Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L T I M I Ş O A R A OPERATOR 2928

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DOSAR NR(...)

DECIZIA CIVILĂ NR. 245

Şedinţa publică din 17 februarie 2010

Curtea constituită din :

PREŞEDINTE : (...) (...)

JUDECĂTOR : DR.(...) (...)

JUDECĂTOR : (...) (...)

GREFIER : (...) (...)

Pe rol se află soluţionarea recursului declarat de pârâta S.C. E. E. & CO SRL T împotriva sentinţei civile nr. 940 din 12 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul C-S, în dosarul nr(...), în contradictoriu cu reclamantul-intimat B. E. S., având ca obiect contestaţie decizie concediere.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică, se prezintă pentru reclamantul-intimat B. E. S. lipsă, avocat Ţ. P., iar pentru pârâta-recurentă S.C. E. E. & CO SRL T, avocat I. N..

Procedura de citare legal îndeplinită.

Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care, se constată că intimatul a depus întâmpinare prin serviciul Registratură, la data de 9 februarie 2010, în două exemplare, din care unul s-a comunicat reprezentantului pârâtei recurente, care nu solicită amânarea cauzei susţinând că a luat cunoştinţă de conţinutul acesteia.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepţii de invocat, Curtea constată procesul în stare de judecată şi acordă cuvântul în susţinerea recursului.

Reprezentantul pârâtei-recurente a solicitat, în principal admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi motivat în scris, casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate de către societatea pârâtă prin întâmpinare, nu a constatat tardivitatea şi implicit inadmisibilitatea precizărilor şi completărilor de acţiune succesive, care au fost în număr de 4, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei, iar în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii atacate şi rejudecând cauza pe fond, respingerea acţiunii reclamantului, fără cheltuieli de judecată. Arată că reclamantul a înţeles să critice notificarea intenţiei de concediere colectivă iniţiată de societate, fără a avea în vedere inadmisibilitatea unui astfel de demers în raport de dispoziţiile art.70, art.71¹ şi art.71² din Codul muncii, respectiv că nu poate fi criticat sau contestat în mod contencios. A depus la dosar concluzii scrise care să fie avute în vedere la pronunţarea deciziei.

Reprezentanta reclamantului intimat solicită respingerea recursului pârâtei ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca legală şi temeinică, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată de la instanţa de fond. Criticile formulate sunt neîntemeiate, întrucât instanţa s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate, respectiv excepţia de necompetenţă teritorială care corect a fost respinsă, apreciind corect că aceasta revine T r i b u n a l u l u i T i m i ş şi nu Tribunalului C-S, iar cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii de asemenea, instanţa a administrat un probatoriu complex tocmai pentru a avea o imagine completă asupra problemei deduse judecăţii, cu atât mai mult cu cât pârâta s-a prevalat de faptul că acţiunea introductivă ar fi prematură. Susţinerile pârâtei că instanţa nu a sancţionat cu tardivitate precizările reclamantului, care implicit au dus la amânarea dezbaterilor sunt de asemenea nelegale, câtă vreme acestea s-au impus datorită pârâtei care depunea câte un nou înscris şi asupra căruia şi reclamantul trebuia să-şi exprime punctul de vedere. Pe de altă parte, deşi îi sarcina probei îi revenea, aceasta nu a depus nici măcar organigrama. D. a se avea în vedere că decizia de concediere a fost emisă după 9 luni de la emiterea notificării din 9.11.2008 care reprezintă tot o decizie de concediere şi că, acest înscris reclamantul a înţeles să-l conteste. A depus la dosar concluzii scrise care să fie avute în vedere la pronunţarea deciziei.

În replică, reprezentantul pârâtei arată că din cele 4 precizări doar una le-a fost comunicată, cerând totodată să se aibă în vedere inadmisibilitatea acţiunii în temeiul dispoziţiilor art.137 Cod procedură civilă cu luarea în considerare a dispoziţiilor art.70, 71¹, art.71² Codul muncii, întrucât demersul judiciar promovat este prematur, precum şi a dispoziţiilor art.249 şi 268 din Codul muncii.

C U R T E A

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată :

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C-S sub nr.545/115/24.02.2009, reclamantul B. E. S. a chemat în judecată pârâta S.C. „E. E. & CO” S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea desfacerii contractului său de muncă, obligarea pârâtei să-i comunice actele oficiale de desfacere a contractului de muncă şi carnetul de muncă în original, precum şi la plata salariilor cuvenite, începând cu data de 1.12.2008, cu daune morale.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a lucrat, în calitate de vânzător, la punctul de lucru al pârâtei din Reşiţa, cu începere din data de 22.04.2005 şi până la data de 1.12.2008, când fără niciun motiv întemeiat nu a mai fost primit la lucru, fiind angajată o altă persoană în locul său.

