Cabinet avocat Dreptul muncii

(7794/2008)

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIIVLĂ NR.1901R

Şedinţa publică din 25.03.2009

Curtea compusă din :

PREŞEDINTE – (...) (...)

JUDECĂTOR – (...) (...) (...)

JUDECĂTOR – (...) H. (...)

GREFIER – N. E.

*****************

Pe rol fiind soluţionarea cererilor de recurs formulate de recurenţii U. M. şi SINDICATUL LIBER AL SALARIAŢILOR DIN AUTORITATEA B. ROMÂNĂ, împotriva sentinţei civile nr. 5368 din data de 31.07.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr. 1225/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata RA AUTORITATEA B. CIVILĂ ROMÂNĂ.

Dezbaterile şi susţinerile părţilor au avut loc în şedinţa publică de la 20.03.2009 fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera şi pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise, a amânat pronunţarea pentru azi 25.03.2009, când a hotărât următoarele:

C U R T E A,

Asupra recursului civil de faţă constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.5368/31.07.2008, pronunţată în dosarul nr(...), T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis în parte contestaţia formulată de contestatoarea Ţ. M. în contradictoriu cu intimata RA Autoritatea B. Civilă Română, a admis în parte cererea de intervenţie formulata în interesul contestatoarei de intervenientul Sindicatul Liber al Salariaţilor din Autoritatea B. Civila Romană; a constatat nulitatea deciziei nr. 1186/ 07.12.2007 emisă de intimată, a respins cererile privind reintegrarea contestatoarei în postul deţinut anterior concedierii şi privind plata despăgubirilor către contestatoare, ca neîntemeiate; a respins cererea în constatarea săvârşirii de către intimată a faptelor de discriminare, ca inadmisibile, a obligat intimata la plata sumei de 500 lei, cheltuieli de judecata, către contestatoare.

În considerente a reţinut că între părţi s-au stabilit raporturi juridice de muncă prin încheierea contractului individual de muncă nr. S./14.04.1994, modificat prin anexa nr. RU 453/07.08.2007, în baza cărora contestatoarea a fost angajată în funcţia de economist şi ulterior Ş. Serviciu Comercial şi respectiv Ş. Serviciu B. Publice şi Investiţii.

După ce între părţi a avut loc un schimb de adrese (nr.28348/11.12.2006 emisă de contestatoare şi nr.8313/24.04.2007, 27425/07.12.2007, emise de către intimată) prin decizia nr. RU 68/01.06.2007 emisă de către intimată, contestatoarea a fost propusă la pensie, iar ulterior printr-o nouă decizie nr. E./07,12.2007 s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă al contestatoarei începând cu data de 01.01.2008, ca urmare a îndeplinirii cumulative a condiţiilor pentru pensionare. În drept, măsura desfacerii contractului de muncă a fost întemeiată pe dispoziţiile art.61 lit. e Codul muncii şi 41 alin. 5 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii.

Contestatoarea a invocat nulitatea absolută a ultimei decizii pe considerentul că aceasta nu a fost motivată în fapt şi nu conţine referiri cu privire la termenul în care poate fi contestată şi la instanţa judecătorească la care se contestă.

Potrivit art. 62 alin. 2 Codul muncii decizia de concediere, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie motivată în fapt şi în drept şi trebuie să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată şi instanţa judecătorească la care se contestă.

Legat de prima critica, instanţa a constatat că este nefondată, întrucât intimata a menţionat concret motivul care a determinat concedierea, respectiv îndeplinirea condiţiilor de pensionare de către contestatoare. Chiar dacă respectiva decizie nu a detaliat mai mult situaţia, respectiv că angajata îndeplinea condiţiile de vârstă standard de 57 de ani şi 11 luni şi depăşise stagiul de cotizare minim de 25 de ani şi 11 luni şi că salariata nu a solicitat pensionarea, le indică cu suficientă claritate pentru a se cunoaşte care au fost temeiurile măsurii luate.

Instanţa a constatat însă că lipsa din cuprinsul deciziei atacate a menţiunilor obligatorii prevăzute de articolul menţionat - termen şi instanţă - sunt de natură a atrage nulitatea absolută a acesteia. Întrucât trebuie informată persoana în cauză despre dreptul său de a face contestaţie împotriva măsurii dispuse şi despre organul competent să soluţioneze o atare contestaţie. În speţă, decizia de concediere este un act juridic unilateral lovit de nulitate absolută, în temeiul art. 62 alin. 2 Codul muncii, datorită nerespectării unei condiţii de formă cerută ad validitatem, şi care nu poate fi acoperită prin confirmare.

Chiar dacă în practica judecătorească s-a conturat şi opinia potrivit căreia, dacă din cuprinsul deciziei lipsesc unul sau ambele elemente, iar salariatul a contestat decizia în termen şi la instanţa competentă, nulitatea absolută a deciziei nu mai poate fiinţa, instanţa a apreciat că, în realitate, voinţa legiuitorului a fost aceea de a-l proteja pe salariat de atitudinea neglijenta, indiferenţii sau de reaua-credinţă a angajatorului care acţionează abuziv faţă de salariatul sau şi orice asemenea conduită trebuie sancţionată.

