Cabinet avocat Dreptul muncii

(Număr în format vechi 4656/2009)

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 7009R

Şedinţa publică de la 30 O. 2009

Completul compus din:

PREŞEDINTE – (...) A (...)

JUDECĂTOR – (...) (...)

JUDECĂTOR – (...) D. (...)

GREFIER – J. S. N.

Pe rol judecarea recursurilor formulate de recurenţii: M. O. şi S.C. S. S.A. împotriva sentinţei civile nr.4183 din 18.05.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr(...), având ca obiect – drepturi băneşti.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică a răspuns recurentul M. O. prin avocat T. J., ce depune împuternicire avocaţială nr.206/27.11.2009, recurenta S.C. S. S.A. prin consilier juridic F. E., ce depune delegaţie la dosar.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează instanţei că prin serviciul registratură, s-a depus la dosar la data de 08.09.2009, de către recurenta S.C. S. S.A., întâmpinare, în dublu exemplar.

Curtea comunică avocatului recurentului M. O., un exemplar al întâmpinării.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul părţilor în susţinerea/combaterea recursurilor.

Recurentul M. O., prin avocat solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat, modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată. Obligarea recurentei (...) S. (...) la plata drepturilor băneşti compensatorii, conform dispoziţiilor art.64 pct.1 din Contractul Colectiv de Muncă, având în vedere profitul societăţii. În contractul colectiv de muncă se stipulează că se va plăti salarii brute, iar sarcina plăţii contribuţiilor la asigurările sociale revine angajatorului. Această plată a drepturilor băneşti nu este la latitudinea angajatorului, astfel că dispoziţiile art.1010 coroborate cu prevederile art.978 din Codul Civil şi analizând sintagma „se poate da”, apreciază că, această sintagmă semnifică lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensaţii la latitudinea societăţii, după o analiză prealabilă a situaţiei financiare care în prezent este prosperă şi astfel cele 11 salarii compensatorii pot fi acordate salariatului.

Cât priveşte al II-lea capăt al cererii de recurs, privind restituirea contribuţiilor la asigurări sociale, instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal le-a admis în parte, întrucât aceste compensaţii reprezintă o despăgubire bănească şi nu un salariu. De asemenea, solicită acordarea daunelor morale, apreciind că s-a făcut dovada acestui prejudiciu. Cu cheltuieli de judecată. În ceea ce priveşte recursul formulat de S.C. S. S.A. solicită respingerea acestuia ca nefondat. Cu cheltuieli de judecată.

Recurenta S.C. S. S.A., prin avocat solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat. Cât priveşte recursul formulat de M. O., solicită respingerea acestuia ca nefondat, în cauza de faţă, situaţia financiară nu a permis plata drepturilor compensatorii, fiind îndeplinite dispoziţiile art.78 din Contractul Colectiv de Muncă.

Curtea reţine cauza în pronunţare.

C U R T E A

Deliberând asupra recursului de faţă constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.4183 din 18.05.2009 pronunţată în dosarul nr(...) de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul M. O., împotriva pârâtei (...) S. (...); a obligat pârâta să restituie reclamantului sumele reţinute din salariul compensatoriu acordat acestuia, cu titlu de impozit pe venit, de contribuţii la bugetul asigurărilor sociale şi de contribuţii la bugetul asigurărilor de sănătate; a respins celelalte cereri ca neîntemeiate; a obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 700.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că între părţi au existat

raporturi de muncă, acestea încetând ca efect al deciziei nr.88/21.01.2009 emisă de pârâtă în baza art.65 alin.l din Codul muncii. Prin art.7 din decizia de concediere angajatorul a recunoscut dreptul fostului salariat de a încasa o compensaţie la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii.

Prin cererea dedusă judecăţii reclamantul a pretins plata compensaţiei cuvenită ca urmare a concedierii sale, la nivelul a încă unsprezece salarii de bază, întemeindu-şi pretenţiile pe dispoziţiile contractului colectiv de muncă valabil la nivelul unităţii pârâte la data concedierii, precum şi obligarea pârâtei la restituirea contribuţiilor reţinute din salariul compensatoriu acordat, însă cererea este întemeiată în parte.

