Cabinet avocat Dreptul muncii

(Număr în format vechi 5350/2009)

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 6756R

Şedinţa publică de la 20 O. 2009

Completul compus din:

PREŞEDINTE – (...) (...) (...)

JUDECĂTOR – (...) (...) (...)

JUDECĂTOR –(...) (...) B.

GREFIER – E. N.

Pe rol judecarea cauzei privind recursurile formulate de recurentul-reclamant T. D. N. şi de recurenta-intimată (...) S. (...), împotriva sentinţei civile nr.5346 din 18.06.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.7356/3/LM/2009, având ca obiect-drepturi băneşti.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică au răspuns recurentul-reclamant prin avocat T. H. ce depune împuternicire avocaţială emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.197/2009 şi recurenta- intimată, prin consilier juridic K. J. N. ce depune delegaţie la dosar.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care:

Se învederează faptul că la dosar recurenta-intimată a depus prin serviciul registratură la data de 01.10.2009 întâmpinare în 2 exemplare.

Se comunică recurentului-reclamant un exemplar al întâmpinării.

Curtea constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, cauza fiind în stare de judecată, acordă cuvântul în susţinerea şi combaterea motivelor de recurs.

Recurentul-reclamant, prin avocat, solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat şi motivat, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-intimată, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului său pentru motivele arătate în cererea de recurs şi respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă pentru motivele arătate în întâmpinare.

Recurentul-reclamant, prin avocat, solicită respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurenta-intimată.

C U R T E A,

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.5346 din 18.06.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.7356/3/LM/2009, s-a lua act de renunţarea la judecata cererii în despăgubiri morale, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantul T. D.-N., în contradictoriu cu pârâta (...) S. (...), a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumelor reţinute din salariul compensatoriu acordat acestuia, cu titlu de impozit pe venit, de contribuţii de asigurări sociale şi de contribuţii de asigurări de sănătate şi au fost respinse, ca neîntemeiate, celelalte cereri.

Prin aceeaşi sentinţă, a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în cuantum de 700 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, între părţi au existat raporturi de muncă, acestea încetând ca efect al deciziei nr.37/21.01.2009, emisă de pârâtă în baza art.65 alin.1 din Codul muncii. Prin art.7 din decizia de concediere angajatorul a recunoscut dreptul fostului salariat de a încasa o compensaţie la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii.

Astfel, prin cererea dedusă judecăţii reclamantul a pretins plata compensaţiei cuvenită ca urmare a concedierii sale, la nivelul a încă unsprezece salarii de bază, întemeindu-şi pretenţiile pe dispoziţiile contractului colectiv de muncă valabil la nivelul unităţii pârâte la data concedierii, precum şi obligarea pârâtei la restituirea contribuţiilor reţinute din salariul compensatoriu acordat, însă cererea fiind întemeiată în parte.

Astfel, art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, valabil pentru anii 2007 - 2010, prevede obligaţia angajatorilor de a acorda salariatului concediat din motive ce nu ţin de persoana acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societăţii pârâte la data concedierii reclamantului, înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială B, sub nr.6278/27.12.2007, conţine la art.64 alin.1 lit.a clauza potrivit căreia, în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, în cazul concedierilor colective, o compensaţie echivalentă cu douăsprezece salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Din modul în care a fost redactat textul articolului 64 al contractului colectiv la nivel ce unitate rezultă că părţile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligaţii în sarcina angajatorului în situaţia concedierilor colective, termenul „poate acorda" semnificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensaţie la latitudinea societăţii, după o analiză prealabilă a situaţiei financiare. Instanţa a apreciat, faţă de modul de redactare a clauzei, că aceasta nu creează nici o dificultate în determinarea înţelesului său, respectiv a voinţei interne a părţilor cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportarea la alte clauze ale contractului colectiv. Dacă voinţa contractanţilor ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligaţie a societăţii angajatoare, ar fi menţionat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligaţii stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum obligaţia de a plăti" (art.65 alin.3) sau „salariaţii vor primi din partea angajatorului" (art.66).

Prin negocierea în acest mod a clauzei referitoare la compensaţiile ce se pot acorda în cazul concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariaţilor părţile au convenit ca plata acestor sume să constituie o posibilitate a angajatorului, lăsată la aprecierea acestuia, în funcţie de situaţia financiară, iar nu o obligaţie a societăţii, care să dea dreptul salariaţilor să pretindă silit executarea obligaţiei.

Este de necontestat că reclamantul se află într-o situaţie regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsit pe viitor de venituri, însă în contextul oferit de contractul colectiv de muncă instanţa nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilităţi financiare s fel încât să plătească acele compensaţii, în condiţiile în care nu există stabilite criterii în funcţie de care să se determine situaţia financiară a societăţii care să permită plata sumelor. Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensaţiilor, ţinând seama de făptui că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaţilor concediaţi fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilităţii societăţii de a plăti compensaţiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaţilor supuşi concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea.

