95/2006 dispune că persoana asigurată are obligaţia plaţii unei contribuţii băneşti lunare pentru asigurările de sănătate care se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit.

Or, dacă s-a stabilit că veniturile din plăţi compensatorii raportate la salariul brut realizat anterior concedierii sunt supuse impozitării, s-a reţinut că şi contribuţiile de asigurări de sănătate sunt datorate.

S-a arătat că, în ceea ce priveşte contribuţia la asigurări sociale, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj la nivelul cotei contribuţiei individuale de asigurări sociale, astfel că în mod eronat i s-a reţinut reclamantului această contribuţie.

Instanţa de fond a constatat că pârâta i-a reţinut reclamantului şi contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, deşi art.14 alin.2 lit.e din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.76/2000 interzice acest lucru.

S-a arătat că pârâta însăşi a recunoscut în cuprinsul întâmpinării că nu ar fi trebuit să reţină contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, susţinând însă fără temei că nici nu au avut loc respectivele reţineri.

Referitor la cererea privind acordarea sumei de 10.000 lei reprezentând daune morale, instanţa de fond a avut în vedere că sarcina dovedirii prejudiciului revine reclamantului, conform art.1069 Cod civil.

Or, în cauză reclamantul nu a indicat în motivarea acţiunii în ce mod a fost prejudiciat şi prin ce acţiune a pârâtei şi nici nu a produs vreo probă din care să rezulte existenţa acestui prejudiciu, pentru ca apoi instanţa să poată aprecia asupra necesităţii reparării sale.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamantul E. J. şi pârâta (...) S. (...), criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea recursului întemeiat în drept pe dispoziţiile art.304 pct.9 C.pr.civ., recurentul E. J. a arătat că instanţa de fond greşit a apreciat că este neîntemeiată solicitarea cu privire la acordarea celor 11 salarii compensatorii, întrucât din interpretarea art. 64 alin.l lit.a din contractul colectiv de muncă rezultă că acordarea celor 12 salarii brute compensatorii, în situaţia concedierii colective nu este o condiţie pur protestativă, ci o condiţionare a plăţii acestor compensaţii, în funcţie de situaţia financiară, mai ales că în materia dreptului muncii ori ce dispoziţie ambiguă în materie contractuală se interpretează în favoare angajatului, nu a angajatorului.

Aşadar, s-a susţinut că în ipoteza în care situaţia financiară a societăţii pârâte este favorabilă, plata compensaţiilor devine obligatorie pentru aceasta.

S-a arătat că din actele contabile depuse la dosar - extrasul din bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, reiese că, în anul 2008, pârâta a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ şase milioane de euro, astfel că solicitarea privind acordarea celor 11 salarii de bază brute, conform art. 64., alin.l, lit.a din contractul colectiv de muncă este întemeiată, întrucât potrivit art. 236 alin.4, Codul muncii " contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor", iar pârâta nu poate justifica nerespectarea art. 64, alin.l, lit. a din contractul colectiv de muncă.

S-a susţinut că motivarea instanţei nu reflectă probele administrate în cauză, ci aspectele prezentate de pârâtă prin întâmpinare, prin care se arată că acordarea compensaţiilor este condiţionată de situaţia financiară a acesteia, de posibilităţile sale reale de plată, apreciindu-se greşit că extrasul din bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ şase milioane de euro nu reflectă situaţia financiară.

S-a adăugat că în mod eronat s-a avut în vedere doar fluxul numerar depus de către pârâtă, care nu reflectă în nici un caz situaţia financiară, întrucât acesta este parte integrantă a balanţei lunare, care mai conţine şi ordinele de plată privind încasări şi plăţi, iar aceste balanţe lunare însumate reprezintă bilanţul contabil.

S-a învederat că instanţa de fond face aprecieri fără a avea nici o proba în acest sens, respectiv că reorganizarea societăţii a fost impusă de raţiuni economice şi tot din aceste considerente s-a acordat un singur salariu compensatoriu.

S-a arătat că motivul concedierii colective nu a fost bazat pe dificultăţi de natură economică, ci pe considerente organizatorice, astfel cum rezultă din adresa nr.47509/17-12-2008 comunicată reprezentaţilor salariaţilor.

În privinţa restituirii contribuţiilor la asigurările sociale, s-a susţinut că instanţa în mod netemeinic şi nelegal le-a admis doar în parte, întrucât aceste compensaţii reprezintă o despăgubire bănească şi nu un salariu, în condiţiile în care calitatea de salariat a recurentului a încetat, iar această despăgubire a fost acordată după încetarea contractului individual de muncă.