Astfel, art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, valabil pentru anii 2007-2010, prevede obligaţia angajatorilor de a acorda salariatului concediat din motive ce nu ţin de persoana acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societăţii pârâte la data concedierii reclamantului, înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială B sub nr.6278/27.12.2007, conţine la art.64 alin.1 lit.a clauza potrivit căreia, în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, în cazul concedierilor colective, o compensaţie echivalentă cu douăsprezece salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Din modul în care a fost redactat textul articolului 64 al contractului colectiv la nivel de unitate rezultă că părţile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligaţii în sarcina angajatorului în situaţia concedierilor colective, termenul "poate acorda" semnificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensaţie la latitudinea societăţii, după o analiză prealabilă a situaţiei financiare.

Instanţa de fond a apreciat, faţă de modul de redactare a clauzei, că aceasta nu creează nici o dificultate în determinarea înţelesului său, respectiv a voinţei interne a părţilor cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportarea la alte clauze ale contractului colectiv. Dacă voinţa contractanţilor ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligaţie a societăţii angajatoare, ar fi menţionat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligaţii stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum "obligaţia de a plăti" (art.65 alin.3) sau " salariaţii vor primi din partea angajatorului" (art.66).

Prin negocierea în acest mod a clauzei referitoare la compensaţiile ce se pot acorda în cazul concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariaţilor părţile au convenit ca plata acestor sume să constituie o posibilitate a angajatorului, lăsată la aprecierea acestuia, în funcţie de situaţia financiară, iar nu o obligaţie a societăţii, care să dea dreptul salariaţilor să pretindă silit executarea obligaţiei.

Este de necontestat că reclamantul se află într-o situaţie regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsit pe viitor de venituri, însă în contextul oferit de contractul colectiv de muncă instanţa nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilităţi financiare astfel încât să plătească acele compensaţii, în condiţiile în care nu există stabilite criterii în funcţie de care să se determine situaţia financiară a societăţii care să permită plata sumelor. Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensaţiilor, ţinând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaţilor concediaţi fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilităţii societăţii de a plăti compensaţiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaţilor supuşi concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea.

Pentru aceste considerente, în baza art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, care stabileşte forţa obligatorie faţă de părţi a contractelor colective de muncă, instanţa de fond a constatat că în sarcina societăţii pârâte nu s-a stabilit obligaţia de plată a compensaţiei egale cu douăsprezece salarii de bază brute, iar pe cale de consecinţă reclamantul nu este titularul dreptului cu acest obiect, cererea fiind nefondată.

În ceea ce priveşte restituirea contribuţiilor reţinute din compensaţia acordată reclamantului, cererea este pe deplin justificată. Din actele depuse la dosar a rezultat că din salariul compensatoriu achitat reclamantului pârâta a reţinut sume cu titlu de impozit pe venit, de contribuţii la bugetul asigurărilor sociale şi de contribuţii la bugetul asigurărilor de sănătate.

Potrivit art.55 alin4 lit.j din Codul fiscal (Legea nr.571/2003), nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile, în înţelesul impozitului pe venit, sumele reprezentând plăţile compensatorii primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective. Totodată, art.257 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii instituie obligaţia persoanei asigurate de a plăti o contribuţie lunară pentru asigurările de sănătate, contribuţie care se aplică numai asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit. Faţă de aceste dispoziţii legale, s-a constatat că suma încasată de reclamant ca plată compensatorie nu este impozabilă şi, prin urmare, nu este supusă nici calculului contribuţiei pentru asigurările de sănătate.

Contribuţia de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, la nivelul contribuţiei individuale de asigurări sociale, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000. Rezultă de aici că suma cu titlu de plată compensatorie nu constituie bază de calcul pentru contribuţia de asigurări sociale şi nu se reţine de la salariat, fiind suportată pentru salariat din bugetul asigurărilor pentru şomaj.