În acest sens, Curtea Constituţională a decis că lipsa acestor elemente trebuie sancţionată cu nulitatea absolută întrucât „apărarea împotriva unei măsuri abuzive, nelegale ori neîntemeiate de îngrădire a exerciţiului dreptului la muncă fiind un drept constituţional fundamental al salariatului, poate fi exercitat numai in cunoştinţă de cauză, dacă salariatul este informat corespunzător despre motivele de fapt şi de drept pe care angajatorul şi-a întemeiat decizia şi mijloacele procedurale prin care poate contesta măsura luată. Totodată, precizările privind termenul de contestare şi instanţa competentă contribuie la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil".

Întrucât instanţa a constatat nulitatea absolută a deciziei de concediere pentru motive vizând forma acesteia, instanţa nu a mai analizat legalitatea şi temeinicia motivelor care au determinat luarea acestei măsuri.

Potrivit art.78 alin. 2 din Codul muncii, la solicitarea salariatului, instanţa va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, însă în cazul din speţă acest lucru nu mai este posibil datorită faptului că salariata a primit deja decizia de pensionare nr.(...)/12.12.2007, din care rezultă că drepturile de pensie i s-au stabilit începând cu data de 15.11.2007, dată de la care i-a încetat şi calitatea de asigurat, deci anterior datei emiterii deciziei de concediere.

Din această cauză, instanţa a respins ca neîntemeiate şi cererile contestatoarei privind reintegrarea în postul deţinut anterior concedierii şi privind plata despăgubirilor solicitate in temeiul an. 78 alin 1 din Codul muncii.

Contestatoarea a afirmat că, prin emiterea deciziei de concediere intimata a intenţionat să o sancţioneze disciplinar pentru nedepunerea dosarului de pensionare, după îndeplinirea condiţiilor legale, însă nu a făcut dovada efectuării cercetării prealabile, conform art.63 şi 267 Codul muncii iar funcţia pe care o deţine aceasta, de prim vicepreşedinte în cadrul Sindicatului Liber al Salariaţilor din Autoritatea B. Civilă Română a determinat în mod direct emiterea deciziei de concediere, aceasta fiind o măsură discriminatorie interzisa de prev. art. 59 alin.1 şi 5 alin. 2-4 Codul muncii însă, aşa cum rezultă din actele dosarului şi cum de altfel recunoaşte şi intimata, contestatoarei nu i s-a aplicat nici o sancţiune disciplinară, neexistând la dosar vreun document care să ateste luarea unei măsuri disciplinare sau măcar vreo convocare în vederea efectuării cei cotarii disciplinare prealabile.

Ca urmare, susţinerile salariatei în sensul că intimata nu a făcut dovada efectuării cercetării disciplinare prealabile, conform art.63 şi 267 Codul muncii sunt superflue, în condiţiile în care intimata a negat împrejurarea că decizia de concediere ar avea la bază motive disciplinare, ci doar îndeplinirea de către contestatoare a condiţiilor legale privind pensionai .

S-a mai susţinut în cadrul contestaţiei că funcţia pe care o deţine contestatoarea, de prim vicepreşedinte în cadrul Sindicalului Liber al Salariaţilor din Autoritatea B. Civilă Româna a determinat în mod direct emiterea deciziei de concediere, aceasta fiind o măsură discriminatorie interzisa de prev. art. 59 alin. 1 şi 5 alin. 2-4 Codul muncii.

Prin probele pe care le-a administrat în cauză, salariata nu a putut să dovedească existenţa unei legături ce cauzalitate între deţinerea funcţiei de prim vicepreşedinte în cadrul Sindicatului Liber al salariaţilor din Autoritatea B. Civilă Română şi emiterea deciziei de concediere. De altfel, în conţinutul deciziei citate nu se face nici o referire in cadrul motivelor de fapt al concedierii despre aceasta, fiind o simplă ipoteză avansată de că contestatoare.

Contestatoarea a susţinut de asemenea că exista un număr considerabil salariaţi care au obţinut decizii de pensionare pentru limită de vârstă şi care continuă activitatea în cadrul societăţii având contracte individuale pe durată nedeterminată, cu încălcarea prevederilor C o d u l u i m u n c i i şi Ordinul menţionat. A afirmat totodată că există şi alţi 13 salariaţi care îndeplinesc condiţiile de pensionar, astfel că, faţă de ambele categorii se consideră discriminată, fiind încălcate prev. art.5 alin. 2 şi 59 alin. 1 Codul muncii.

Această împrejurare, însă, nu poate fi calificată drept discriminatorie raport de un salariat determinat, întrucât este la latitudinea societăţii angajatoare să decidă ce salariaţi păstrează după pensionare, în funcţie de necesităţile sale obiective şi de competenţele specifice fiecărui fost angajat în parte.

Ca urmare, faptul că alţi foşti salariaţi, actualmente pensionari lucrează în continuare cu contract de muncă în cadrul intimatei sau că există şi alţi salariaţi care ar îndeplini condiţiile de pensionare, dar nu li s-a pus în vedere să întocmească dosarele de pensionare, nu constituie motive pertinente care conducă la concluzia existenţei discriminării manifestate în privinţa contestatoarei. Şi oricum, potrivit art.41 alin. 5 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensie asiguraţii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă îşi pot continua activităţi numai cu acordul angajatorului, rezultând astfel, că aceasta a fost şi voinţa legiuitorului la momentul edictării actului normativ, în sensul că salariatul îşi poate obţine în mod discreţionar reangajarea după pensionare, la acelaşi loc muncă, aceasta făcându-se doar în funcţie de opţiunea angajatorului.