Reclamantul nu a motivat acţiunea în drept.

În dovedirea acţiunii, reclamantul a depus la dosar, în xerocopie, notificarea nr.1369/11.11.2008, întâmpinarea din 12.12.2008, pontajele reale şi cele fictive şi oferta de angajare de pe internet.

Pârâta S.C. „E. E. & CO” S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepţie, necompetenţa teritorială a Tribunalului C-S în soluţionarea prezentului litigiu, şi a solicitat declinarea competenţei în favoarea T r i b u n a l u l u i T i m i ş, având în vedere dispoziţiile art.72 din Legea nr.168/1999 coroborate cu cele ale art.249 şi ale art.268 din Codul muncii, precum şi inadmisibilitatea acţiunii atât de ordin subiectiv, referitor la calitatea procesuală, cât şi de ordin obiectiv, raportat la condiţiile de admisibilitate prevăzute de legiuitor.

Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că a procedat la emiterea deciziei de concediere în baza art.65 din Codul muncii, decizia fiind legală şi temeinică. Ea a respectat întocmai politica societăţii, care a impus iniţierea şi efectuarea mai multor schimbări în interiorul societăţii, respectiv desfiinţarea şi reorganizarea punctului de lucru.

În drept, a invocat disp.art.115-118 Cod procedură civilă.

La data de 17.04.2009, reclamantul a precizat acţiunea, solicitând obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale pentru perioada decembrie 2008-aprilie 2009 şi reangajarea acestuia.

În data de 12.05.2009 reclamantul a precizat din nou acţiunea, solicitând obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale din luna decembrie 2008 şi până la rămânerea definitivă a sentinţei, precum şi la reangajarea acestuia, iar în subsidiar obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite din luna decembrie 2008 şi până la încheierea legală a contractului de muncă, la înscrierea la şomaj, la plata compensaţiei minime de un salariu lunar, conform prevederilor Contractului Colectiv de Muncă, şi la întocmirea actelor legale pentru a putea beneficia de şomaj.

La termenul din 12.06.2009, reclamantul a precizat acţiunea, în sensul că înţelege să conteste şi decizia de concediere nr.560/15.05.2009, emisă de pârâtă, şi să solicite plata drepturilor salariale până în luna mai 2009, întrucât nu s-a desfiinţat postul de vânzător ocupat de acesta.

În data de 11.09.2009, reclamantul a precizat şi completat acţiunea, solicitând anularea deciziei de concediere nr.560/15.05.2009, reangajarea acestuia şi obligarea pârâtei la plata salariului brut de 800 lei/lună pe perioada 1.12.2008 şi până la reangajare, iar în subsidiar obligarea pârâtei la plata salariilor restante brute de 800 lei/lună, a tichetelor de masă pe perioada 1.12.2008 şi până la rămânerea definitivă a sentinţei, la plata compensării minime de un salariu lunar, respectiv 800 lei, pentru concedieri care nu sunt din vina salariaţilor şi la rectificarea adeverinţei nr.700/17.08.2009.

În cauză s-au administrat probe cu înscrisuri şi testimoniale, din a căror analiză instanţa de fond a reţinut că, reclamantul B. E. S. a fost angajatul societăţii pârâte S.C. „E. E. & CO” S.R.L., în baza contractului individual de muncă nr.(...), în calitate de vânzător la Magazin E. Reşiţa, pe o durată nedeterminată, cu un salariu de bază lunar brut de 4.400.000 lei (ROL), cu începere din data de 22.04.2005.

Prin Decizia de concediere nr.560/15.05.2009, pârâta, în temeiul prevederilor art.65 alin.1 din Codul muncii, a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, începând cu data de 18.04.2009, după expirarea preavizului de 15 zile lucrătoare, calculate în temeiul dispoziţiilor art.73 alin. 3 din Codul muncii, cu începere din data de 27.03.2009 până la data de 17.04.2009.