În baza art.269 alin.1 din Codul muncii, pârâta a fost obligată să îl despăgubească pe reclamant pentru prejudiciul material suferit de fostul salariat ca urmare a reţinerii sumelor cu titlu de contribuţii faţă de stat din compensaţia acordată, prin plata către reclamant a sumelor reţinute.

Cum pârâta se afla parţial în culpă procesuală, în baza art.274 Cod procedură civilă aceasta a fost obligată la plata unei părţi din cheltuielile de judecată suportate de reclamant cu prilejul soluţionării cererii de chemare în judecată, reprezentând onorariu avocat, cuantumul total al acestora fiind de 2100 lei, potrivit chitanţei depusă la dosar.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamantul M. O. şi pârâta (...) S. (...), criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului întemeiat în drept pe dispoziţiile art.304 pct.9 C.pr.civ., recurenta (...) S. (...) solicită să se constate că hotărârea pronunţată este dată cu aplicarea greşita a legii, întrucât instanţa de fond în mod greşit a aplicat în cauză dispoziţiile art. 55 alin.4 J..j din Legea nr. 571/2003, considerând că sumele reprezentând salariile compensatorii nu intră în categoria drepturilor salariale care se supun impozitării şi, ca urmare, asupra acestora nu se datorează impozit pe venit. Dealtfel, suma reprezentând impozitul pe venit reţinut nici nu a fost contestata prin cererea introductivă, reclamantul recunoscând că impozitul de 16% a fost reţinut corect şi legal, pretinzând doar restituirea contribuţiilor reţinute şi virate către fondurile speciale.

Pornind de la această interpretare greşita asupra naturii acestor venituri, instanţa de fond a considerat că în mod eronat au fost reţinute şi virate contribuţiile la fondurile speciale.

Or, această încadrare juridică greşită a determinat şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale aplicabile în materia contribuţiilor datorate către fondurile speciale.

Aşa cum a arătat recurentul în apărările formulate la instanţa de fond, potrivit Codului fiscal Legea nr.571/2003) şi Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal (H.G. 12004) se includ în categoria veniturilor impozabile şi veniturile asimilate salariilor reprezentate de compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate concedieri colective, în speţă fiind aplicabile prevederile art. 55 alin. (2) din Codul I coroborate cu pct. 68 lit.1) din Normele metodologice de aplicare ale Codului 1, fiind plătite din fondul de salarii, atât în ceea ce priveşte obligaţiile salariatului, cât şi pe ale angajatorului, şi nu acelea pe care greşit le-a reţinut instanţa de fond.

 Contribuţia de asigurări sociale Ordinul 340/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, prevede la litera A capitolul II punctul 18: "Baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale o constituie venitul brut realizat lunar de către asiguraţii care se regăsesc în situaţiile de la art.5 alin.(1) pct.I şi II din lege. Constituie bază lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale şi veniturile brute realizate de persoanele care nu se mai regăsesc în aceste situaţii, dar încasează venituri ca urmare a faptului că au deţinut una din calităţile de la art.5 alin.(1) pct. I şi II lege."

Mai mult, art. 26 din Legea nr.19/2000, aşa cum a fost modificată prin Legea nr.200/2008, prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuţia de asigurări sociale, printre care nu se includ compensaţiile băneşti individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaţilor. Aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuţiei la asigurările sociale, iar S.C. S. S.A. în mod legal a calculat, reţinut şi virat contribuţia la fondul de asigurări sociale.

Potrivit art.257(2) lit. a din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, edificată, contribuţia lunara a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.

Or, aşa cum a arătat recurentul mai sus, compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal şi Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal.

Prin urmare, întrucât compensaţiile băneşti sunt tratate din punct vedere fiscal drept venituri salariale, apare şi obligativitatea calculării contribuţiei la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume. Astfel, S.C. S. S.A. în mod legal a calculat, reţinut şi virat contribuţia la fondul unic de asigurări sociale de sănătate.

Totodată, toate aceste contribuţii reţinute la sursă au fost virate în conturile beneficiarilor respectivi, astfel încât ele nu se mai regăsesc la societate. În plus, pentru sumele respective, S.C. S. S.A. a virat în conturile fondurilor speciale contribuţia care revine, potrivit legii, inclusiv angajatorului.