Legat de ultimul capăt de cerere având ca obiect constatarea încălcării către intimată a dispoziţiilor art.5 alin.2-4 şi art.59 alin. 1 Codul muncii întrucât a săvârşit acte de discriminare directă a contestatoarei faţă de ceilalţi salariaţi, pe criterii vârstă, apartenenţă şi activitate sindicală, instanţa l-a respins ca inadmisibil, în considerarea următoarelor argumente.

Potrivit art. 19 lit. c din Legea nr. 137/2000 republicată privind prevenirea sancţionarea tuturor formelor de discriminare, Consiliul Naţional pentru Combaterea E. are competenţe privind investigarea, constatarea sancţionarea faptelor de discriminare. În acest sens, potrivit art.20 din acelaşi act normativ persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul având dreptul să solicite înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii restabilirea situaţiei anterioare discriminării, Colegiul Consiliului putând dispune măsuri specifice în cazul constatării existenţei discriminării. Din această cauză, neavând competenţe pe această linie, instanţa nu se poate substitui Consiliului şi nu poate cerceta şi nici constata dacă in speţă atitudinea sau acţiunile intimatei au fost discriminatorii pentru contestatoare.

Potrivit art.27 din legea mai sus-citată instanţa are doar competenţa soluţionării cererilor pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei discriminatorii, la cererea persoanei care se consideră discriminată şi potrivit dreptului comun.

În acelaşi sens, instanţa nu poate constata existenţa discriminării nici în temeiul art. 111 C.p.civ., întrucât potrivit acestei dispoziţii legale, cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului, ori în speţă, aşa cum deja s-a arătat, potrivit art.27 din Legea nr. 137/2000 republicată, instanţa se poate pronunţa doar asupra cererilor pentru acordarea de despăgubiri în cazul constatării discriminării de către instituţia competentă.

Ca urmare, pentru considerentele expuse şi având în vedere soluţia pronunţată asupra ultimului capăt de cerere, instanţa a admis acţiunea în parte şi în aceeaşi măsură şi cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul contestatoarei, având în vedete împrejurarea că a fost făcută nu în vederea apărării unei pretenţii proprii, ci în favoarea şi pentru apărarea drepturilor contestatoarei.

În temeiul art.274 şi 276 C.p.civ., instanţa a admis în parte pretenţiile contestatoarei având ca obiect cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, în măsura admiterii în parte a contestaţiei, şi a obligat intimata la plata sumei de 2000 J., aceasta fiind partea care a căzut în pretenţii.

Împotriva sus menţionatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs contestatoarea Ţ. M. şi intimata RA Autoritatea B. Civilă Română, înregistrate pe rolul Curţii de A P E L B U C U R E Ş T I – Secţia a VII a Civilă şi pentru Cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale sub nr(...).

În susţinerea recursului s-a arătat că recurenta a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.1186/07.12.2007 de desfacere a contractului de muncă solicitând anularea ei atât pentru motive formale cât şi de fond, ce ţin de nerespectarea prevederilor C o d u l u i m u n c i i şi altor legi în materie.

Recurenta a solicitat totodată repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii acestei decizii nule ,respectiv reintegrarea şi plata drepturilor salariale de care recurenta a fost lipsita urmare a acestei decizii nule.

Recurenta a formulat şi un capăt de cerere prin care a solicitarea instanţa să constate că emiterea acestei decizii făcându-se cu încălcarea legii, are în realitate de fapt conotaţii răzbunătoare ale intimatei, recurenta fiind vicepreşedinte în organele de conducere ale sindicatului Liber al Salariaţilor din Autoritatea B. şi în aceasta calitate este în conflict deschis cu intimata de câţiva ani pentru apărarea drepturilor salariaţilor membri de sindicat, astfel că recurentei i s-au încălcat foarte multe drepturi ca salariat şi în calitatea s-a dublă arătată mai sus, astfel că măsura este discriminatoare.

În mod greşit instanţa de fond a pronunţat nulitatea deciziei de concediere numai pentru motive formale şi a refuzat să analizeze pe fond nelegalitatea ei ( constând în emiterea decizie de concediere cu încălcarea art.41 alin. 6 din Legea nr.19/2000, a art.59 lit. a din Codul muncii art.60 lit. h) art.10 alin. 2 din legea sindicatelor nr. 54/2003) în raport de care urma a fi discutata şi analizata chestiunea repunerii părţilor în situaţia anterioara emiterii acestei decizii şi chestiunea discriminării de care s-a vorbit în motivarea contestaţiei.

Instanţa de fond deşi în considerentele hotărârii invocă prevederile art.78 situaţia anterioară în realitate şi în contradicţie cu textul pe care însăşi instanţa îl invocă, respinge cererea privind repunerea părţilor în situaţia anterioara, motivând că acest lucru ar fi imposibil.

Hotărârea este nelegală şi data cu încălcarea flagranta a legii pe care o enunţa chiar instanţa, urmare a unei interpretări total greşite. În lipsa unei repuneri a părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere instituţia nulităţii şi efectelor acestei nulităţi este lipsită de conţinut, iar partea care a invocat nulitatea, în lipsa unei repuneri în situaţia anterioara a părţilor, este lipsită de un folos practic pe care l-a urmărit prin constatarea acelei nulităţi ce s-a produs prin încălcarea drepturilor sale reglementate de lege.