Potrivit dispoziţiilor art.65 alin.1 din Codul muncii, concedierea individuală pentru motive care nu ţin de persoana salariatului poate fi dispusă numai ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de salariat, determinată de dificultăţi economice, transformări tehnologice sau reorganizarea activităţii, iar conform aliniatului 2 al aceluiaşi articol, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Instanţa de fond a reţinut că decizia de concediere contestată nu cuprinde cazul concret de încetare a contractului individual de muncă determinat de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, respectiv ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice ori a reorganizării activităţii, sens în care sunt dispoziţiile art.74 alin.1 lit.a din Codul muncii şi a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Pe de altă parte, din Decizia nr.1521/9.12.2008, emisă de pârâtă, rezultă că s-au redus 3 posturi de manipulanţi – Departament vânzări, începând cu data de 17.12.2008, ca urmare a reorganizării activităţii. Ori, reclamantul a fost încadrat în calitate de vânzător, iar nu de manipulant. Mai mult, pârâta, căreia îi revenea sarcina probei, conform dispoziţiilor art.287 din Codul muncii, nu a depus organigrama societăţii pentru a se putea aprecia asupra împrejurării reorganizării.

Prima instanţă a concluzionat că pârâta nu a făcut dovada desfiinţării efective a locului de muncă al reclamantului şi a cauzei reale şi serioase a acestei desfiinţări.

Faţă de considerentele expuse, prin sentinţa civilă nr. 940/12.10.2009, Tribunalul C-S, având în vedere dispoziţiile art.65, art. 78 şi art. 287 din Codul muncii, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B. E. S. în contradictoriu cu pârâta S.C. „E. E. & CO” S.R.L., a anulat Deciziei de concediere nr.560/15.05.2009, emisă de pârâtă, a obligat pârâta să reintegreze în muncă pe reclamant pe postul deţinut anterior emiterii deciziei şi să-i plătească acestuia despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul, începând cu data de 1.12.2008 şi până la data reintegrării efective în muncă a reclamantului.

Completarea de acţiune, în sensul obligării pârâtei la rectificarea adeverinţei nr.700/17.08.2009, a fost apreciată ca fiind formulată tardiv în raport de dispoziţiile art.132 Cod procedură civilă, astfel încât a fost respinsă.

Având în vedere dispoziţiile art.274 Cod procedură civilă, instanţa de fond nu a acordat cheltuieli de judecată pârâtei, care le-a solicitat, deoarece aceasta este în culpă procesuală.

Pârâta a formulat, în termenul legal, recurs împotriva sentinţei civile nr. 940/12.10.2009 a Tribunalului C-S, solicitând admiterea recursului ca întemeiat şi casarea hotărârii recurate cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond, iar în subsidiar modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantului ca nefondată, cu cheltuieli de judecată, constând din onorariu de avocat.

În motivarea cererii de recurs se arată că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra excepţiilor invocate de către pârâtă prin întâmpinare, conform art. 137 Cod procedură civilă, astfel încât hotărârea atacată este sancţionată cu nulitate absolută potrivit art. 105 Cod procedură civilă.

Astfel, prima instanţă nu a sancţionat cu nulitate absolută, în temeiul art. 105 coroborat cu art. 112 pct. 4 şi art. 114 Cod procedură civilă, cererea de chemare în judecată care nu a fost motivată în drept.

Pe de altă parte, precizările şi completările de acţiune, formulate de reclamant la 4 termene de judecată, nu au fost respinse ca tardive, conform art. 132 Cod procedură civilă, şi nu au fost comunicate pârâtei-recurente.

Recurenta susţine că, în baza art. 137 Cod procedură civilă coroborat cu art. 70-71, art. 71¹, art. 249 şi art. 268 din Codul muncii, instanţa de fond trebuia să admită excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, deoarece, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a contestat notificarea intenţiei de concediere colectivă iniţiată de către societate cu respectarea integrală a tuturor condiţiilor de legalitate şi opozabilitate. Or, un astfel de demers judiciar nu este reglementat de lege şi, totodată, este prematur, în condiţiile în care nu se contestă o decizie a desfacerii contractului individual de muncă, în sensul definit de legiuitor.

Totodată, reiterează excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului C-S în soluţionarea acţiunii pendinte, invocată în faţa primei instanţe, prin raportare la prevederile art. 72-73 din Legea nr. 168/1999 coroborate cu cele ale art. 249 din Codul muncii şi ale art. 2 pct. 1 lit. c Cod procedură civilă, arătând că instanţa competentă să soluţioneze pricina este T r i b u n a l u l T i m i ş în a cărui rază teritorială se află sediul societăţii angajatoare.

Cu privire la fondul cauzei, recurenta arată că a emis hotărârile/deciziile comerciale, respectiv Hotărârea AGA, notificarea, planul de reorganizare depus la Inspectoratul T e r i t o r i a l d e Muncă şi decizia de reducere a postului reclamantului, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990, iar criticile reclamantului sunt nefondate.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 304¹ raportate la cele ale art. 312 Cod procedură civilă.

Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca legală şi temeinică.

În motivarea întâmpinării se arată că desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului, conform deciziei de concediere nr. 560/15.05.2009 şi a notificării nr. 1369/11.11.2008, nu se încadrează în prevederile art. 65 din Codul muncii, întrucât locul de muncă al reclamantului nu a fost desfiinţat sau reorganizat, ci a fost ocupat de o altă persoană nou angajată, sens în care sunt şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.

Notificarea nr. 1369/11.11.2008 a reprezentat, în fapt, temeiul desfacerii ilegale a contractului individual de muncă al reclamantului, întrucât, cu începere de la 1.12.2008, reclamantul nu a mai fost primit la lucru şi nu a primit salariu, fiind întocmit şi inventarul de predare-primire către noii angajaţi.

Excepţiile invocate de către pârâtă în faţa primei instanţe au fost respinse în mod întemeiat de către această instanţă, iar reclamantul a fost nevoit să precizeze, în mod succesiv, cererea de chemare în judecată, prin raportare la înscrisurile depuse de către pârâtă şi la susţinerile acesteia, astfel încât nu putea fi sancţionat pentru comportamentul în proces al pârâtei-recurente. Cererea reclamantului a fost motivată în drept prin răspunsul la întâmpinare din 17.04.2009, după ce reclamantul l-a împuternicit pe domnul consilier juridic K. J. să-l reprezinte în litigiul pendinte.

Intimatul susţine că, potrivit art. 76 din Codul muncii, concedierea reclamantului este lovită de nulitate absolută, întrucât a fost dispusă cu nerespectarea prevederilor legale.

Pârâta-recurentă a depus concluzii scrise, prin care a reiterat motivele de fapt şi de drept invocate în cuprinsul cererii de recurs.

Reclamantul-intimat a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată, arătând că instanţa de fond s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate de către pârâtă, iar cererea reclamantului este motivată în drept. Totodată, susţine că prevederile art. 132 Cod procedură civilă nu au caracter imperativ, iar pârâta-recurentă nu s-a opus acestora.

Se învederează instanţei că recurenta nu critică motivarea instanţei de fond care a constatat nulitatea deciziei de concediere pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 74 alin. 1 lit. a din Codul muncii, nulitate care rezultă din probatoriul administrat în cauză, iar pârâta a recunoscut, prin adeverinţa nr. 700/17.08.2009, că reclamantului nu i-au fost acordare drepturi salariale cu începere din luna noiembrie 2008.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 304¹ Cod procedură civilă, Curtea constată că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta a solicitat casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, întrucât prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate de către pârâtă, împrejurare ce echivalează, în opinia recurentei, cu o necercetare a fondului cauzei. Această susţinere este nefondată, întrucât art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă permite casarea cu trimitere spre rejudecare a unei hotărâri doar dacă prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii, care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului. Prin urmare, solicitarea recurentului de a se dispune casarea cu trimitere spre rejudecare a sentinţei recurate se impune a fi respinsă.

Pe de altă parte, excepţiile invocate în cuprinsul cererii de recurs sunt neîntemeiate.

Astfel, prin încheierea de la termenul din 17.04.2009, văzând prevederile art. 284 raportat la cele ale art. 292 din Codul muncii, prima instanţă a respins în mod corect excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului C-S invocată de către pârâtă.

Curtea constată că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 284 alin 1 Codul muncii, în vigoare la data sesizării instanţei, potrivit cărora judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform C o d u l u i d e procedură civilă. Alineatul 2 al aceluiaşi text prevede că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. 1 se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz sediul.

            Aşadar, competenţa materială aparţine în primă instanţă tribunalului, potrivit art. 2 pct.1 lit. b¹ Cod procedură civilă, iar competenţa teritorială aparţine instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul, cum se prevede expres în alin 2 al textului redat.

            Aplicarea prevederilor C o d u l u i M u n c i i, în speţă, se impune atât în raport de împrejurarea că noua reglementare este ulterioară Legii nr. 168/1999, cât şi având în vedere prevederile art. 298 alin. 2 Codul muncii, potrivit căruia „pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă orice alte dispoziţii contrare”.

Este evidentă intenţia legiuitorului de a renunţa la vechea reglementare în materie de competenţă, cu scopul de a se ralia prevederilor europene şi internaţionale referitoare la jurisdicţia muncii, prin instituirea unor norme procedurale în beneficiul salariatului pentru eficientizarea actului de justiţie, în spiritul principiului celerităţii şi garantării accesului liber şi imediat la justiţie.