Urmare celor precizate, solicită sa se constate că instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut şi hotărârea pronunţata este dată cu aplicarea greşita a legii.

Împotriva sentinţei civile nr.4183/18.05.2009 a T r i b u n a l u l u i B u c u r e ş t i Secţia a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a formulat recurs reclamantul M. O. care critică hotărârea primei instanţe ca fiind nelegală şi neîntemeiată, arată că este întemeiată solicitarea sa cu privire la acordarea celor 11 salarii compensatorii, întrucât din formularea art.64, alin.1, lit. a, rezultă că acordarea celor 12 salarii brute compensatorii, în situaţia concedierii colective ce nu ţin de persoana salariaţilor, nu este o obligaţie a angajatorului ci o latitudine.

Cât priveşte motivarea instanţei de fond în sensul că, acordarea compensaţiilor nu este o obligaţie, ci o latitudine a angajatorului, întrucât părţile nu au convenit la momentul negocierii contractului colectiv de muncă la nivelul societăţii, asupra instituirii unei obligaţii în sarcina angajatorului în situaţia concedierilor colective, în funcţie de situaţia financiară a societăţii, este netemeinică şi nelegală, întrucât din interpretarea art. 64, alin.1, lit. a, rezultă că nu este vorba de o condiţie pur protestativă ci de o condiţionare a plăţii acestor compensaţii, în funcţie de situaţia financiară, mai ales că în materia dreptului muncii orice dispoziţie ambiguă în materie contractuală se interpretează în favoare angajatului, nu a angajatorului, mai ales că un contract prin natura lui generează drepturi şi obligaţii.

Aşadar, dacă situaţia financiară a societăţii pârâte este favorabilă, plata compensaţiilor devine obligatorie pentru aceasta. Din actele contabile depuse la dosar de, extrasul din bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ şase milioane de euro.

Având în vedere profitul societăţii de peste 6 milioane de euro, consideră că este întemeiată solicitarea privind acordarea celor 11 salarii de bază brute, conform art.64, alin.1, lit. a din contractul colectiv de muncă, întrucât potrivit art.236 alin.4, Codul muncii "contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor", iar pârâta nu poate justifica nerespectarea art. 64, alin.1, lit. a din contractul colectiv de muncă.

Motivarea instanţei de fond nu reflectă probele administrate în cauză,

ci aspectele prezentate de pârâtă prin întâmpinare, transformându-se în apărătorul acesteia având în vedere cele prezentate mai jos:

Reţine că acordarea compensaţiilor este condiţionată de situaţia financiară a pârâtei, de posibilităţile sale reale de plată, chiar dacă aceasta ar fi dorit să le acorde, apreciind că extrasul din bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ şase milioane de euro nu reflectă situaţia financiară, astfel rezultă indubitabil faptul că s-a avut în vedere doar fluxul numerar depus de către pârâtă, care nu reflectă in nici un caz situaţia financiară, întrucât fluxul de numerar este parte integrantă a balanţei lunare care mai conţine şi ordinele de plată privind încasări şi plăţi, iar aceste balanţe lunare însumate reprezintă bilanţul contabil.

Mergând mai departe se observă că instanţa face aprecieri fără a avea nici o proba în acest sens, respectiv că "Acordarea compensaţiilor la nivelul a douăsprezece salarii reclamantei, cât şi a altor persoane concediate ar fi dus societatea în imposibilitatea de plată a creditorilor săi, inclusiv creditorilor privilegiaţi, salariaţii săi" şi faptul că "instanţa nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilităţi financiare astfel încât să plătească acele compensaţii, în condiţiile în care nu există stabili te criteriile în funcţie de care să se determine situaţia financiară a societăţii care să permită plata sumelor. Simplu fapt că societatea nu a înregistrat pierderi nu în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu poate fi perturbată prin plata compensaţiilor, ţinând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaţilor fiind

considerabil".

Aceste motivări nu sunt susţinute de nici un înscris, reflectă doar susţinerile pârâtei prin întâmpinare şi concluziile scrise depuse la dosar, mai mult aceste motive fiind în contradicţie cu adresa nr.47509/17.12.2008 către reprezentanţii salariaţilor, prin care se precizează că motivul concedierii colective nu a fost bazat pe dificultăţi de natură economică, ci pe considerente organizatorice.