Pronunţând nulitatea deciziei de concediere, aceasta înseamnă că această decizie de concediere nu exista şi că recurenta (în virtutea înainte de emiterea acestei decizii de concediere din 7.12.2007 cu toate drepturile ce decurg din aceasta calitate de salariat.

S. să dea eficienta nulităţii sub aspectul repunerii părţilor în situaţia anterioara recurentei i s-a încălcat dreptul de a opta pentru menţinerea în activitate, de a primi drepturile salariale până la emiterea unei noi dispoziţii de desfacere a contractului pentru motive de pensionare, în situaţia în care s-ar fi refuzat continuarea activităţii recurentei, i s-a încălcat dreptul la muncă garantat de constituţie (în condiţiile în care în România este admisibila cumularea pensiei cu salariu).

În aceste condiţii soluţia instanţei de fond de a refuza repunerea părţilor în situaţia anterioara emiterii deciziei de concediere ca efect al constatării nulităţii ei este una nelegala, de natură a încălca drepturile amintite mai sus, astfel că se impune admiterea recursului şi reformând hotărârea de fond în urma rejudecării fondului repunerea părţile în situaţia anterioara emiterii deciziei de concediere nule.

Din considerentele hotărârii atacate se poate observa că instanţa de fond nici nu s-a străduit să lămurească faptele potrivit cărora măsura este nu numai abuziva, răzbunătoare dar şi discriminatorie.

Astfel problema supusa judecaţii în faţa instanţei trebuia analizată prin prisma susţinerilor recurentei pe care instanţa nu s-a străduit să le analizeze, sau nu a vrut să o facă sau nu a dorit.

Astfel, recurenta a susţinut faptul că în condiţiile în care decizia de concediere a fost emisă de intimată înainte de comunicarea deciziei de pensionare (cu încălcarea legii), deşi în calitatea recurentei de membru în conducerea organizaţie sindicale (vicepreşedinte) nu i se putea desface contractul de muncă (în raport de prev. art.60 lit.h din CM), că deşi în cadrul intimatei există şi alţi salariaţi care îndeplinesc condiţiile cumulative de vârstă şi stagiu minim de cotizare şi unitatea în dispreţul faptului că legea se aplică deopotrivă în mod egal pentru toţi salariaţii nu le-a emis decizie de concediere decizia de concediere a recurentei este nu numai abuziva dar si discriminatorie, întrucât cauza reală sau motivul real al unei asemenea comportări a intimatei o constituie activitatea recurentei sindicala.

Recurenta a arătat că de câţiva ani de ziler este în conflict deschis şi declarat cu conducerea intimatei împotriva căreia a formulat plângeri penale, memorii la diferite organe cu atribuţii în domeniu, acţiuni judecătoreşti, astfel că adevăratul motiv al emiterii deciziei cu încălcarea flagranta a legii şi drepturilor recurentei îl constituie aducerea recurentei la tăcere fiind persoana incomodă pentru conducere.

Instanţa de fond răstălmăceşte situaţia arătând că din decizia dată nu rezultă o asemenea legătura de cauzalitate.

Ori legătura de cauzalitate trebuie căutata nu în cuprinsul şi în conţinutul de faţadă al deciziei ci în probe, ce i-au fost respinse nelegal de către instanţă (respectiv proba cu martori şi interogatoriul intimatei), instanţa fiind superficiala în aflarea adevărului, încălcând astfel prevederile art.129 CPC de "a stărui prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeala privind aflarea adevărului în cauză..."

Nu faptul păstrării unor anumiţi salariaţi să muncească după pensionare ar constitui discriminarea în sine ,ci faptul că deşi sunt salariaţi care îndeplinesc condiţiile de pensionare (ca vârstă standard şi stagiu minim de cotizare), acestora nu li s-a emis decizie de concediere înainte de primirea unei decizii de pensionare de la Casa de pensii, în timp ce recurentei i s-a emis o asemenea decizie înainte de a primi decizia de pensionare cu motivarea arătată de intimată în întâmpinare ca a dorit sancţionarea recurentei pentru faptul că ar fi refuzat depunerea cererii de pensionare,"sancţiune" pe care nu o aplică deopotrivă şi celorlalţi salariaţi aflaţi în aceeaşi situaţie.

Din punctul acesta de vedere operează discriminarea care coroborata cu situaţia recurentei de lider de sindicat şi cu faptul că recurenta este în conflict cu conducerea intimatei( aspecte pe care instanţa nu a dorit să le lămurească) conduc la abuz din partea intimatei.

În privinţa capătului de cerere privind constatarea discriminării respins de instanţa ca inadmisibil, recurenta arată că hotărârea este nelegala, întrucât pe de-o parte au fost încălcate de către instanţa prevederile art.129 C. pr. civ., dar si principiul contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.

Instanţa s-a pronunţat pe o excepţie de inadmisibilitate fără a o pune mai întâi în discuţia părţilor şi fără a da posibilitatea părţilor, respectiv recurentei de a se apăra. Pe de altă parte motivarea pe care o face instanţa de fond cu privire la acest aspect este vădit contradictorie.