S-a arătat că potrivit legii aceste contribuţii se reţin din salariu sau venituri asimilate salariilor, iar pârâta nu putea să reţină contribuţiile legale, ci numai impozitul pe venit de 16%.

S-a adăugat că instanţa de fond greşit a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu, încă simplu fapt că recurentul a fost obligat să îşi solicite drepturile pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu, mai ales că din bilanţul contabil rezultă că administratorii şi managerii în loc să plătească salariile compensatorii şi-au repartizat din profit suma de 1.235.360 lei, iar în faţa instanţei se prezintă umili cu un flux de numerar care este negativ, arătând că nu au bani.

Recurenta (...) S. (...), în motivarea recursului său, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.304¹ C.pr.civ., a arătat că hotărârea pronunţata este dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 punctul 9 din C o d u l d e procedura civilă).

Astfel, s-a susţinut că s-a calculat, reţinut şi virat în mod legal contribuţia de asigurări sociale, în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 340/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, care stipulează la litera A capitolul II punctul 18 că „baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale o constituie venitul brut realizat lunar de către asiguraţii care se regăsesc în situaţiile de la art. 5 alin. (1) pct. I şi II din lege. Constituie bază lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale şi veniturile brute realizate de persoanele care nu se mai regăsesc în aceste situaţii, dar încasează venituri ca urmare a faptului că au deţinut una din calităţile de la art. 5 alin. (1) pct. I şi II din lege."

S-a arătat că art. 26 din Legea nr. 19/2000, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 200/2008, prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuţia de asigurări sociale, printre care nu se includ compensaţiile băneşti individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaţilor.

S-a menţionat că aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuţiei la asigurările sociale, iar în cauză pârâta în mod legal a calculat, reţinut şi virat contribuţia la fondul de asigurări sociale.

Referitor la contribuţia individuala la bugetul asigurărilor pentru şomaj, recurenta a arătat că instanţa de fond în mod greşit, a constatat că reclamantului i-a fost reţinută contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj din compensaţia acordată cu ocazia concedierii colective.

Astfel, s-a învederat că din analiza statelor de plată, atât cel depus la dosarul cauzei de către reclamant şi invocat în motivarea sentinţei atacate, cât şi din cel anexat recursului, rezultă că pârâta nu a încălcat dispoziţiile imperative statuate de art. 14 alin. 2 lit. e din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimulare a forţei de muncă, care interzic reţinerea acestei contribuţii.

S-a menţionat că odată cu plata drepturilor cuvenite la zi reclamantului, acestuia i-a fost acordată şi o compensaţie, cu ocazia concedierii colective, la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii, iar eroarea instanţei de fond provine din faptul că din statul de plata apar ca fiind reţinute contribuţia de asigurări sociale, contribuţiile de asigurări sociale de sănătate, contribuţia individuala la bugetul asigurărilor pentru şomaj şi impozitul pe venit, nefiind observat că pe lângă compensaţia acordată, în statul de plata apar şi drepturile cuvenite la zi, până la încetarea contractului individual de muncă, asupra cărora angajatorul a calculat, reţinut şi virat contribuţia la bugetul asigurărilor pentru şomaj.

S-a învederat că din analiza statului de plată apare ca evident faptul că procentul de 0,5% reprezentând contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj a fost calculat la diferenţa dintre venitul brut total (2.502 lei) şi compensaţie (1.440 lei), astfel că, din compensaţia acordată, societatea a calculat, reţinut şi virat doar impozitul, contribuţia de asigurări sociale şi contribuţiile de asigurări sociale de sănătate.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-pârâta (...) S. (...) a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant E. J., ca nefondat.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurentul reclamant, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

Raporturile de muncă dintre părţi au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit.c din Codul muncii, prin concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activităţii angajatorului, în cadrul concedierii colective.

La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensaţie la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 şi 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pe anii 2007- 2010.

Prin hotărârea recurată în cauză cererea dedusă judecăţii, având ca obiect plata compensaţie cuvenită în cazul concedierilor colective, a fost greşit respinsă, instanţa de fond dând o interpretare eronată dispoziţiilor art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societăţii angajatoare, conform cărora în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.

