Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L A L B A I U L I A

SECŢIA PENTRU CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ Nr. 812/2009

Şedinţa publică de la 25 Iunie 2009

Completul compus din:

PREŞEDINTE (...) (...) - judecător

(...) (...) - judecător

(...) (...) N. - judecător

F. U. - grefier

Pe rol se află soluţionarea contestaţiei în anulare formulată de contestatorul T. J. împotriva deciziei civile nr.89/2009 pronunţată de Curtea de A P E L A L B A I U L I A în dosarul nr(...).

La apelul nominal făcut în şedinţa publică se constată lipsa părţilor.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier , după care se constată că s-a depus la dosar din partea pârâtei intimate concluzii scrise , iar din partea avocatei K. M. – mandatara contestatorului o cerere prin care solicită admiterea contestaţiei şi soluţionarea cauzei în lipsă.

CURTEA DE APEL

Asupra cauzei contestaţiei în anulare de faţă ;

Prin acţiunea civilă înregistrată la T r i b u n a l u l A l b a sub dosar nr(...) formulată de reclamantul T. E. împotriva pârâtei S.C. E. S.A. s-a solicitat:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 15.540 lei despăgubiri civile actualizate în funcţie de indicele de inflaţie începând cu data de 23.08.2007 şi până la plata efectivă ;

- obligarea pârâtei să plătească majorarea cu 12 % a salariului de bază începând cu 1.01.2007 şi până la 15.08.2007, precum şi diferenţa aferentă sumelor primite ca preaviz , concediu de odihnă în baza adresei nr. 174/5.03.2007 a pârâtei;

- obligarea pârâtei să emită o adeverinţă anexă la carnetul de muncă pentru operarea acestor sume de bani ca drepturi salariale şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată .

În motivarea acţiunii au fost invocate următoarele :

Reclamantul a fost salariatul pârâtei, concediat prin decizia nr. 37/20.03.2007 ca urmare a reorganizării activităţii. La concediere reclamantul a primit o indemnizaţie în cuantum de 22639 lei . Acesta a susţinut că trebuia să primească o indemnizaţie egală cu echivalentul a 12 salarii medii brute calculate la nivelul anului 2006 cu o indexare de 12 % aplicabilă pentru 2007 , conform art.4 din Planul social E. - versiune finală la 21.04.2005 şi potrivit art. 50 din Contractul colectiv de muncă , conform vechimii în muncă, 5 salarii medii nete pentru anul 2007 iar această din urmă sumă de bani nu a mai fost achitată.

Aceste drepturi trebuiau plătite în termen de 5 zile de la data disponibilizării , conform deciziei de disponibilizare , nu au fost plătite motiv pentru care s-a solicitat reactualizarea sumelor de la data naşterii dreptului .

În ceea ce priveşte sumele datorate cu titlu de indemnizaţie de preaviz se susţine că acestea au fost plătite fără acordarea indexării da 12% cuvenită pentru anul 2007 şi că în aceeaşi manieră s-a procedat şi în privinţa sumelor acordate drept compensare în bani pentru concediul neefectuat.

S-a susţinut că se impune eliberarea unei adeverinţe ca anexă a carnetului de muncă pentru a atesta drepturile salariale cuvenite .

Prin sentinţa civilă nr.1283/2008, pronunţată de T r i b u n a l u l A l b a , acţiunea a fost admisă.

Pârâta a fost obligată să plătească în favoarea reclamantului diferenţa dintre sumele reprezentând plăţile compensatorii acordate şi cele cuvenite, prin majorarea salariului de bază în procent de 12% începând cu data de 01.01.2007 şi până la data de 15.08.2007, în sumă de 15.540 lei, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii efective.

Pârâta a fost obligată să plătească în favoarea reclamantului diferenţa aferentă sumelor primite cu titlu de preaviz şi concediu de odihnă, în baza adresei nr.174/05.03.2007 emisă de unitatea pârâtă.

Pârâta a fost obligată să emită o adeverinţă prin care să se confirme faptul că sumele mai sus menţionate sunt drepturi de natură salarială, cu scopul efectuării cuvenitelor menţiuni în carnetul de muncă al reclamantului.

A fost obligată pârâta să plătească în favoarea reclamantului suma de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamantul a fost salariatul pârâtei concediat prin decizia nr. 2/11.01.2007. Concedierea a avut loc ca urmare a reorganizării activităţii pârâtei .