În mod subiectiv instanţa a apreciat faptul că plata acestor salarii ar putea perturba activitatea pârâtei, această motivare fiind netemeinică şi nelegală, nefiind susţinută de nici o probă administrată în cauză.

În ceea ce priveşte restituirea contribuţiilor la asigurările sociale instanţa în mod netemeinic şi nelegal le-a admis în parte, întrucât aceste compensaţii reprezintă o despăgubire bănească şi nu un salariu, mai ales faptul că calitatea de salariat a mea a încetat, iar această despăgubire fiind acordată după încetarea contractului individual de muncă; potrivit legii aceste contribuţii se reţin din salariu sau venituri asimilate salariilor, pârâta neputând să reţină contribuţiile legale, ci numai impozitul pe venit de 16%.

Instanţa de fond a respins capătul al treilea de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că acesta nu a făcut dovada unui prejudiciu, încă simplu fapt că pârâta l-a obligat să solicite aceste drepturi pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu mai ales că din bilanţul contabil rezultă că domnii administratori şi manageri in loc să plătească salariile compensatorii şi-au repartizat din profit suma de 1.235.360 lei, iar în faţa instanţei se prezintă umili cu un flux de numerar care este negativ, arătând instanţei că nu au bani, practic nu au bani "de dat".

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei civilă nr.4183/18.05.2009 pronunţată în dosar (...) al T r i b u n a l u l u i B u c u r e ş t i ca fiind netemeinică şi nelegală şi pe fond admiterea cererii aşa cum a fost formulată.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurentul reclamant, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct. 9 C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

Raporturile de muncă dintre părţi au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit.c din Codul muncii, prin concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activităţii angajatorului, în cadrul concedierii colective.

La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensaţie la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 şi 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pe anii 2007-2010.

Prin hotărârea recurată în cauză cererea dedusă judecăţii, având ca obiect plata compensaţie cuvenită în cazul concedierilor colective, a fost greşit respinsă, instanţa de fond dând o interpretare eronată dispoziţiilor art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societăţii angajatoare, conform cărora în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.

Astfel, prima instanţă a reţinut în mod greşit că voinţa reală a părţilor nu a fost aceea ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligaţie a societăţii angajatoare, ignorând faptul că finalitatea unei clauze contractuale şi scopul pentru care a fost negociată şi acceptată în contractul colectiv de muncă este acela de a fi aplicată şi nicidecum de a fi lăsată la latitudinea părţilor, astfel încât din diverse motive să se poată invoca neexecutarea acesteia.

Sintagma „angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie financiară” nu poate fi interpretată în sensul că plata acestor compensaţii ţine de voinţa exclusivă a angajatorului, acordarea compensaţiilor fiind condiţionată în speţă de situaţia financiară bună a societăţii, deci obligaţia angajatorului este afectată de o condiţie suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispoziţiilor art. 1006 Cod civil.

Nu se poate reţine că plata compensaţii în discuţie depinde de voinţa exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 1010 Cod civil „obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiţia potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga.

Curtea consideră că angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensaţiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiţia potestativă simplă de care depindea naşterea dreptului salariaţilor concediaţi la încasarea plăţilor compensatorii, fiind bună situaţia financiară a societăţii.

Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât şi din răspunsul dat de patronat reprezentanţilor salariaţilor prin adresa nr.(...)/17.12.2008, motivul real al concedierii salariatului nu a fost determinat de dificultăţi economice, ci de reorganizarea efectivă a activităţii societăţii, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acţionarilor, care a aprobat structura organizatorică a societăţii şi numărul maxim de personal la 330 salariaţi, astfel încât la nivelul societăţii să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societăţii, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condiţiile menţinerii competitivităţii societăţii.