Astfel, prima instanţă a reţinut în mod greşit că voinţa reală a părţilor nu a fost aceea ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligaţie a societăţii angajatoare, ignorând faptul că finalitatea unei clauze contractuale şi scopul pentru care a fost negociată şi acceptată în contractul colectiv de muncă este acela de a fi aplicată şi nicidecum de a fi lăsată la latitudinea părţilor, astfel încât din diverse motive să se poată invoca neexecutarea acesteia.

Sintagma „angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie financiară” nu poate fi interpretată în sensul că plata acestor compensaţii ţine de voinţa exclusivă a angajatorului, acordarea compensaţiilor fiind condiţionată în speţă de situaţia financiară bună a societăţii, deci obligaţia angajatorului este afectată de o condiţie suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispoziţiilor art. 1006 Cod civil.

Nu se poate reţine că plata compensaţii în discuţie depinde de voinţa exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 1010 Cod civil „obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiţia potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga.

Curtea consideră că angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensaţiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiţia potestativă simplă de care depindea naşterea dreptului salariaţilor concediaţi la încasarea plăţilor compensatorii, fiind bună situaţia financiară a societăţii.

Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât şi din răspunsul dat de patronat reprezentanţilor salariaţilor prin adresa nr.(...)/17.12.2008, motivul real al concedierii salariatului nu a fost determinat de dificultăţi economice, ci de reorganizarea efectivă a activităţii societăţii, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acţionarilor, care a aprobat structura organizatorică a societăţii şi numărul maxim de personal la 330 salariaţi, astfel încât la nivelul societăţii să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societăţii, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condiţiile menţinerii competitivităţii societăţii.

Prin urmare, în condiţiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauza dificultăţi de natură economică, ci doar raţiuni organizatorice, se poate reţine că plata compensaţiilor pretinse prin acţiunea dedusă judecăţii nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligaţie impusă de lege şi de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

G. de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichidităţile societăţii, iar nu şi împrejurarea că angajatorul are dificultăţi economice, care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale şi implicit acordarea plăţilor compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă.

Având în vedere bilanţul contabil al societăţii care dovedeşte obţinerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum şi prevederile art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pentru anii 2007-2010, art. 241 alin. 1 lit. d), art. 243 din Codul muncii şi art. 30 din Legea nr.130/1996, în conformitate cu care executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, Curtea reţine că în speţă angajatorul a refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensaţiile pretinse prin acţiunea dedusă judecăţii.

Prin urmare, Curtea va obliga pârâta la plata diferenţei de 11 salarii brute din luna premergătoare concediului, cu titlu de compensaţii, către reclamant.

Celelalte critici aduse hotărârii de către recurentul reclamant sunt nefondate, întrucât prima instanţa a interpretat şi aplicat corect prevederile Codului fiscal şi ale Normelor metodologice de aplicare a acestuia, atunci când a constatat că fostul angajator a reţinut în mod legal impozitul pe venit de 16% pentru compensaţia acordată reclamantului la încetarea contractului individual de muncă.

De altfel, însuşi recurentul reclamant recunoaşte prin cererea de recurs că pârâta putea să reţină doar impozitul pe venit de 16%, iar nu şi celelalte contribuţii legale.

Curtea nu poate primi susţinerile recurentului reclamant în sensul că suma primită cu ocazia concedierii colective ar reprezentat o despăgubire, care nu trebuie impozitată, întrucât legea fiscală prevede expres şi limitativ veniturile care nu sunt supuse impozitării, or drepturile deduse judecăţii nu intră în excepţiile menţionate de Codul fiscal, fiind compensaţii băneşti individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispoziţiilor prevăzute în contractul de muncă, care sunt supuse impozitării conform prevederilor punctului 68 lit l din Normele metodologice pentru aplicarea art.55 alin.1 şi 2 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004.

Prima instanţă a reţinut judicios că prevederile art.55 alin.4 lit j din Codul fiscal care stipulează că „nu sunt supuse impozitului sumele reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colectiv”, nu sunt incidente în cauză, de vreme ce în litigiul dedus judecăţii baza de calcul o constituie venitul brut, iar nu venitul net.

În ceea ce priveşte contribuţia de asigurări sociale de sănătate, Curtea reţine că potrivit art. 257 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, modificată, contribuţia lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.

Aşadar, de vreme ce compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal, acestea sunt supuse şi reţinerii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

Obligaţia calculării contribuţiei individuale la asigurările sociale de sănătate rezultă din faptul că sunt drepturi primite de personalul disponibilizat potrivit contractului colectiv de muncă în virtutea calităţii de salariat.