Astfel, pe de o parte, instanţa motivează că nu ar fi competentă să soluţioneze acest capăt de cerere, situaţie care dacă ar fi adevărata ar conduce la declinarea acestui capăt organului competent, iar pe de altă parte instanţa a reţinut că potrivit art.27 din Legea nr. 137\2000, republicată, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, instanţa are doar competenţa soluţionării cererilor de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei discriminatorii, la cererea persoanei discriminate şi potrivit dreptului comun.

Daca instanţa ar fi dat dovada de rol activ, în raport de situaţia prezentată mai sus şi de modul cum s-a pus problema discriminării faţă de decizia de concediere şi adevăratul motiv care a condus la concediere, putea lamuri daca cererea se subscrie Legii nr.137\2000 sau dreptului comun şi în raport de precizarea ce se făcea puteau fi puse în discuţie prevederile art. 111 C. pr. civ., sau acordarea unui termen părţii în raport de prevederile art.132 al.2 punctul 4 C. pr. civ., pentru precizarea acţiunii în sensul înlocuirii acţiunii în constatare cu una în realizare.

Dincolo de aceste aspecte instanţa dacă ar constata discriminarea astfel cum chiar ea însăşi indică în textul art.27 din Legea nr.137/2000 putea anula situaţia discriminatorie sau restabili situaţia anterioara discriminării. Faţă de considerentele instanţei, astfel cum recurenta le-a criticat, soluţia data acestui capăt de cerere este nelegală.

Recurenta solicită instanţei să observe că acest capăt de cerere nu poate fi privit rupt de celelalte capete de cerere sau privit izolat şi fără legătură cu celelalte capete de cerere pentru că ceea ce s-a dorit de către contestatoare a fost ca instanţa să afle adevărul ce sta în spatele acestei decizii de concediere prin stabilirea corecta a faptelor şi aplicarea corectă a legii, ceea ce instanţa de fond nu a făcut sau nu a dorit să facă.

S-a dorit să se afle faptul că respectiva măsură a concedierii s-a dispus pe criterii de apartenenţa sau activitate sindicală, ceea ce constituie de fapt o realitate dar şi o discriminare interzisă de Codul muncii.

Recurenta a specificat faptul că în cadrul intimatei funcţionează două sindicate. Celalalt sindicat, aflat sub oblăduirea directorului general al intimatei şi din care şi acesta a făcut parte beneficiază de avantaje în timp ce sindicatul liber din care fac parte şi recurenta cu funcţie de conducere (vicepreşedinte) este prigonit şi totodată împotriva conducerii se iau masuri nelegale cu scopul de a fi intimidaţi,cum este şi cazul recurentei.

Recurenta critică soluţia instanţei de fond şi prin prisma cenzurării
cheltuielilor de judecata prin reducerea lor la o pătrime, fără nici o motivare,
câtă vreme activitatea avocatului este una unitara şi nu ruptă pe capetele de cerere, iar instanţa nu are dreptul şi nici temeiul de a aprecia că pe capătul de cerere privind nulitatea deciziei, munca avocatului valorează suma 500 lei. Recurenta solicită admiterea recursului.

În motivarea recursului Sindicalului Liber al Salariaţilor din Autoritatea B. Civilă Româna a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 1186\07.12.2007 de desfacere a contractului de muncă al recurentei Ţ. M., salariat la R.A.-A.A.C.R., solicitând anularea ei atât pentru motive formale cât şi de fond, ce ţin de nerespectarea prevederilor C o d u l u i m u n c i i şi altor legi în materie.

Recurenta-intimată a solicitat totodată repunerea părţilor în situaţia anterioara emiterii acestei decizii nule, respectiv reintegrarea şi plata drepturilor salariale de care a fost lipsită urmare a acestei decizii nule.

A fost formulat şi un capăt de cerere prin care a solicitat, că instanţa sa constate ca emiterea acestei decizii făcându-se cu încălcarea legii, are în realitate de fapt conotaţii răzbunătoare ale intimatei, ea fiind vicepreşedinte în organele de conducere ale Sindicatului Liber al Salariaţilor din Autoritatea B. Româna (S.L.S.A.A.R.) şi în această calitate este în conflict deschis cu intimata de câţiva ani pentru apărarea drepturilor salariaţilor membri de sindicat, astfel că s-au încălcat foarte multe drepturi ca salariat şi în calitatea dubla arătata mai sus, astfel că măsura este discriminatoare.

În mod greşit instanţa de fond a pronunţat nulitatea deciziei de concediere numai pentru motive formale şi a refuzat să analizeze pe fond nelegalitatea ei (constând în emiterea decizie de concediere cu încălcarea art. 41, alin.6 din Legea nr. 19A2000, a art. 59, lit. a) din Legea nr. 53/2003 Codul muncii, art. 60, lit. h) art. 10, alin. 2 din Legea nr. 54/2003 Legea Sindicatelor) în raport de care urma a fi discutată şi analizată chestiunea repunerii părţilor în situaţia anterioară emiterii acestei decizii şi chestiunea discriminării de care s-a vorbit în motivarea contestaţiei.

Instanţa de fond deşi în considerentele hotărârii invocă prevederile art. 78, alin. 2 din Codul muncii privind obligativitatea repunerii părţilor în situaţia anterioară, în realitate şi în contradicţie cu textul pe care însăşi instanţa îl invocă, respinge cererea privind repunerea părţilor în situaţia anterioara, motivând că acest lucru ar fi imposibil.