Prin urmare, în condiţiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauza dificultăţi de natură economică, ci doar raţiuni organizatorice, se poate reţine că plata compensaţiilor pretinse prin acţiunea dedusă judecăţii nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligaţie impusă de lege şi de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

G. de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichidităţile societăţii, iar nu şi împrejurarea că angajatorul are dificultăţi economice, care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale şi implicit acordarea plăţilor compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă.

Având în vedere bilanţul contabil al societăţii care dovedeşte obţinerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum şi prevederile art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pentru anii 2007-2010, art. 241 alin. 1 lit. d), art. 243 din Codul muncii şi art. 30 din Legea nr.130/1996, în conformitate cu care executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, Curtea reţine că în speţă angajatorul a refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensaţiile pretinse prin acţiunea dedusă judecăţii.

Prin urmare, Curtea va obliga pârâta la plata diferenţei de 11 salarii brute din luna premergătoare concediului, cu titlu de compensaţii, către reclamant.

Celelalte critici aduse hotărârii de către recurentul reclamant referitoare la admiterea în parte a cererii privind restituirea reţinerilor făcute de angajator din salariul compensatoriu plătit, sunt nefondate.

Curtea nu poate primi susţinerile recurentului reclamant în sensul că suma primită cu ocazia concedierii colective ar reprezentat o despăgubire, care nu trebuie impozitată, întrucât legea fiscală prevede expres şi limitativ veniturile care nu sunt supuse impozitării, or, drepturile deduse judecăţii nu intră în excepţiile menţionate de Codul fiscal, fiind compensaţii băneşti individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispoziţiilor prevăzute în contractul de muncă, care sunt supuse impozitării conform prevederilor punctului 68 lit l din Normele metodologice pentru aplicarea art.55 alin.1 şi 2 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004.

De altfel, însuşi recurentul reclamant recunoaşte prin cererea de recurs că pârâta putea să reţină doar impozitul pe venit de 16%, iar nu şi celelalte contribuţii legale

În ceea ce priveşte contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, Curtea constată ca fiind neîntemeiată critica recurentului, întrucât din analiza statului de plată aflat la dosarul cauzei rezultă faptul că pârâta nu a calculat şi nu a reţinut această contribuţie, dând eficienţă prevederilor art. 14 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, care interzic reţinerea acestei contribuţii.

Compensaţia la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii colective a fost acordată reclamantului la aceeaşi dată cu drepturilor salariale cuvenite la zi, până la încetarea contractului individual de muncă, asupra cărora angajatorul a calculat, reţinut şi virat contribuţia la bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Din analiza statului de plată apare ca evident faptul că procentul de 0,5% reprezentând contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj a fost calculat la diferenţa dintre venitul brut total şi compensaţie (1.440 lei), astfel că, din compensaţia acordată, societatea a calculat, reţinut şi virat doar impozitul, contribuţia de asigurări sociale şi contribuţiile de asigurări sociale de sănătate.

Cu privire la daunele morale, criticile aduse de către reclamant hotărârii recurate nu sunt întemeiate, de vreme ce acesta nu a dovedit întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii patrimoniale a angajatorului, în sensul prevederilor art.269 Codul muncii.

Susţinerea recurentului că prejudiciul este dovedit de simplul fapt că a fost obligat să îşi solicite drepturile pe cale judecătorească, nu poate fi examinată de către C, întrucât aceasta reprezintă o cerere nouă formulată direct în recurs, contrar prevederilor art.316 coroborat cu dispoziţiile art.294 Cod procedură civilă, în condiţiile în care prin cererea adresată instanţei de fond se arăta că fapta ilicită imputată fostului angajator prin cererea constă în concedierea nelegală, iar nu neplata compensaţiilor.

Examinând recursul formulat de către recurenta pârâtă S.C. S. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea constată ca fiind fondate criticile aduse hotărârii recurate în privinţa obligării la restituirea sumelor reţinute din salariu compensatoriu acordat, cu titlul de impozit pe venit, de contribuţii la asigurări sociale şi contribuţii la bugetul de asigurări de sănătate, pentru următoarele considerente:

Prima instanţă în mod greşit a reţinut că prevederile art.55 alin.4 lit j din Codul fiscal care stipulează că „nu sunt supuse impozitului sumele reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colectiv”, sunt incidente în cauză.