Pentru aceste considerente, în baza art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, care stabileşte forţa obligatorie faţă de părţi a contractelor colective de muncă, instanţa a constatat că în sarcina societăţii pârâte nu s-a stabilit obligaţia de plată a compensaţiei egale cu douăsprezece salarii de bază brute, iar pe cale de consecinţă reclamantul nu este titularul dreptului cu acest obiect, cererea fiind nefondată.

În ceea ce priveşte restituirea contribuţiilor reţinute din compensaţia acordată reclamantului, cererea este pe deplin justificată. Din actele depuse la dosar a rezultat că din salariul compensatoriu achitat reclamantului pârâta a reţinut sume cu titlu de impozit pe venit, de contribuţii la bugetul asigurărilor sociale şi de contribuţii la bugetul asigurări de sănătate.

Potrivit art.55 alin.4 lit.j din Codul fiscal (Legea nr.571/2003), nu sunt inclus în veniturile salariale şi nu sunt impozabile, în înţelesul impozitului pe venit sumele reprezentând plăţile compensatorii primite de persoanele; ale căror contracte individual de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective. Totodată, art.257 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii instituie obligaţia persoanei asigurate de a plăti o contribuţie lunară pentru asigurările de sănătate, contribuţie care se aplică numai asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit. Faţă de aceste dispoziţii legale, s-a constatat că suma încasată de reclamant ca plată compensatorie nu este impozabilă şi, prin urmare, nu este supusă nici calculului contribuţiei pentru asigurările de sănătate.

Contribuţia de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, la nivelul contribuţiei individuale de asigurări sociale, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000. Rezultă de aici că suma cu titlu de plată compensatorie nu constituie bază de calcul pentru contribuţia de asigurări sociale şi nu se reţine de la salariat, fiind suportată pentru salariat din bugetul asigurărilor pentru şomaj.

În baza art.269 alin.1 din Codul muncii, pârâta a fost obligat să îl despăgubească pe reclamant pentru prejudiciul material suferit de fostul salariat ca urmare a reţineri sumelor cu titlu de contribuţii faţă de stat din compensaţia acordată, prin plata către reclamant a sumelor reţinute.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs, reclamantul T. D.-N. şi pârâta (...) S. (...), criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului întemeiat în drept pe dispoziţiile art.304 pct.9 C.pr.civ., recurentul T. D. N. a arătat că instanţa de fond greşit a apreciat că este neîntemeiată solicitarea cu privire la acordarea celor 11 salarii compensatorii, întrucât din interpretarea art.64 alin.l lit.a din contractul colectiv de muncă rezultă că acordarea celor 12 salarii brute compensatorii, în situaţia concedierii colective nu este o condiţie pur protestativă, ci o condiţionare a plăţii acestor compensaţii, în funcţie de situaţia financiară, mai ales că în materia dreptului muncii ori ce dispoziţie ambiguă în materie contractuală se interpretează în favoare angajatului, nu a angajatorului.

Aşadar, s-a susţinut că în ipoteza în care situaţia financiară a societăţii pârâte este favorabilă, plata compensaţiilor devine obligatorie pentru aceasta.

S-a arătat că din actele contabile depuse la dosar - extrasul din bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, reiese că, în anul 2008, pârâta a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ şase milioane de euro, astfel că solicitarea privind acordarea celor 11 salarii de bază brute, conform art. 64., alin.1, lit.a din contractul colectiv de muncă este întemeiată, întrucât potrivit art. 236 alin.4, Codul muncii " contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor", iar pârâta nu poate justifica nerespectarea art. 64, alin.1, lit. a din contractul colectiv de muncă.

S-a susţinut că motivarea instanţei nu reflectă probele administrate în cauză, ci aspectele prezentate de pârâtă prin întâmpinare, prin care se arată că acordarea compensaţiilor este condiţionată de situaţia financiară a acesteia, de posibilităţile sale reale de plată, apreciindu-se greşit că extrasul din bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ şase milioane de euro nu reflectă situaţia financiară.

S-a adăugat că în mod eronat s-a avut în vedere doar fluxul numerar depus de către pârâtă, care nu reflectă în nici un caz situaţia financiară, întrucât acesta este parte integrantă a balanţei lunare, care mai conţine şi ordinele de plată privind încasări şi plăţi, iar aceste balanţe lunare însumate reprezintă bilanţul contabil.

S-a învederat că instanţa de fond face aprecieri fără a avea nici o proba în acest sens, respectiv că reorganizarea societăţii a fost impusă de raţiuni economice şi tot din aceste considerente s-a acordat un singur salariu compensatoriu.