Hotărârea este nelegală şi dată cu încălcarea flagranta a legii pe care o enunţă chiar instanţa, urmare a unei interpretări total greşite.

În lipsa unei repuneri a părţilor în situaţia anterioara emiterii deciziei de concediere instituţia nulităţii şi efectelor acestei nulităţi este lipsita de conţinut, iar partea care a invocat nulitatea, în lipsa unei repuneri în situaţia anterioară a părţilor, este lipsită de un folos practic pe care l-a urmărit prin constatarea acelei nulităţi ce s-a produs prin încălcarea drepturilor sale reglementate de lege.

Pronunţând nulitatea deciziei de concediere, aceasta înseamnă că aceasta decizie de concediere nu există şi că recurenta-intimată (în virtutea principiului repunerii părţilor în situaţia anterioara, ca efect al constatării nulităţii deciziei de concediere) trebuia să dobândească calitatea de salariat avută înainte de emiterea acestei decizii de concediere din 07.12.2007 cu toate drepturile ce decurg din aceasta calitate de salariat.

S. să dea eficienţa nulităţii sub aspectul repunerii părţilor în situaţia anterioara recurentei-intimate i s-a încălcat dreptul de a opta pentru menţinerea în activitate, de a primi drepturile salariale până la emiterea unei noi dispoziţii de desfacere a contractului pentru motive de pensionare, în situaţia în care s-ar fi refuzat continuarea activităţii recurentei, s-a încălcat dreptul la muncă garantat de constituţie (în condiţiile în care în România este admisibilă cumularea pensiei cu salariul).

În aceste condiţii soluţia instanţei de fond de a refuza repunerea părţilor în situaţia anterioara emiterii deciziei de concediere ca efect al constatării nulităţii ei este una nelegala, de natură a încălca drepturile amintite mai sus, astfel că se impune admiterea recursului şi reformând hotărârea de fond în urma rejudecării fondului repunerea părţile în situaţia anterioara emiterii deciziei de concediere nule.

Pe de alta parte recurenta-intimată a socotit că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 129, alin. 4 si 5 C.P.C. cu privire la rolul activ al instanţei.

Din considerentele hotărârii atacate se poate observa că instanţa de fond nici nu s-a străduit să lămurească faptele potrivit cărora măsura este nu numai abuziva, răzbunătoare dar şi discriminatorie.

Astfel problema supusa judecaţii în faţa instanţei trebuia analizata prin prisma susţinerilor pe care instanţa nu s-a străduit să le analizeze, sau nu a vrut să o facă sau nu a dorit.

Pe de altă parte motivarea pe care o face instanţa de fond cu privire la acest aspect este vădit contradictorie.

Astfel, pe de-o parte instanţa motivează că nu ar fi competentă să soluţioneze acest capăt de cerere, situaţie care daca ar fi adevărata ar conduce la declinarea acestui capăt organului competent, iar pe de altă parte instanţa a reţinut că potrivit art. 27 din Legea nr. 137V2000, republicată, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, instanţa are doar competenţa soluţionării cererilor de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei discriminatorii, la cererea persoanei discriminate şi potrivit dreptului comun.

Daca instanţa ar fi dat dovada de rol activ, în raport de situaţia prezentată mai sus şi de modul cum s-a pus problema discriminării faţă de decizia de concediere şi adevăratul motiv care a condus la concediere, putea lamuri dacă cererea se subscrie Legii nr. 137\2000 sau dreptului comun şi în raport de precizarea ce se făcea puteau fi

Dincolo de aceste aspecte instanţa dacă constata discriminarea astfel cum chiar ea însăşi indica în textul art. 27 din Legea nr. 137/2000 putea anula situaţia discriminatorie sau restabili situaţia anterioară discriminării.

Recurenta-intimată solicită instanţei să observe că acest capăt de cerere nu putea fi privit rupt de celelalte capete de cerere sau privit izolat şi fără legătură de celelalte capete de cerere pentru că ceea ce s-a dorit de către contestatoare a fost ca instanţa să afle adevărul ce stă în spatele acestei decizii de concediere prin stabilirea corectă a faptelor şi aplicarea corectă a legi, ceea ce instanţa de fond nu a făcut s-au nu a dorit să facă.

S-a dorit să se afle faptul că respectiva măsură a concedierii s-a dispus pe criterii de apartenenţă sau activitate sindicală, ceea ce constituie de fapt o realitate dar şi o discriminare interzisă de Codul muncii.

Nu în ultimul rând, recurenta-intimată arată că decizia contestată încalcă şi dispoziţiile Legii nr. 54/2003 a sindicatelor, având în vedere funcţia de prim vicepreşedinte pe care recurenta M. Ţ. o deţine în cadrul Sindicatului Liber al Salariaţilor din Autoritatea B. Civilă Română.

Astfel, potrivit art. 10, alin. 1) "în timpul mandatului şi în termen de 2 ani de la încetarea mandatului, reprezentanţilor aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale nu li se poate modifica sau desface contractul individual de muncă pentru motive neimputabile lor, pe care legea le lasă la aprecierea celui care angajează, decât cu acordul scris al organului colectiv de conducere ales al organizaţiei sindicale." Potrivit alin. 2) al aceluiaşi articol "sunt interzise modificarea şi/sau desfacerea contractelor individuale de muncă, atât ale

reprezentanţilor aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, cât şi ale membrilor acestora, din iniţiativa angajatorului, pentru motive care privesc activitatea sindicală".