Astfel, Curtea reţine că potrivit dispoziţiilor art.55 alin.4 lit. j din Legea nr.571/2003 şi al pct.68 lit. l din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal se includ în categoria veniturilor impozabile şi compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, fiind aplicabile şi dispoziţiile art.55 alin.2 din Codul Fiscal.

În ceea ce priveşte contribuţia de asigurări sociale de sănătate, Curtea reţine că potrivit art. 257 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, modificată, contribuţia lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.

Aşadar, de vreme ce compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal şi Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal, acestea sunt supuse şi reţinerii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

Obligaţia calculării contribuţiei individuale la asigurările sociale de sănătate rezultă din faptul că sunt drepturi primite de personalul disponibilizat potrivit contractului colectiv de muncă în virtutea calităţii de salariat.

În speţă, pârâta a procedat corect la calcularea, reţinerea şi virarea contribuţiei la fondul unic de asigurări sociale de sănătate, în condiţiile în care compensaţiile băneşti sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale şi apare obligativitatea calculării contribuţiei la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.

Prin urmare, Curtea consideră că şi asigurările sociale de sănătate sunt datorate inclusiv pentru plăţile compensatorii, care din punct de vedere fiscal sunt asimilate veniturilor salariale şi nu sunt exceptate de la plata acestei contribuţii, în baza art.257 alin.2 din Legea nr.95/2006.

Prin urmare, prima instanţă greşit a admis pretenţia reclamantului privind obligarea S.C. S. S.A. la restituirea sumelor reprezentând impozit pe venit, CASS şi CAS, reţinute din salariu compensatoriu acordat.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art.312 C.pr.civ, Curtea va admite recursurile, va modifica, în parte, sentinţa civilă recurată în sensul că va obliga pârâta să plătească reclamantului o diferenţă compensaţie egală cu 11 salarii de bază brute lunare din luna premergătoare concedierii, va înlătura obligaţia pârâtei de restituire a contribuţiilor aferente salariului compensatoriu plătit cu titlu de impozit pe venit, CASS şi CAS, va respinge cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la restituirea contribuţiei la bugetul asigurărilor de şomaj şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În baza art.274 C.pr.civ., va fi obligată recurenta (...) S. (...) la plata sumei de 1100 lei cheltuieli de judecată, reprezentând parte din onorariul avocaţial redus de 2200 lei, către recurentul M. O..

Curtea a apreciat că onorariul avocatului este nepotrivit de mare faţă de munca îndeplinită de avocat (susţinerea concluziilor orale) şi complexitatea cauzei, care a fost soluţionată în recurs la primul termen de judecată, motiv pentru care în baza art.274 alin.3 C.pr.civ. a procedat la micşorarea onorariului, după cum s-a arătat mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Cu majoritate,

Admite recursurile declarate de recurenţii M. O. şi (...) S. (...), împotriva sentinţei civile nr.4183 din data de 18.05.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.7240/3/LM/2009.

Modifică, în parte, sentinţa civilă recurată în sensul că:

Obligă pârâta (...) S. (...) să plătească reclamantului o diferenţă compensaţie egală cu 11 salarii de bază brute lunare din luna premergătoare concedierii.

Înlătură obligaţia pârâtei (...) S. (...) de restituire a contribuţiei aferente salariului compensatoriu plătit cu titlu de impozit pe venit, C.A.S.S. şi C.A.S.

Menţine celelalte dispoziţii.

Obligă recurenta S.C. S. S.A. să plătească reclamantului M. O. cheltuieli de judecată în valoare de 1100 lei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 30.11.2009.

JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

G. E. B. D. E.

GREFIER,

J. S. N.

Red:F.D.

Tehnored:NV/2 EX./09.12.2009

Jud. fond : C.G.D.; M.E.

OPINIE SEPARATĂ

În sensul respingerii recursului formulat de M. O., ca nefondat, pentru următoarele motive:

Din dispoziţiile art. 64 al Contractului colectiv de munca încheiat la nivelul S.C. S. (...) rezulta ca acordarea compensaţiilor nu este o obligaţie a angajatorului ci doar o posibilitate, cu care salariaţii au fost de acord la data negocierii contractului colectiv de munca la nivelul societăţii, când s-au stabilit clauzele acestuia.