În speţă, pârâta a procedat corect la calcularea, reţinerea şi virarea contribuţiei la fondul unic de asigurări sociale de sănătate, în condiţiile în care compensaţiile băneşti sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale şi apare obligativitatea calculării contribuţiei la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.

Prin urmare, Curtea consideră ca şi instanţa de fond că asigurările sociale de sănătate sunt datorate inclusiv pentru plăţile compensatorii, care din punct de vedere fiscal sunt asimilate veniturilor salariale şi nu sunt exceptate de la plata acestei contribuţii, în baza art.257 alin.2 din Legea nr.95/2006.

Cu privire la daunele morale, criticile aduse de către reclamant hotărârii recurate nu sunt întemeiate, de vreme ce acesta nu a dovedit întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii patrimoniale a angajatorului, în sensul prevederilor art.269 Codul muncii.

Susţinerea recurentului că prejudiciul este dovedit de simplul fapt că a fost obligat să îşi solicite drepturile pe cale judecătorească, nu poate fi examinată de către C, întrucât aceasta reprezintă o cerere nouă formulată direct în recurs, contrar prevederilor art.316 coroborat cu dispoziţiile art.294 C.pr.civ., în condiţiile în care prin cererea adresată instanţei de fond se arăta că fapta ilicită imputată fostului angajator prin cererea constă în concedierea nelegală, iar nu neplata compensaţiilor.

Examinând recursul formulat de către recurenta pârâtă, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.9 C.pr.civ, Curtea constată ca fiind nefondate criticile aduse hotărârii recurate în privinţa contribuţiilor la asigurări sociale, întrucât în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, potrivit cărora contribuţia de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj la nivelul cotei contribuţiei individuale de asigurări sociale.

Potrivit art.26 din aceeaşi lege, aceste venituri nu sunt scutite de plata contribuţiilor la asigurări sociale, nefiind prevăzute în categoria veniturilor exceptate potrivit acestui articol, însă fostul angajator nu trebuia să reţină şi să vireze aceste contribuţii, deoarece ele nu sunt suportate pentru aceste venituri de către angajat, ci de către bugetul asigurărilor pentru şomaj, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000.

În ceea ce priveşte contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, Curtea constată ca fiind întemeiată critica recurentei pârâte, întrucât din analiza statului de plată aflat la dosarul cauzei faptul că pârâta nu a calculat şi nu a reţinut această contribuţie, dând eficienţă prevederilor art. 14 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, care interzic reţinerea acestei contribuţii.

Compensaţia la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii colective a fost acordată reclamantului la aceeaşi dată cu drepturilor salariale cuvenite la zi, până la încetarea contractului individual de muncă, asupra cărora angajatorul a calculat, reţinut şi virat contribuţia la bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Din analiza statului de plată apare ca evident faptul că procentul de 0,5% reprezentând contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj a fost calculat la diferenţa dintre venitul brut total şi compensaţie (1.440 lei), astfel că, din compensaţia acordată, societatea a calculat, reţinut şi virat doar impozitul, contribuţia de asigurări sociale şi contribuţiile de asigurări sociale de sănătate.

Prin urmare, prima instanţă greşit a admis pretenţia reclamantului privind obligarea S.C. S. S.A. la plata sumei reprezentând contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, întrucât aceasta nu a fost calculată, reţinută şi virată de societate în conformitate cu legislaţia aplicabilă.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art.312 C.pr.civ, Curtea va admite recursurile, va modifica, în parte, sentinţa civilă recurată în sensul că va obliga pârâta să plătească reclamantului o diferenţă compensaţie egală cu 11 salarii de bază brute lunare din luna premergătoare concedierii, va respinge cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la restituirea contribuţiei la bugetul asigurărilor de şomaj şi vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de recurenţii E. J. şi (...) S. (...), împotriva sentinţei civile nr.4702 din data de 01.06.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.7266/3/LM/2009.

Modifică, în parte, sentinţa civilă recurată în sensul că:

Obligă pârâta să plătească reclamantului o diferenţă compensaţie egală cu 11 salarii de bază brute lunare din luna premergătoare concedierii.

Respinge cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la restituirea contribuţiei la bugetul asigurărilor de şomaj.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 28.10.2009.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

(...) (...) (...) (...) (...) H.

(...)

GREFIER

N. E.

Red.: F.G.R.

Dact.: A.C./2ex.

25.11.2009

Jud. fond.: M. D.; H. E.