S-a arătat că motivul concedierii colective nu a fost bazat pe dificultăţi de natură economică, ci pe considerente organizatorice, astfel cum rezultă din adresa nr.47509/17.12.2008 comunicată reprezentaţilor salariaţilor.

În privinţa restituirii contribuţiilor la asigurările sociale, s-a susţinut că instanţa în mod netemeinic şi nelegal le-a admis doar în parte, întrucât aceste compensaţii reprezintă o despăgubire bănească şi nu un salariu, în condiţiile în care calitatea de salariat a recurentului a încetat, iar această despăgubire a fost acordată după încetarea contractului individual de muncă.

S-a arătat că potrivit legii aceste contribuţii se reţin din salariu sau venituri asimilate salariilor, iar pârâta nu putea să reţină contribuţiile legale, ci numai impozitul pe venit de 16%.

S-a adăugat că instanţa de fond greşit a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu, încă simplu fapt că recurentul a fost obligat să îşi solicite drepturile pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu, mai ales că din bilanţul contabil rezultă că administratorii şi managerii în loc să plătească salariile compensatorii şi-au repartizat din profit suma de 1.235.360 lei, iar în faţa instanţei se prezintă umili cu un flux de numerar care este negativ, arătând că nu au bani.

Recurenta (...) S. (...), în motivarea recursului său, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.6 şi 9 şi art.304¹ C.pr.civ., a arătat că prin hotărârea pronunţata instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut deoarece reclamantul nu a solicitat şi restituirea impozitului pe venit dedus din salariul compensatori acordat, iar este dată cu aplicarea greşită a legii (art.304 pct.9 din C o d u l d e procedura civilă, întrucât s-a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art.55 alin.4 lit.j din Legea nr.571/2003, considerându-se că sumele reprezentând salariile compensatorii nu intră în categoria drepturilor salariale care se supun impozitării.

Cu privire la contribuţia de asigurări sociale, s-a arătat că în conformitate cu prevederile Ordinului nr.340/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, care stipulează la litera A capitolul II punctul 18 că „baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale o constituie venitul brut realizat lunar de către asiguraţii care se regăsesc în situaţiile de la art.5 alin.1 pct.I şi II din lege. Constituie bază lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale şi veniturile brute realizate de persoanele care nu se mai regăsesc în aceste situaţii, dar încasează venituri ca urmare a faptului că au deţinut una din calităţile de la art.5 alin. 1 pct. I şi II din lege."

S-a arătat că art.26 din Legea nr.19/2000, aşa cum a fost modificată prin Legea nr.200/2008, prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuţia de asigurări sociale, printre care nu se includ compensaţiile băneşti individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaţilor.

S-a menţionat că aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuţiei la asigurările sociale, iar în cauză pârâta în mod legal a calculat, reţinut şi virat contribuţia la fondul de asigurări sociale.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-pârâta (...) S. (...) a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant T. D. N., ca nefondat.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurenta (...) S. (...), încadrate în motivul de recurs revăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., cât şi din oficiu, conform art.304¹ C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

Este fondată critica referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii, potrivit căruia instanţa este obligată să se pronunţe în limitele investirii sale doar cu privire la obiectul cauzei deduse judecăţii, din cuprinsul cererii introductive rezultând, că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei atât la plata celor 11 salarii compensatorii, conform Contractului colectiv de muncă cât şi la restituirea contribuţiilor deduse din salariul compensatoriu acordat, precum şi acordarea daunelor morale, nefiind solicitată şi restituirea impozitului pe venit dedus din salariu compensatoriu acordat.

În ceea ce priveşte contribuţia de asigurări sociale de sănătate, Curtea reţine că potrivit art.257 lit.a) din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, modificată, contribuţia lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.

Însă, compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective nu se încadrează în categoria salariului sau a altor venituri asimilate salariului astfel cum este prevăzut în lege, fiind despăgubiri băneşti, astfel încât urmează a nu se reţine plata acestor contribuţii, cu atât mai mult cu cât despăgubirile solicitate vor fi acordate după încetarea contractului individual de muncă al reclamantului.

Curtea constată ca fiind nefondate criticile aduse hotărârii recurate în privinţa contribuţiilor la asigurări sociale, întrucât în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, potrivit cărora contribuţia de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj la nivelul cotei contribuţiei individuale de asigurări sociale.

Potrivit art.26 din aceeaşi lege, aceste venituri nu sunt scutite de plata contribuţiilor la asigurări sociale, nefiind prevăzute în categoria veniturilor exceptate potrivit acestui articol, însă fostul angajator nu trebuia să reţină şi să vireze aceste contribuţii, deoarece ele nu sunt suportate pentru aceste venituri de către angajat, ci de către bugetul asigurărilor pentru şomaj, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000.

Trecând la analiza recursului formulat de recurentul T. D. N., Curtea reţine următoarele:

Raporturile de muncă dintre părţi au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit.c din Codul muncii, prin concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activităţii angajatorului, în cadrul concedierii colective.