Din cuprinsul acestei decizii emisă de pârâtă rezultă că sunt aplicabile prevederile Contractului Colectiv de Muncă , prevederile Planului Social încheiat de pârâtă şi Federaţia Sindicatelor Libere şi celelalte hotărâri privind procesul de reorganizare al pârâtei .

Reclamantul a fost salariatul pârâtei începând c u 11.09.1995.

În cazul concedierii, potrivit Planului Social salariatul avea dreptul la un preaviz de 60 de zile calendaristice , pe durata preavizului care nu putea fi acordat, pârâta urma să-i plătească salariatului o indemnizaţie egală cu salariul de bază şi celelalte drepturi salariale ce iar fi revenit potrivit contractului individual de muncă .

La data încetării contractului individual de muncă pârâta va plăti salariatului şi toate drepturile salariale ce decurg din calculul concediului de odihnă pentru anul 2007 .

În baza art.50 din Contractul Colectiv de Muncă pârâta acordă salariatului salariile compensatorii prevăzute de acest acord precum şi salariile prevăzute de Planul Social, funcţie de vechimea salariatului în cadrul E. art. 6 din decizia de încetare a contractului individual de muncă .

În cazul de faţă suma achitată salariatului a fost de 18.104 lei .

Potrivit contractului colectiv de muncă a fost stabilită o creştere a salariilor de bază începând cu 1.01.2007 de 12 % , aplicabilă salariaţilor aflaţi în evidenţa pârâtei la data de 1.01.2007 .

Pentru anul 2006 salariul mediu brut pe societate a fost de 1850 RON pe persoană , aşa cum rezultă din adresa nr.1225/16.05.2006 comunicată de pârâtă tuturor sucursalelor sale , iar pentru anul 2007 de 2000 Ron pe persoană conform adresei nr.504/ 2007 comunicată de pârâtă structurilor teritoriale.

De asemenea potrivit Contractului Colectiv de Muncă salariaţii beneficiau de un drept de preaviz diferenţiat , respectiv pentru vechime de până la 5 de ani, 30 zile calendaristice ; pentru vechime de la 5 – 10 ani , 45 zile calendaristice; şi la o vechime de peste 10 ani, 60 de zile calendaristice (art. 48 ), precum şi de o indemnizaţie minimă de concediere, din alte motive decât cele ce ţin de salariat , inclusiv în cazul concedierilor colective , astfel : la o vechime de până la 3 ani de 1,5 salarii medii nete ; la o vechime de la 3 – 10 ani de 3 salarii medii nete şi la o vechime de peste 10 ani de 5 salarii medii nete ( art. 50 C.C.M. ) .

Aceste obligaţii ale pârâtei au fost stabilite prin Contractul Colectiv de Muncă încheiat în anul 2005, valabil pentru anul 2006 şi prelungit pentru anul 2007 înregistrat la D.M.S.S. şi F a m i l i e B u c u r e ş t i şi comunicat apoi structurilor teritoriale aşa cum rezultă din adresa nr. 174/5.03.2007 .

Potrivit Planului Social E. versiune finală din 21.04.2005 în cazul concedierii colective societatea va oferi pachete financiare de 8 salarii pentru salariaţii cu o vechime de la J de an la 5 ani , 12 salarii pentru salariatul cu o vechime de la 5 la 15 ani şi 15 salarii pentru salariatul cu o vechime de peste 15 ani . Pentru anul 2005 salariul mediu brut E. se calculează raportat la salariul mediu brut din anul 2004 ce va fi majorat în anii următori direct proporţional cu acelaşi procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă .

Din enumerarea acestor prevederi ale Planului Social , Contractului Colectiv de muncă şi deciziei de concediere rezultă că reclamantului i se cuvenea o plată compensatorie a salariilor acordate calculată la salariul mediu brut E. pentru anul 2006 de 1.850 RON / persoană indexabil cu 12 % aşa cum a prevăzut contractul colectiv de muncă pentru anul 2007 . Reclamantului i se cuvenea echivalentul a 12 salarii medii brute conform planului social plus 5 salarii medii brute potrivit art.50 din CCM. De asemenea reclamantul urma să beneficieze de suma indexată cu 12 % pentru acordarea dreptului de preaviz şi indemnizaţiei pentru concediu de odihnă rămas neefectuat .