Prin urmare, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 168/1999, ci cele ale art. 284 din Codul muncii, conform cărora competenţa teritorială de soluţionare a litigiului aparţine Tribunalului C-S, astfel încât excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului C-S, invocată de către pârâtă, este nefondată.

Dispoziţiile art. 132 din C o d u l d e procedură civilă, nu au caracter imperativ, astfel încât pârâtul poate accepta, expres sau tacit, o modificare ulterioară primei zile de înfăţişare, neputând ridica obiecţii în recurs dacă n-a formulat rezerve în faţa instanţei de fond.

Din cuprinsul încheierilor existente la dosarul de fond şi al completărilor la întâmpinare nu rezultă că pârâta s-a opus precizărilor de acţiune formulate de către reclamant, cu toate că ele au fost comunicate societăţii pârâte. De altfel, reclamantul a formulat precizările de acţiune prin raportare la înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă şi comunicate acestuia de către instanţa de fond.

Având în vedere cele expuse anterior şi dispoziţiile art. 105 alin. 2 coroborate cu cele ale art. 132 Cod procedură civilă, Curtea va respinge excepţia tardivităţii precizărilor de acţiune, formulate de către reclamant.

Cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, a fost motivată în drept, iar pârâta a formulat apărări prin raportare la temeiul de drept invocat de către reclamant, astfel încât excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată pentru neindicarea temeiului de drept este nefondată. De altfel, lipsa acestei menţiuni nu este sancţionată de lege cu nulitatea absolută, cum greşit susţine recurentul.

Excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, invocată de către recurentă, este neîntemeiată prin raportare la obiectul acţiunii civile precizate, care a fost, de altfel, soluţionat prin dispozitivul hotărârii recurate. Instanţa de fond a dispus anularea deciziei de concediere nr. 560/15.05.2009, emisă de pârâtă, iar nu a notificării nr. 1369/11.11.2009, cu privire la care recurenta susţine excepţia de inadmisibilitate a acţiunii.

Cererea de chemare în judecată nu a fost formulată prematur, întrucât, în temeiul notificării nr. 1369/11.11.2009, pârâta a refuzat, cu începere de la 1.12.2008, să-i permită reclamantului să presteze activitate, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză.

Recurenta nu a criticat considerentele primei instanţe referitoare la constatarea nulităţii deciziei de concediere şi la repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii acesteia, limitându-se la a susţine că hotărârile emise de către ea, respectiv Hotărârea AGA, notificarea, planul de reorganizare depus la Inspectoratul T e r i t o r i a l d e Muncă şi decizia de reducere a postului reclamantului, sunt în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990, iar criticile reclamantului sunt nefondate.

Decizia de concediere nr. 560/15.05.2009, emisă de pârâtă, nu cuprinde menţiunea obligatorie prevăzută de art. 74 alin. 1 lit. a din Codul muncii, respectiv motivele care determină concedierea. Astfel, în această decizie nu se menţionează desfiinţarea locului de muncă al reclamantului, menţionându-se doar că se dispune desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului, cu începere de la data de 18.04.2009, în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii şi având în vedere hotărârea de desfiinţare şi reorganizare, precum şi notificarea reclamantului, fără a se indica numărul şi data acestor înscrisuri. Or, potrivit art. 77 din Codul muncii, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.

În condiţiile în care decizia de concediere este lovită de nulitate absolută, conform art. 76 din Codul muncii, pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 74 alin. 1 lit. a din Codul muncii, nu se mai impune analizarea legalităţii înscrisurilor care au stat la baza ei.

Având în vedere considerentele expuse anterior, probele administrate în cauză şi dispoziţiile art. 78 din Codul muncii, Curtea constată că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge recursul pârâtei ca nefondat.

Văzând prevederile art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, va obliga recurenta la plata către intimat a sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, constând din onorariu de avocat, conform chitanţei şi facturii depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de către pârâta-recurentă S.C. E. E. & CO SRL T împotriva sentinţei civile nr. 940 din 12 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul C-S, în dosarul nr(...), în contradictoriu cu reclamantul-intimat B. E. S..

Obligă recurenta la plata către intimat a sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

IREVOCABILĂ.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 17 februarie 2010.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

(...) (...) DR.(...) (...) (...) (...)

GREFIER,

(...) (...)

Red.C.E./22.02.2010

Thred. VM/22.02.2010

Ex.4

Prima inst. – D. E. E. D. – U. M. - Trib. C-S

Emis 2 comunicări