La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensaţie la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art.78 alin.1 şi 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pe anii 2007- 2010.

Instanţa de fond a dat o interpretare eronat dispoziţiilor art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societăţii angajatoare, conform cărora în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.

Sintagma „angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, o compensaţie financiară” nu poate fi interpretată în sensul că plata acestor compensaţii ţine de voinţa exclusivă a angajatorului, acordarea compensaţiilor fiind condiţionată în speţă de situaţia financiară bună a societăţii, deci obligaţia angajatorului este afectată de o condiţie suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispoziţiilor art.1006 Cod civil.

Nu se poate reţine că plata compensaţiilor în discuţie depinde de voinţa exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispoziţiilor art.1010 Cod civil „obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiţia potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga.

Astfel, angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensaţiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiţia potestativă simplă de care depindea naşterea dreptului salariaţilor concediaţi la încasarea plăţilor compensatorii, fiind bună situaţia financiară a societăţii.

Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât şi din răspunsul dat de patronat reprezentanţilor salariaţilor prin adresa nr.47509/17.12.2008, motivul real al concedierii salariatului nu a fost determinat de dificultăţi economice, ci de reorganizarea efectivă a activităţii societăţii, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acţionarilor, care a aprobat structura organizatorică a societăţii şi numărul maxim de personal la 330 salariaţi, astfel încât la nivelul societăţii să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societăţii, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condiţiile menţinerii competitivităţii societăţii.

Prin urmare, în condiţiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauza dificultăţi de natură economică, ci doar raţiuni organizatorice, se poate reţine că plata compensaţiilor pretinse prin acţiunea dedusă judecăţii nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligaţie impusă de lege şi de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

G. de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichidităţile societăţii, iar nu şi împrejurarea că angajatorul are dificultăţi economice, care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale şi implicit acordarea plăţilor compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă.

Având în vedere bilanţul contabil al societăţii care dovedeşte obţinerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum şi prevederile art.80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pentru anii 2007-2010, art.241 alin.1 lit. d), art.243 din Codul muncii şi art.30 din Legea nr.130/1996, în conformitate cu care executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, Curtea reţine că în speţă angajatorul a refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensaţiile pretinse prin acţiunea dedusă judecăţii.

Cu privire la restituirea contribuţiilor la asigurările sociale Curtea a analizat mai sus acest aspect, examinând recursul formulat de (...) S. (...), astfel încât nu se vor mai reitera aceste considerente, iar cu privire la critica vizând respingerea daunelor morale, se reţine faptul că prin sentinţa atacată, reclamantul a renunţat la acest capăt de cerere astfel încât în condiţiile în care nu s-au relevat şi demonstrat vicii de consimţământ la exprimarea acelei cereri, dispoziţiile art.246 C.pr.civ., sunt pe deplin aplicabile.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art.312 C.pr.civ, Curtea va admite recursurile, va modifica, în parte, sentinţa recurată în sensul că va obliga pârâta la plata în favoarea reclamantului a 11 salarii compensatorii şi va respinge, ca neîntemeiată cererea de restituire a sumelor reprezentând celelalte contribuţii, cu excepţia CAS.

Se vor menţine dispoziţiile sentinţei privind restituirea CAS şi celelalte dispoziţii.

În baza art.274 C.pr.civ., va fi obligată recurenta (...) S. (...) la 1000 lei, cheltuieli de judecată recurentului T. D. N., reprezentând onorariu avocaţial diminuat de la 2200 lei.

Curtea a apreciat că onorariul avocatului este nepotrivit de mare faţă de munca îndeplinită de avocat (susţinerea concluziilor orale) şi complexitatea cauzei, care a fost soluţionată în recurs la primul termen de judecată, motiv pentru care în baza art.274 alin.3 C.pr.civ. a procedat la micşorarea onorariului, după cum s-a arătat mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de recurentul-reclamant T. D. N. şi de recurenta-intimată (...) S. (...), împotriva sentinţei civile nr.5346 din 18.06.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.7356/3/LM/2009.

Modifică, în parte, sentinţa recurată în sensul că:

Obligă pârâta la plata în favoarea reclamantului a 11 salarii compensatorii.

Respinge, ca neîntemeiată cererea de restituire a sumelor reprezentând celelalte contribuţii, cu excepţia CAS.

Menţine dispoziţiile sentinţei privind restituirea CAS şi celelalte dispoziţii.

Obligă recurenta (...) S. (...) la 1000 lei, cheltuieli de judecată recurentului T. D. N..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 20.11.2009.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

E. H. D. H. E. B.

F. D. T.

GREFIER

N. E.

Red.: C.G.C.

Dact.: A.C./2ex.

09.12.2009

Jud. fond: N. E.; D. H. D.