În urma calculului efectuat a rezultat o diferenţă totală de 15.540 lei neachitată salariatului de către pârâtă .

Această sumă va fi actualizată cu indicele de inflaţie începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la data plăţii efective.

Pârâta nu a formulat întâmpinare şi nu a ridicat obiecţii sau alte excepţii asupra drepturilor pretinse de salariat .

Potrivit art 286 – 288 Codul muncii litigiile de muncă se soluţionează cu celeritate , sarcina probei revenind angajatorului , care poate fi decăzut din dreptul de a solicita probe şi de a invoca excepţii în condiţiile în care nu se preocupă de administrarea probaţiunii în termenul prevăzut de lege.

Lipsa apărării pârâtei a fost considerată ca o achiesare la pretenţiile din prezenta acţiune.

A fost considerat justificat şi capătul de cerere privind eliberarea unei adeverinţe ca anexă la carnetul de muncă pentru operarea sumelor de bani cu indexarea de 12 % pentru anul 2007 ca drepturi salariale .

În baza art.274 Cod pr. civilă pârâta a fost obligată şi la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat dovedit cu chitanţa depusă la dosarul cauzei .

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta solicitând, în principal, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar în subsidiar modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii în principal ca fiind prescris dreptul la acţiune, iar în subsidiar ca fiind nefondată, cu cheltuieli de judecată.

În expunerea de motive a arătat că procedura de citare a societăţii pârâte a fost viciată, strada pe care se află sediul fiind menţionată Calea E. în loc de Calea E.lor, cum est corect. Pe procedura de citare nu sunt completate toate rubricile, fiind încălcate normele imperative ale art.100 Cod procedură civilă.

Recurenta a mai apreciat că cererea formulată de reclamant este prescrisă, termenul de formare a acţiunii fiind de 30 de zile potrivit art.283 lit.a din Codul muncii, pretenţiile invocate de reclamant decurgând din încetarea contractului individual de muncă, nefiind drepturi salariale, ci drepturi băneşti reprezentate ca urmare a concedierii.

În condiţiile în care s-ar aprecia că aceste drepturi sunt rezultate ale aplicării dispoziţiilor contractului colectiv de muncă, termenul de prescripţie este de 6 luni potrivit art.283 lit.e din Codul muncii şi curge de la data naşterii dreptului material la acţiune, respectiv data concedierii.

Art.42 din Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 distinge între adaosurile la salariul de bază şi alte venituri. În consecinţă solicitarea privind plata unei sume cu titlu de indemnizaţie minimă de concediu în baza art.50 din contractul colectiv de muncă nu reprezintă o acţiune pentru plata unor drepturi salariale izvorâte din contractul individual de muncă, ci reprezintă o acţiune pentru plata altor venituri decât drepturile salariale cerute în temeiul contractului colectiv de muncă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei se susţine că hotărârea primei instanţei este nelegală şi cu privire la modul greşit în care au fost interpretate actele juridice deduse judecăţii.

În conformitate cu dispoziţiile art.69 din Codul muncii, la data de 21.04.2005 la nivelul societăţii, s-a încheiat Planul Social, prin care s-au stabilit indemnizaţiile de concediere pentru disponibilizările din 2005 precum şi criteriile de determinare a cuantumului acestora pentru anii următori, până în 31.12.2010.

Sumele fixe acordate drept indemnizaţie de concediere s-au stabilit în funcţie de vechimea în muncă a fiecărui salariat, luându-se ca bază de calcul salariul mediu brut pe E. în 2004, căruia i s-a aplicat procentul de indexare stabilit prin contractul colectiv de muncă în anul anterior disponibilizării şi nu salariul mediu brut pe anul disponibilizării, sau salariul fiecărui angajat în parte, aşa cum s-a statuat prin art.50 din contractul colectiv de muncă şi art.4 din Planul social.

Cele două categorii de măsuri prevăzute în textele respective nu pot fi cumulate, aşa cum se prevede în Amendamentul încheiat în data de 13.09.2006 prin care a fost completat pct.4 din Planul social precum şi art.50 alin.5 din contractul colectiv de muncă pe anul 2008.

Prin urmare, acest capăt de cerere se impune a fi respins ca neîntemeiat.

