R O M Â N I A CURTEA DE A P E L C R A I O V A SECŢIA A II-A CIVILĂ ŞI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE DECIZIE Nr. 493 Şedinţa publică de la 25 Ianuarie 2010 Completul compus din: PREŞEDINTE (...) (...) Judecător (...) (...) Judecător (...) (...) Grefier (...)a (...) B. *********************** Pe rol judecarea recursului declarat de reclamanta E. F., împotriva sentinţei civile nr. 3130 din 16 octombrie 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j în dosar nr(...), în contradictoriu cu pârâta SC E. SA- N. P. GRUP, având ca obiect drepturi băneşti. La apelul nominal făcut în şedinţa publică a răspuns avocat M. J., pentru intimata pârâtă SC E. SA- N. P. GRUP, lipsind recurenta reclamanta E. F.. Procedura legal îndeplinită. S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care; Instanţa, constatând cauza în stare de soluţionare, a acordat cuvântul asupra recursului. Avocat N. J. pentru intimata pârâtă SC E. SA- N. P. GRUP, a pus concluzii de respingere a recursului, menţinerea sentinţei ca temeinică şi legală. C U R T E A Asupra recursului de faţă. Prin sentinţa nr. 5906/31.10.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j în dosarul nr(...), a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă, constatând că indemnizaţia de concediere este prevăzută printr-o clauză a contractului colectiv de muncă aplicabil şi reprezintă o plată compensatorie, care se acordă o singură dată şi numai în cazul încetării contractului individual de muncă pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului. Ca urmare, aceste drepturi nu reprezintă drepturi salariale pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 283 alin. 1 lit. c Codul muncii ( termenul de prescripţie de 3 ani de la data naşterii dreptului), fiind vorba de drepturi din categoria protecţiei sociale a salariaţilor. Instanţa a apreciat că indemnizaţia de concediere solicitată nu poate fi inclusă în veniturile salariale, termenul în care poate fi cerută fiind cel prevăzut de art.283 alin 1 lit. e Codul muncii. Împotriva hotărârii respective, a declarat recurs reclamanta criticând-o ca fiind nelegală, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare, susţinându-se că în mod greşit s-a aplicat termenul de prescripţie de 6 luni de zile, în cauză, indemnizaţia de concediere, având natura juridică a unei despăgubiri, astfel încât se aplică termenul de prescripţie de 3 ani de zile. Prin decizia nr. 1878/08.04.2009, Curtea de A P E L C R A I O V A a admis recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 5906/31.10.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimata pârâtă SC E. SA – N. P. GRUP, a casat sentinţa şi a trimis spre rejudecare cauza la T r i b u n a l u l D o l j. S-a reţinut că natura juridică a pretenţiilor solicitate prin acţiune rezultă din dispoziţiile art. 67 Codul muncii, care instituie în favoarea salariaţilor concediaţi pentru motive neimputabile dreptul de a beneficia de măsuri active de combatere a şomajului şi de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi contractul colectiv de muncă. Având în vedere raţiunea pentru care se acordă aceste compensaţii rezultă că acestea au natura juridică a unor despăgubiri, iar termenul de prescripţie pentru formularea unei acţiuni având un astfel de obiect este de 3 ani, conform art. 283 alin. 1 lit. a Codul muncii şi nu de 6 luni cum a reţinut prima instanţă, ceea ce fac aplicabile dispoziţiile art. 312 alin. 1, 3 şi 5 cod procedură civilă. În rejudecare, la T r i b u n a l u l D o l j, cauza a fost înregistrată sub nr(...), fiind dispusă citarea părţilor. Prin sentinţa nr.3130 din 16 octombrie 2009, T r i b u n a l u l D o l j, a respins acţiunea formulată de reclamanta E. F., împotriva pârâtei S. C. E. S.A. Pe fond cauza, tribunalul a reţinut următoarele: Reclamanta a fost angajată a societăţii pârâte, de la data de 01.11.1999, raporturile de muncă încetând în temeiul art. 65 şi 66 din Codul muncii, respectiv ca urmare a desfiinţării postului ocupat de salariat, la data de 14.01.2006, conform menţiunilor din carnetul de muncă, având