De altfel, prin Decizia nr. 194/2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10, alin. 1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra neconstituţionalităţii acestui text de lege respingând excepţia invocată reţinând ci textul art. 10, alin. 1) a preluat, în esenţă, dispoziţiile art. 11, alin. 1) din fosta Lege a sindicatelor nr. 54/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 07.08.1991 şi abrogată prin art.56 din Legea nr. 54/2003, dispoziţii care reglementau, de asemenea, protecţia acordată salariaţilor aleşi în organele de conducere ale sindicatelor.

În continuarea motivării se arată de către C că, prevederile art. 11, alin. 1) din Legea nr. 54/1991 au fost supuse în mai multe rânduri controlului de constituţionalitate, Curtea respingând, în mod constant, criticile formulate de autorii excepţiilor ca neîntemeiate. Astfel, prin Decizia nr. 104 din 31.10.1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 26.02.1996, şi Decizia nr. 174 din 26.09.2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 30.10.2000, Curtea a statuat că prin dispoziţiile legale criticate nu se instituie nici un privilegiu şi nici o discriminare. Reprezentanţii salariaţilor aleşi în organele de conducere ale sindicatelor se află într-o situaţie diferită în comparaţie cu celelalte categorii de salariaţi. Or, tratamentul juridic diferit al cetăţenilor care nu se află în situaţii identice este nu numai justificat, ci şi obiectiv necesar". Argumentând cele statuate, Curtea arată că "situaţia deosebită în care se află membri ai organelor de conducere ale sindicatelor este determinată de ir în asigurarea îndeplinirii rolului sindicatelor, prevăzut în teza a doua din Constituţie, potrivit căreia sindicatele (...) contribuie la apărarea şi Ia promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor”. De asemenea, a reţinut că dispoziţiile legale criticate reprezintă "o măsură de protecţie a liderilor sindicali, pentru ca aceştia să poată îndeplini în bune condiţii atribuţiile cu care au fost însărcinaţi de salariaţii membri de sindicat care i-au ales. Măsura de protecţie se justifică prin necesitatea de a se contracara eventualele măsuri abuzive, cu caracter represiv sau de intimidare, din partea angajatorului precum şi faptul că protecţia specială a liderilor sindicali este impusă de prevederile art. 1 din Convenţia privind protecţia reprezentanţilor lucrătorilor din cadrul întreprinderilor şi facilităţile de acordat acestora, aprobată de D. generală a Organizaţiei Internaţionale a N. la 23.06.1971, ratificată de România prin Decretul nr. 83/1975, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 86 din 02.08.1975. Potrivit acestor prevederi internaţionale, "Reprezentanţii lucrătorilor din întreprindere trebuie să beneficieze de o protecţie eficace contra tuturor măsurilor care ar putea să le aducă prejudicii, inclusiv activitatea lor de reprezentanţi ai lucrătorilor, afilierea lor sindicală sau participarea lor la activităţi sindicale, în măsura în care acţionează conform legilor, convenţiilor colective sau altor angajamente convenţionale în vigoare".

In sensul celor de mai sus este reglementată protecţia reprezentanţilor aleşi în organele de conducere a sindicatelor şi prin prevederile art. 223 din Codul muncii.

Recurenta a precizat faptul că în cadrul intimatei funcţionează doua sindicate. Celalalt sindicat (Sindicatul Personalului de Specialitate din Autoritatea B. Civila Romană/ S.P.S.A.A.C.R.), aflat sub oblăduirea directorului general al intimatei şi din care şi acesta a făcut parte (în calitate de preşedinte) beneficiază de avantaje in timp ce sindicatul S.L.S.A.A.R. din care face parte şi ea, cu funcţie de conducere (vicepreşedinte), este prigonit şi totodată împotriva conducerii se iau masuri nelegale cu copul de a fi intimidaţi, cum este şi cazul ei.

Recurenta-intimată critică soluţia instanţei de fond şi prin prisma neacordării cheltuielilor de judecata către sindicatul (S.L.S.A.A.R.), fără nici o motivare.

Recurenta-intimată solicită admiterea recursului astfel, cum a fost formulat.

Intimata a formulat intampinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat.

In sedinta publica de la 20.03.2009, recurenta-contestatoare a invocat si nulitatea hotararii atacate in raport cu dispozitiile art.108 Cod procedura civila si art.27 din OG nr.137/2000, avand in vedere ca sentinta a fost pronuntata fara citarea Consiliului National pentru Combaterea E.rii, fapt ce face incidente dispozitiile art.304 pct 5 Cod procedura civila.

Examinând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurenti, ţinând seama de prevederile art.304¹ C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

Recurenta-contestatoare a fost salariata intimatei fiind angajată pe funcţia de sef serviciu comercial(investitii, achizitii, tarife, supraveghere operatori) in cadrul Directiei Economice în baza contractului individual de muncă nr. RU 107/13.04.1994.