Prin Planul social s-au stabilit indemnizaţiile de concediere pentru disponibilizările din 2005, precum şi criteriile de determinare a cuantumului acestora pentru anii următori, până la 31.12.2010. În temeiul acestui plan a fost întocmit Proiectul de concediere colectivă înregistrat cu nr.1117/30.08.2006. Măsura a fost adusă la cunoştinţa sindicatului, I.T.M. şi A.M.O.F.M., cu respectarea prevederilor legale.

Modalitatea de calcul a indemnizaţiei de disponibilizare se stabileşte în art.4 din Planul Social. Baza de calcul a reprezentat-o salariul mediu brut din anul 2004 înmulţit cu 8,12,15 salarii, din sumele rezultate scăzându-se cota de impozitare de 16%, obţinându-se indemnizaţia de concediere, astfel că aprecierea reclamantului privind incorecta calculare a indemnizaţiei de concediere este neîntemeiată.

Reclamantul nu a formulat întâmpinare. Prin concluziile scrise acesta a solicitat respingerea excepţiilor invocate ca neîntemeiate. De asemenea a solicitat şi respingerea pe fond a recursului. În esenţă a susţinut că măsurile compensatorii prevăzute în Planul social trebuiau cumulate cu cele din Contractul colectiv de muncă şi că acestea trebuiau acordate în valoare neimpozitată.

Prin decizia civilă nr.89/2009 pronunţată de Curtea de A P E L A L B A I U L I A în dosarul cu numărul de mai sus, recursul a fost admis, hotărârea atacată fiind modificată astfel:

A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamant, fiind obligată pârâta să-i plătească majorarea cu 12% a salariului de bază începând cu data de 01.01.2007 şi până la data de 15.08.2007, precum şi diferenţa aferentă sumelor primite cu titlu de preaviz şi concediu de odihnă.

A fost obligată pârâta să emită o adeverinţă pentru operarea sumelor de bani de mai sus în carnetul de muncă al reclamantului.

A fost respins capătul de cerere având ca obiect plata despăgubirilor civile în sumă de 15.540 lei.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 600 lei cheltuieli de judecată în fond.

A fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de148 lei cheltuieli de judecată în recurs.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Susţinerea recurentei în sensul că procedura de citare a societăţii realizată de instanţa de fond a fost viciată, nu poate fi primită pentru următoarele considerente:

Chiar dacă adresa la care societatea a fost citată este menţionată Calea E. în loc de Calea E.lor , cum este corect, aşa cum rezultă din dovada de primire şi procesul verbal de predare, predarea a fost legal îndeplinită, fiind semnată de lucrătorul de la registratura pârâtei, existând garanţia că a ajuns în posesia celor în drept în timp util.

În acest fel este neîntemeiată susţinerea pârâtei în sensul că, nefiind completate toate rubricile citaţiei, ar fi fost încălcate normele imperative ale art.100 din C o d u l d e procedură civilă, câtă vreme scopul procedurii de citare cu pârâta a fost realizat, aceasta având la dispoziţie un interval mai mare de două luni pentru a-şi formula apărarea în cauză (a fost citată pe data de 16 iulie 2008, iar termenul de judecată era fixat pe 24.09.2008).

Nici susţinerea pârâtei în sensul că cererea formulată de reclamant este prescrisă nu poate fi primită.

Contrar susţinerilor pârâtei, în cauză sunt incidente prevederile art.283 lit.c din Codul muncii, în conformitate cu care cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale sau a unor despăgubiri către salariat.

În cauză nu sunt incidente nici prevederile art.283 lit.a din Codul muncii, întrucât pretenţiile invocate de reclamant nu decurg din încetarea contractului individual de muncă şi nici prevederile art.283 lit.e din acelaşi act normativ, întrucât pretenţiile formulate de reclamant nu sunt urmarea neexecutării contractului colectiv de muncă ori ale unor clauze ale acestuia.

Ne aflăm, însă, în prezenţa unor drepturi de natură salarială care devin actuale numai la data concedierii colective operate în cauză, termenul de prescripţie de 3 ani începând să curgă de la această dată, astfel încât, contrar susţinerilor pârâtei, reclamantul se află în termenul legal prevăzut pentru formularea cererii deduse judecăţii.

Pe fondul cauzei Curtea reţine că reclamantul a fost salariatul societăţii pârâte până la data de 15.08.2007.

