Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C L U J

SECŢIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ŞI ASIGURARI SOCIALE,

PENTRU MINORI ŞI FAMILIE

DOSAR NR(...)

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul J. E. împotriva sentinţei civile nr. 1777 din 6 octombrie 2008 a T r i b u n a l u l u i C l u j, pronunţată în dosar nr(...), privind şi pe pârâta UNIVERRSITATEA TEHNICĂ C, având ca obiect suspendarea deciziei de desfacere a contractului de muncă.

La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reclamantul recurent J. E., personal, reprezentanta pârâtei intimată Universitatea Tehnică C, consilier juridic E. B..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Recursul a fost declarat în termenul legal, s-a comunicat intimatei şi este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru şi a timbrului judiciar.

S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 16 decembrie 2008, s-au depus la dosar din partea reclamantului recurent note de şedinţă.

La data de 16 decembrie 2008, s-a depus la dosar din partea pârâtei intimate întâmpinare, un exemplar comunicându-se cu reclamantul recurent.

Reclamantul recurent depune la dosar un set de înscrisuri.

Părţile prezente arată că nu au cereri de formulat în probaţiune.

Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepţii de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie şi acordă cuvântul în susţinerea recursului.

Reclamantul recurent susţine recursul aşa cum a fost formulat în scris. Arată că decizia de concediere este un act administrativ, fiind un act unilateral, cu caracter individual şi este emis de către o autoritate publică.

Întrucât procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, instanţa este obligată să se pronunţe în limitele în care a fost investită.

Reprezentanta pârâtei intimată solicită respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală. Arată că nu există nici o dispoziţie legală care să permită suspendarea executării deciziei de concediere ca urmare a sancţiunii disciplinare.

C U R T E A

Deliberând, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.1777 din 06.10.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l C l u j în dosarul nr(...), a fost respinsă cererea reclamantului J. E. în contradictoriu cu pârâta Universitatea Tehnică C.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin acţiunea din 11.07.2008, reclamantul J. E. a solicitat suspendarea executării deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă încheiat cu pârâta Universitatea Tehnică C-N.

Iniţial, reclamantul a sesizat completul de contencios administrativ susţinând că decizia luată de pârâtă ar fi o decizie administrativă. Prin încheierea din 29.08.2008 judecătorul din cadrul completului de contencios administrativ a transpus cauza către completul specializat in litigii de dreptul muncii.

Prima instanţă a constatat că este sesizată în mod legal. Astfel potrivit art. 146 din Legea 128/1997, în raporturile juridice de muncă ale cadrelor didactice, dreptul comun îl constituie Codul muncii ori de câte ori legea specială nu conţine dispoziţii proprii. Or, cât timp legea privind statutul cadrelor didactice nu conţine dispoziţii procedurale proprii referitor la decizia si procedura desfacerii disciplinare a contractului de muncă, devin aplicabile normele din Codul muncii.

Faţă de natura astfel precizată a litigiului, acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, conform art. 281 raportat la art. 61 lit. a din Codul muncii. Astfel, deşi este indubitabil că până la soluţionarea fondului acţiunii cu privire la legalitatea si temeinicia sancţiunii disciplinare aplicată petentului, acestuia i se provoacă un prejudiciu constând în faptul că s-au întrerupt raporturile de muncă, totuşi nu există nici o dispoziţie legală care să permită suspendarea executării deciziei de concediere ca urmare a sancţionării disciplinare.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul J. E. a declarat recurs prin care a solicitat casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În motivarea recursului s-a invocat cazul de casare, prevăzut de art.304 pct.3 C.pr.civ., constând în încălcarea competenţei altei instanţe, reclamantul apreciind în acest sens că acţiunea sa este de competenţa instanţei de contencios administrativ.

Se arată astfel că decizia de concediere a sa este un act unilateral, individual, emis de o autoritate publică în vederea executării ori organizării legii.

Se invocă şi art.304 pct.7 C.pr.civ., susţinându-se că prima instanţă face apel la legea specială (Legea nr.128/1997) pentru a scoate acţiunea de sub incidenţa Legii nr.554/2004.

În fine, reclamantul se prevalează de dispoziţiile art.304 pct.8 C.pr.civ. susţinute de contradicţia logică între considerentul hotărârii privind lipsa de temei legal a acţiunii şi motivaţia reclamantului care nu are interesul să promoveze o acţiune nereglementată de lege.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel va respinge recursul pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs referitor la încălcarea competenţei prin hotărârea pronunţată (art.304 pct.3 C.pr.civ.) nu este fondat.

În prealabil, Curtea observă că potrivit art.2 alin.1 lit. c, respectiv d C.pr.civ., atât conflictele de muncă, cât şi cererile în materie de contencios administrativ se judecă în primă instanţă de către tribunal, astfel încât nu se poate reţine încălcarea competenţei prin hotărârea recurată.

Motivele de fapt şi de drept invocate de reclamant în acest context se încadrează mai degrabă în cazul de recurs, prevăzut de art.304 pct.1 C.pr.civ. referitor la greşita alcătuire a instanţei, ca urmare a necalificării corecte a acţiunii.

În acest sens, Curtea constată că natura juridică a litigiului este cea a unui conflict de drepturi, deoarece are ca obiect suspendarea efectelor unei decizii de concediere.

Contrar afirmaţiilor reclamantului, decizia de concediere nu produce efectele specifice actului administrativ în accepţiunea dată de art.2 alin.1 lit. c din Legea nr.554/2004 nedepăşind sfera intereselor personale ale părţilor raportului juridic de muncă şi fără a intra sub incidenţa unui interes public.

Chiar dacă pârâtul poate fi asimilat în anumite situaţii, unei autorităţi publice, consecinţa nu este că toate actele sale sunt acte administrative emise în regim de putere publică, în vederea organizării şi executării legii. Astfel, actele emise în derularea raporturilor juridice de muncă între angajatorul – autoritate publică şi salariaţii săi, caracterizată de poziţia de egalitate juridică, rămân supuse, în lipsa unei prevederi contrare, ca în speţă de faţă, legislaţiei comune a muncii.

Prin urmare critica recurentului privitoare la greşita calificare a litigiului nu este fondată, iar motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.7 şi 8 C.pr.civ. nu sunt întemeiate din această perspectivă.

În acest sens, Curtea observă că hotărârea cuprinde motivele pe care se sprijină, considerentul esenţial fiind în mod judicios şi corect neprevederea legală a competenţei instanţei de contencios administrativ în situaţia cadrelor didactice, raportat la Legea nr.128/1997, precum şi inexistenţa unui temei de drept pentru suspendarea deciziei de conducere deoarece singurul remediu pentru înlăturarea consecinţelor unei concedieri nelegale este, conform art.78 Codul muncii, anularea măsurii şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel, în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul J. E. împotriva sentinţei civile nr. 1777 din 06 octombrie 2008 a T r i b u n a l u l u i C l u j pronunţată în dosar nr(...), pe care o menţine.

Decizia este irevocabilă.

Dată şi pronunţată în şedinţa publică din 17 decembrie 2008.

PREŞEDINTE JUDECĂTORI

(...) (...) (...)-(...) (...) (...) E.

GREFIER

D. E.

Red.S.D./S.M.

2 ex./14.01.2009