Prin decizia nr.D 1186/07.12.2007, angajatorul a dispus desfacerea contractului individual de muncă al recurentei-contestatoare, în temeiul art.61 litera e din Codul muncii, ca urmare a indeplinirii conditiilor de pensionare de catre salariata.

Prin cererea inregistrata pe rolul T r i b u n a l u l u i B u c u r e ş t i - Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale sub nr(...), recurenta a contestat decizia mentionata, solicitand anularea acesteia, reintegrarea in postul detinut anterior, obligarea intimatei la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data concedierii până la data reintegrării, constatarea incalcarii de catre intimata a dispozitiilor art.5 alin.2-4 si a art.59 alin.1 din Codul muncii, prin savarsirea unor acte de discriminare intre contestatoare si ceilalti salariati pe criteriu de varsta, apartenenta si activitate sindicala si obligarea la plata cheltuielilor de judecata.

Printre motivele invocate de recurenta-contestatoare in sustinerea contestatiei formulate a fost si cel privind existenta unei discriminari pe criteriu de varsta si apartenenta sindicala.

Potrivit dispozitiilor art.27 din Ordonanta Guvernului nr.137/2000, persoana care se consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru şi nu este condiţionată de sesizarea Consiliului.

Termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani şi curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei.

Judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliului.

Din analiza actelor si lucrarilor dosarului de fond, Curtea constata ca judecarea contestatiei formulate de catre recurenta s-a facut fara citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, desi aceasta formulase un capat de cerere distinct privind constarea existentei unei discriminari pe pe criteriu de varsta si apartenenta sindicala, precum si restabilirea situatiei anterioare deciziei contestate, pe care o considera nula si discriminatorie, prin reintegrarea in postul detinut anterior si obligarea intimatei la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data concedierii până la data reintegrării.

Dispozitiile art.27 din Ordonanta Guvernului nr.137/2000, din modul in care apar formulate, sunt imperative, judecarea cauzei avand loc cu citarea obligatorie a Consiliului, acestea reprezentand norme speciale de procedura prevazute de lege.

In temeiul art.105 alin.2 Cod procedura civila, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.

In speta, hotararea instantei de fond a fost pronuntata cu incalcarea formelor procedurale prevazute de lege, respectiv de art.27 din Ordonanta Guvernului nr.137/2000, in sensul ca actiunea a fost judecata fara citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, desi citarea era obligatorie intr-o cauza in care persoana care se considera discriminată formulase, în faţa instanţei de judecată, o cerere restabilirea situaţiei anterioare discriminării si anularea situaţiei create prin discriminare.

Necitarea Consiliului a produs in mod evident recurentei o vatamare, fapt ce rezulta din imprejurarile cauzei si din finalitatea formei procedurale nerespectate, deoarece acesta, in calitate de expert putea exprima punctul sau de vedere cu privire la discrimnarea invocata.

Curtea constata ca vatamarea invocata nu poate fi inlaturata decat prin anularea actului, in speta sentinta instantei de fond, pronuntata cu incalcarea formelor procedurale prevazute de lege in mod imperativ, avand in vedere solutia pronuntata de instanta de fond.

G. de toate aceste considerente, avand in vedere ca in cauza este vorba de o nulitate absoluta, Curtea constata ca este incident motivul de casare prevazut de art.304 pct.5 Cod procedura civila.

Mai mult, prin sentinta recurata, instanta de fond a respins ca inadmisibil capatul de cerere avand ca obiect constatarea savarsirii de catre intimata a faptelor de discriminare.

Curtea constata ca Tribunalul s-a pronuntata pe exceptie pe acest capat de cerere, fara a analiza fondul raportului juridic dedus judecatii.

Din analiza incheierilor pronuntate in cauza si a sentintei recurate, Curtea constata ca instanta de fond nu a pus in discutia partilor admisibilitatea acestui capat de cerere, incalcand astfel principiul contradictorialitatii si al dreptului la aparare. Recurentei i-a fost refuzata posibilitatea de a-si exprima punctul de vedere asupra admisibilitatii cererii respective, chestiune invocata de instanta din oficiu, fara a fi pusa in discutia partilor.

Avand in vedere aceste motive de nulitate absoluta a hotararii recurate, Curtea nu va mai analiza celelalte motive de recurs si, G. de dispozitiile art.304 pct.5 Cod procedura civila raportate la art.312 al.3 Cod procedura civila, va admite recursurile şi va casa hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei în primă instanţă pentru rejudecarea pricinii.

G. de solutia ce urmeaza a se pronunta, respectiv casarea cu trimitere spre rejudecare, Curtea nu se va mai pronunta pe cererea avand ca obiect plata cheltuielilor de judecata in recurs, care vor fi avute in vedere de instanta de fond, in functie de solutionarea fondului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Admite recursurile declarate de recurenţii U. M. şi SINDICATUL LIBER AL SALARIAŢILOR DIN AUTORITATEA B. ROMÂNĂ, împotriva sentinţei civile nr. 5368 din data de 31.07.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr. 1225/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata RA AUTORITATEA B. CIVILĂ ROMÂNĂ.

Casează sentinţa recurată.

Trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

IREVOCABILĂ.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 25.03.2009.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

N. D. E. B. T. D. H.

D.

GREFIER,

N. E.

Red:C.M.

Tehnored: C.P.

2 EX./13.04.2009

Jud. fond : C. D.

D. D.