o vechime în unitate de peste 6 ani. Raportat la data concedierii, aplicabile sunt dispoziţiile contractului colectiv de muncă negociat pentru anul 2006/2007. Potrivit art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă 2006/2007, în cazul concedierii din motive ce nu ţin de persoana salariatului, acestuia i se plăteşte, funcţie de vechimea sa, o indemnizaţie de concediere. E. acestei indemnizaţii redate în cuprinsul aceluiaşi articol sunt minime, ele putând fi negociate cu G. E. (alin. 3), în alin. 4 fiind prevăzut că dispoziţiile art. 50 se completează cu prevederile Planului Social însuşit de părţi. Pentru salariaţii cu vechime peste 15 ani, se prevede o indemnizaţie de 4 salarii medii nete. În Amendamentul la Planul Social din 09.01.2006, a fost modificat pct. 4 (E. Financiare), urmare a negocierilor finale, stabilindu-se tranşele de vechime, funcţie de care se acordă indemnizaţiile de concediere, care s-au redus ca întindere ( faţă de prevederile contractului colectiv) , iar valoarea indemnizaţiei s-a majorat. Astfel, pentru o vechime de 5-15 ani s-a prevăzut acordarea a 12 salarii medii brute pe E.. În Planul Social, însă se foloseşte sintagma ,, vechime în E.”, spre deosebire de art. 50 din contractul colectiv de muncă, în care se foloseşte sintagma ,,vechime în muncă”. Tot în amendamentul menţionat se stabileşte şi modul de calcul al salariului mediu brut pe E. ce urma să fie avut în vedere la calculul indemnizaţiei de concediere, ca medie a tuturor salariilor brute acordate în anul anterior . Reclamanta consideră că cele două noţiuni folosite în redactarea textelor sunt diferite şi, ca urmare, i se cuvine o dublă compensare pentru concediere : atât cea prevăzută de art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă, cât şi cea prevăzută de pct. 4 din Planul Social (deja acordată ). Instanţa a apreciat neîntemeiată această susţinere, pentru următoarele considerente: În contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, aplicabil în anul 2006/2007, se stabilesc valorile minime ale indemnizaţiei de concediere, în alin. final făcându-se trimitere la Planul Social, prin care se pot negocia şi alte valori ale acesteia . Prin inserarea acestei clauze în contractul colectiv de muncă s-a urmărit protejarea salariaţilor în caz de concediere, pentru motive ce nu le sunt imputabile, diminuarea consecinţelor concedierii. Fiind însă un contract colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, clauzele inserate în acesta urmăresc acordarea unor drepturi propriilor salariaţi, funcţie de activitatea depusă de aceştia în cadrul acelei unităţi şi, ca urmare, şi măsurile de protecţie negociate nu pot privi decât această activitate. A interpreta că cele două noţiuni sunt diferite şi privesc vechimea în muncă în general, conform art. 50 din contractul colectiv de muncă, respectiv vechimea în societate, conform Planului Social, ar conduce la o dublă compensare a salariatului concediat. De altfel, aşa cum se prevede în art. 50 alin. 4, aceste dispoziţii se completează cu cele ale Planului Social şi nu adaugă la acestea. Contractele colective de muncă aplicabile, negociate pentru anul 2006/2007, prevăd în articolul 50 alin. 1 şi 2 obligaţia angajatorului de a acorda o indemnizaţie de concediere salariaţilor, atât la concedieri individuale, cât şi la cele colective. Această clauză contractuală stabileşte totodată şi condiţiile de acordare, una dintre acestea fiind existenţa unei vechimi în muncă a salariatului. J. alin. 3 permite partenerilor sociali doar modificarea tranşelor de vechime şi a cuantumului valoric al indemnizaţiei. Astfel, părţile au posibilitatea modificării cuantumului indemnizaţiei prin intermediul Planului Social, însă nu şi a condiţiei de acordare. Ca urmare, la concedierea pentru motive neimputabile, salariatul E. beneficiază de acordarea unei singure indemnizaţii de concediere, în temeiul art. 50 alin. 1 din contractul colectiv. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta E. F., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate. In motivele de recurs susţine că instanţa de fond greşit a respins acţiunea cu motivarea că Planul Social a fost completat de părţile contractante prin amendamente, din care reiese că voinţa comună a părţilor a fost de a modifica în favoarea salariaţilor indemnizaţiile de concediere stabilite prin art. 50 alin. 1 din CCM şi nu de a cumula indemnizaţiile de concediere acordate în baza Planului Social cu cele acordate în baza art. 50 alin. 1 din CCM aplicabil. Susţine, de asemenea, că pârâta era obligată să acorde salariaţilor disponibilizaţi drepturile prevăzute de art. 50 alin. 1 din CCM şi pentru că: aceste drepturi au fost menţinute în CCM şi după apariţia Planului Social (art. 4 din art. 50); aceste drepturi au fost renegociate anual tocmai pentru a nu fi acordate; aceste drepturi salariale au fost stabilite în cuantumuri şi modalităţi de calcul diferite, astfel încât tranşele stabilite se calculează la alin. 1 în funcţie de vechimea în muncă, iar cele de la alin. 4 în funcţie de vechimea în E.. Examinând recursul, Curtea îl găseşte nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune în continuare: Potrivit art.50 din CCM, încheiat între E. SA şi salariaţi, reprezentaţi de G. E. pentru anul 2005, la concedierile individuale din motivare care nu ţin de persoana salariatului, angajatorul îi plăteşte în funcţie de vechimea acestora indemnizaţie minimă de concediere : de la 0 – 3 ani – 1,5 salarii medii nete ; 3 – 10 ani – 3 salarii medii nete; peste 10 ani – 5 salarii medii nete. În cazul concedierilor colective, se va porni de la formula de calcul utilizată în situaţia similară precedentă. E. acordate efectiv vor fi stabilite prin negociere cu G. E.. A.4 al articolului arată că prevederile domeniului vizat în acest articol se completează prevederile planului social însuşit de părţi, astfel reţinându-se că acestea doar se completează şi nu adaugă în plus la textul de lege vizat. Faţă de considerentele arătate mai sus, se constată că prin inserarea acestui articol în CCM, s-a urmărit protejarea salariaţilor în caz de concediere, pentru motive ce nu le sunt imputabile. Fiind, însă, un contract colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, clauzele inserate în acesta urmăresc acordarea unor drepturi propriilor salariaţi, funcţie de activitatea depusă de aceştia în cadrul aceleiaşi unităţi şi ca urmare, şi măsurile de protecţie negociate privesc decât această activitate. A interpreta că cele două noţiuni sunt distincte şi privesc vechimea în muncă în general, conform art.50 din CCM, respectiv vechimea în societate, conform Planului Social, ar conduce la o dublă compensare a salariatului concediat. Un argument în plus în acest sens îl constituie faptul că, în Amendamentul la Planul Social din 09 ianuarie 2006, părţile au menţionat că angajaţii, în funcţie de vechimea în E., vor primi pachete financiare cu titlul de indemnizaţii de concediere, iar salariul brut pe E. care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizaţii de concediere acordată se va stabili ca medie a tuturor salariilor brute acordate de E. salariaţilor săi în anul anterior celui în care se acordă indemnizaţia de concediere, aceleaşi părţi înţelegând să lămurească acelaşi aspect şi prin Amendamentul la Planul Social din 13 septembrie 2006, făcând precizările corespunzătoare în sensul că nu se pot cumula indemnizaţiile de concediere. Având în vedere aceste considerente în temeiul art.312 alin.2 Cod pr.civilă urmează a se respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, D E C I D E: Respinge recursul declarat de reclamanta E. F., împotriva sentinţei civile nr. 3130 din 16 octombrie 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j în dosar nr(...), în contradictoriu cu pârâta SC E. SA- N. P. GRUP Decizie irevocabilă. Pronunţată în şedinţa publică de la 25 Ianuarie 2010 Preşedinte, (...) (...) Judecător, (...) (...) Judecător, (...) (...) Grefier, (...)a (...) B. Red. jud. ML. M.A. 04 Februarie 2010/2 ex Jud.. fond.D.T. D.T.
Litigiu de munca. Drepturi banesti. Recurs
Hotararea nr. 493 din data 2010-01-25
Pronuntata de Curtea de Apel Craiova
ÎN NUMELE LEGII,