Partile au convenit mai multe clauze similare - clauza privind acordarea tichetelor de masa, acordarea primei de vacanta, a drepturilor băneşti in cazul unor evenimente in viata si familia salariatului.

Formularea rezultata din negocieri este diferita de cea cuprinsa in art. 78 din Contractul colectiv de munca la nivel naţional pentru anii 2007-2010, unde se foloseşte un verb imperativ „vor acorda” compensaţii de cel puţin un salariu lunar.

Faptul ca, la nivelul S.C. S. (...), contractul colectiv de munca nu cuprinde o astfel de cauza este explicabil si prin atitudinea salariaţilor, ai căror reprezentanţi au acceptat o prevedere incerta.

Acordarea a 12 salarii brute, în cazul concedierilor ce nu ţin de persoana salariatului, nu este astfel o obligaţie a angajatorului, ci o facultate, salariaţii fiind de acord cu această prevedere la momentul negocierii contractului.

Nu se poate retine existenta unei condiţii pur potestative. Condiţia potestativă este aceea a cărei realizare depinde de voinţa uneia din părţile raportului obligaţional (art. 1006 Cod civil). Ea este condiţie pur potestativă atunci când realizarea evenimentului depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi. Obligaţia sub condiţie potestativă pură suspensivă din partea debitorului este nulă (art. 1010 Cod civil).

Dacă voinţa contractanţilor ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligaţie a societăţii angajatoare, ar fi menţionat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligaţii stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum „obligaţia de a plăti" (art.65 alin.3) sau „salariaţii vor primi din partea angajatorului" (art.66).

Plata acestor salarii este condiţionată de situaţia financiară a societăţii, neputându-se prezuma ca administratorii acesteia o vor gera dezastruos numai pentru a nu achita salarii compensatorii.

Recurentul-reclamant M. O. susţine ca, dacă situaţia financiară a societăţii pârâte este favorabilă, atunci plata compensaţiilor devine obligatorie pentru aceasta.

T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i retine ca la nivelul pârâtei a avut loc o reorganizare a societăţii, prin care a fost aprobat numărul maxim de salariaţi la 330, cu consecinţa desfiinţării unui număr de 129 de locuri de muncă. Această reorganizare a fost impusă de raţiuni economice şi tot din aceleaşi raţiuni s-a luat decizia de a se acorda doar un salariu compensatoriu persoanelor cărora le-au încetat contractele individuale de muncă, în caz contrar societatea fiind pusă în situaţia de a nu avea posibilitatea de a achita salariile persoanelor rămase angajate.

Din situaţia fluxului de numerar prezentat de S. (...), pentru perioada septembrie 2008 - august 2009, rezulta veniturile si obligaţiile de plata, faptul ca din luna decembrie 2008 societatea este in deficit, chiar daca s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ şase milioane de euro, pentru întreg anul 2008. Spre sfârşitul anului 2008 profitul a fost unul diminuat fata de cel programat, in raport de criza economica mondiala, neputându-se achita aceste sume, prin prisma situaţiei imediat viitoare a societatii comerciale.

Motivarea acesteia este justificata, căci acordarea compensaţiilor la nivelul a douăsprezece salarii, recurentei cat si altor persoane concediate, ar fi dus societatea in imposibilitate de plata a creditorilor privilegiaţi - salariaţii ramaşi, atât timp cat sursa de plata o constituie fondul de salarii.

Este de necontestat că reclamantul se află într-o situaţie regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsit pe viitor de aceste venituri, însă în contextul oferit de contractul colectiv de muncă instanţa nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilităţi financiare astfel încât să plătească acele compensaţii, în condiţiile în care nu există stabilite criterii în funcţie de care să se determine situaţia financiară a societăţii care să permită plata sumelor. Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensaţiilor, ţinând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaţilor concediaţi fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilităţii societăţii de a plăti compensaţiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaţilor supuşi concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea.

PREŞEDINTE,

E. A D.