Prin cererea adresată instanţei de fond reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 15.540 lei despăgubiri civile actualizate în funcţie de indicele de inflaţie începând cu data de 23.08.2007 şi până la plata efectivă motivat de faptul că pârâta nu i-ar fi plătit drepturile cuvenite în temeiul art.50 din contractul colectiv de muncă, ca urmare a concedierii sale colective , respectiv cinci salarii medii nete.

Criticile pârâtei referitoare la interpretarea greşită pe care instanţa de fond a dat-o normelor incidente sunt întemeiate.

Potrivit dispoziţiilor art.6 din decizia de concediere reclamantului i se cuvine suma de 22630 lei „ cu respectarea prevederilor art.50 din Contractul colectiv de muncă completate cu prevederile Planului social”.

Părţile, reclamantul şi respectiv pârâtul au interpretat diferit conţinutul acestui articol precum şi al alin.4 al art. 50 din Contractul colectiv de muncă. Astfel reclamantul a susţinut că sintagma „completate cu prevederile Planului social ”semnifică dreptul de a beneficia simultan atât de prevederile contractului colectiv de muncă cât şi de cele ale Planului social pe când pârâta a susţinut că această sintagmă reprezintă o referire cu privire la modul de calcul şi nu acordarea cumulată a unor drepturi.

Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin 1 din Contractul Colectiv de Muncă valabil pentru anul 2007 la nivelul E. .

„A 1 La concedierile individuale din motive care nu ţin de persoana salariatului, angajatorul ăi plăteşte, în funcţie de vechimea acestuia, o indemnizaţie de concediere, după cum urmează:

- de la 0 la 3 ani 1,5 salarii medii nete

- de la 3 la 10 ani 3 salarii medii nete

- peste 10 ani 5 salarii medii nete

A 2 În cazul concedierilor colective se va porni de la formula de calcul utilizată în situaţia precedentă.

A 3 E. acordate efectiv vor fi stabilite prin negociere cu G. E..

A.4 Prevederile domeniului vizat în prezentul articol se completează cu prevederile Planului social însuşit de părţi.”

În consecinţă art. 50 din Contractul colectiv de muncă stabileşte doar în situaţia concedierilor individuale cuantumul concret al indemnizaţiei de concediere. Pentru concedierile colective se prevede expres că valorile urmează a fi stabilite în baza negocierilor cu G. ( alin 3 al art.50). Ceea ce garantează art. 50 în privinţa concedierilor colective este aplicarea unei formule de calcul similară cu cea utilizată în situaţia concedierilor individuale, respectiv o formulă în care nivelul indemnizaţiilor să fie corelat cu vechimea în unitate (art.2 al art.50). În acest sens sunt şi prevederile alin 4 al aceluiaşi articol în care se arată că prevederile articolului 50 sunt completate de prevederile Planului social. Această precizare era necesară deoarece prin el însuşi art. 50 nu conţinea nici o dispoziţie concretă referitoare la drepturile salariaţilor în cazul concedierilor colective.

Din cuprinsul Contractului colectiv de muncă nu rezultă aşadar ceea ce susţine reclamantul respectiv că drepturile compensatorii reglementate în acest act se cumulează(completează) cu cele prevăzute în Planul social. Art. 50 în alineatul 4 ca şi art. 6 din decizia de concediere făcând vorbire despre completarea prevederilor din Contract cu prevederile din Plan, nu a drepturilor din Contract cu cele din Plan. Dealtfel o astfel de completare, în manierea susţinută de reclamant, nici nu ar fi posibilă pentru că aşa cum am arătat Contractul nu prevede drepturi concrete în cazul concedierilor colective ci prevede doar reguli care trebuie obligatoriu să constituie punct de plecare la negociere în vederea determinării lor şi înscrierii în planul social.

Drepturile cuvenite reclamantului ca urmare a concedieri colective au fost deci în mod corect acordate de către angajator în concordanţă cu prevederile Planului social.

În acest Plan social, concretizare a negocierii impuse de art.50 alin 2 şi 3 din Contractul Colectiv de Muncă , s-a stabilit la Punctul 4 E. Financiare :

„În funcţie de vechimea în E. angajaţii vor primi următoarele pachete:

Parte integrantă a negocierilor finale:

- 0,5 – 5 ani vechime 8 salarii*

- 5 – 15 ani vechime 12 salarii*

- peste 15 ani vechime 15 salarii*

*=pentru anul 2005Salariul mediu brut din E. pe baza celui din 2004( majorat în anii următori direct proporţional cu acelaşi procent cu care se majorează salariile prevăzute în contractul colectiv de muncă)

Plata se va efectua în maxim trei tranşe. Ar putea fi posibile excepţii în special în cazul celor care intră sub incidenţa punctului 5(întocmirea propriei afaceri).”

Prin acţiunea introductivă reclamantul a recunoscut că a încasat suma de 22639 lei reprezentând cuantumul indemnizaţiei de concediere cuvenite în temeiul Planului social. În aceste condiţii dispoziţia instanţei de obligare a pârâtei la plata sumei de 15540 lei respectiv a încă 5 salarii medii nete în temeiul art. 50 din contractul colectiv de muncă este nelegală.

În ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect plata diferenţelor rezultate din acordarea sumelor cuvenite cu titlu de compensaţie pentru neacordarea concediului de odihnă şi a perioadei de preaviz în valoare nemajorată cu 12 procente, precum şi a salariului în perioada 01 01 2007- 15 08 2008 in cuantum neindexat, recurenta nu formulează nici o critică concretă în recurs deşi solicită modificarea în tot a sentinţei şi respingerea în întregime a acţiunii reclamantului. Dealtfel pârâta , căreia îi revenea sarcina probei potrivit dispoziţiilor art.287 din Codul muncii, nu a produs nici o dovadă din care să rezulte cuantumul drepturilor acordate reclamantului cu titlu de compensaţie pentru neacordarea concediului de odihnă şi a perioadei de preaviz şi nici în privinţa salariului achitat reclamantului pentru perioada în discuţie.

Faţă de cele ce preced, Curtea a admis ca fondat recursul declarat de societatea pârâtă, acţiunea formulată de reclamant fiind admisă în parte.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatorul T. J. solicitând, în baza art.318 alin.1 Cod pr.civilă, admiterea contestaţiei, anularea deciziei atacate şi, rejudecând cauza, respingerea recursului pârâtei.

În expunerea de motive arată că decizia este rezultatul unei erori materiale întrucât nu a atacat stabilirea indemnizaţiei de concediere cuprinse în Planul Social şi C.C.M., ci a contestat doar modul de calcul al indemnizaţiei care nu a respectat convenţia părţilor.

Instanţa de recurs a reţinut în mod greşit că măsurile financiare prevăzute de art.50 din C.C.M. nu pot fi cumulate cu cele din Planul Social, prevederile acestuia din urmă nefiind înlăturare prin C.C.M. la data concedierii.

Faptul că măsurile din Planul Social şi din C.C.M. pot fi cumulate rezultă expres din art.6 din decizia de concediere.

Cele două categorii de măsuri nu pot fi cumulate numai în cazul disponibilizărilor de după luna februarie 2008, aşa cum rezultă din art.50 alin.5 din C.C.M. pew2008, nu şi în cazul contestatorului care a fost concediat anterior anului 2008.

Deliberând asupra contestaţiei în anulare de faţă, funcţie de dispoziţiile legale incidente, Curtea reţine următoarele:

Potrivit art.318 alin.1 teza I din C o d u l d e procedură civilă, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.

În sensul textului citat, „greşeala materială” înseamnă greşeala de ordin procedural de o anumită gravitate încât a avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite. Astfel, greşelile instanţei de recurs care deschid calea contestaţiei în anulare, sunt greşeli de fapt şi nu de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale.

Contestaţia în anulare prevăzută de art.318 Cod pr.civilă, este o contestaţie specială, care urmăreşte neregularităţile evidente privind actele de procedură şi nu cele privitoare la problemele de fond.

În speţă, contestatorul invocă greşeli de judecată, de stabilire a situaţiei de fapt şi de interpretare a unor dispoziţii legale, aspecte ce nu pot fi puse în discuţie pe această cale potrivit art.318 Cod pr.civilă, întrucât prin contestaţia în anulare nu se urmăreşte să se deschidă părţilor recursul la recurs.

În consecinţă, reţinând că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art.318 alin.1 Cod pr.civilă, Curtea va respinge prezenta contestaţie în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul T. J. împotriva deciziei civile nr.89/2009 pronunţată de Curtea de A P E L A L B A I U L I A în dosarul nr(...).

Fără cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică din 25.06.2009.

Red. C.V., Tehnored. D.Ş. 2 ex. 3.08.2009

Jud.rec. -A.M., M.T.,A.E.

Jud.fond-E. E. L, M. H.