Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C R A I O V A

SECŢIA A II-A CIVILĂ ŞI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 3076

Şedinţa publică de la 15 Mai 2009

Complet constituit din:

Preşedinte: (...) (...)

Judecător: (...) (...)

Judecător: (...) (...) N.

Grefier: B. H.

Pe rol, judecarea recursului declarat de pârâta SC E. SA – Membru P. Grup împotriva sentinţei civile nr. 5675/23.10.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimatul-reclamant D. S., având ca obiect drepturi băneşti.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică au răspuns pentru recurenta-pârâtă avocat ales B. U., cu împuternicire la dosar, şi pentru intimatul-reclamant - avocat ales J. Ş. D., cu împuternicire la dosar, lipsă fiind părţile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă care învederează că acest termen a fost acordat pentru ca intimatul-reclamant să-şi formuleze punctul de vedere în legătură cu excepţiile invocate de unitatea pârâtă.

Avocat B. U. pentru recurenta-pârâtă depune la dosar cerere de renunţare la excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de A p e l C r a i o v a şi excepţia de neconstituţionalitate a art. 298 alin. 2 Codul muncii, cerere ce o reiterează şi oral.

Avocat J. Ş. D. depune la dosar răspuns la excepţiile invocate şi concluzii scrise şi cere să se ia act de renunţarea la judecata excepţiilor invocate de recurenta-pârâtă.

Curtea, în temeiul art. 246 Cod proc. civ., ia act de manifestarea de voinţă a reprezentantei convenţionale a unităţii pârâte. După care, nemaifiind cereri de formulat şi excepţii de invocat acordă cuvântul pe fondul recursului.

Avocat B. U. pentru recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii pentru motivele arătate în scris.

Avocat J. Ş. D. pentru intimatul-reclamant pune concluzii de respingere a recursului şi menţinere a sentinţei atacate drept temeinică şi legală.

CURTEA:

Asupra recursului civil de faţă:

Prin sentinţa civilă nr. 5675 din 23.10.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j în dosar nr(...), s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de intimata S.C. E. S.A.

S-a admis acţiunea formulată de petent D. S. în contradictoriu cu intimata S.C. E. S.A. B.

A fost obligată intimata la plata către petent a drepturilor băneşti prevăzute de art. 50 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, reprezentând indemnizaţie de concediere în raport de vechimea în muncă.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa a înlăturat apărarea intimatei, apreciind că sub aspectul acordării drepturilor salariale de orice natură (rezultate din contractele colective sau individuale de muncă) sunt incidente prevederile art. 283 al.1 lit. c din Codul muncii, acţiunea fiind supusă prescripţiei extinctive de trei ani şi nu aceleia invocată de către intimată şi prevăzută la art. 283 al. 1 lit. e din Codul muncii.

In ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a reţinut că reclamanţii beneficiază cumulativ atât de suportul financiar potrivit Planului Social, precum şi de indemnizaţia de concediere reglementată de art. 50 alin. 1 din CCM pe anii 2004-2007.

Argumentele acestei interpretări au avut în vedere dispoziţiile - pct. 5 din Planul Social pe E.; care califică pachetele financiare de la pct. 4 ca fiind suport financiar ce se adaugă la drepturile reglementate de CCM la nivel de unitate; - art. 8 din CCM pe anii 2004-2007 care, în alin. 1, a stabilit că „părţile se obligă ca în perioada de aplicare a prezentului CCM să nu promoveze şi să nu susţin proiecte de acte normative a căror adoptare ar conduce la diminuarea drepturilor ce decurg din CCM”; - art. 7 alin. 1 şi 2 CCM pe anii 2004-2007 în care s-a prevăzut „drepturile salariaţilor prevăzute în prezentul CCM nu pot să reprezinte cauza reducerii altor drepturi colective sau individuale care au fost recunoscute anterior. Dacă pe cale legală sau convenţională, anterior încheierii actul contract au fost prevăzute drepturi mai mari pentru salariaţi, se vor aplica acestea”.

De asemenea, au fost avute în vedere dispoziţiile CCM pe anul 2002, respectiv art.50 alin. 1 în sensul că acordarea indemnizaţiei de concediere se acordă în raport cu vechimea în muncă, iar în alin. 2 al aceluiaşi art.50 s-a prevăzut că dacă există reglementări mai favorabile, se aplică şi acestea, dispoziţii care au primit aceeaşi reglementare în CCM pe anul 2003, contract în care, la art. 50 alin. 4 s-a prevăzut că dacă există reglementări mai favorabile se aplică şi acestea.

In CCM pe anii 2004-2007 nu s-a mai prevăzut prevederea de la alin. 4, fiind înlocuită cu menţiunea completării prevederilor din Planul Social, iar la art. 9 din CCM pe anii 2004-1007 s-a prevăzut - că interpretarea clauzelor din prezentul contract colectiv de muncă se face prin consens, iar dacă nu se realizează consensul clauza se interpretează, conform principiilor dreptului muncii în favoarea salariatului, iar interpretarea că - salariaţii beneficiază doar de suportul financiar potrivit Planului Social, fără a beneficia de indemnizaţia de concediere reglementată de art. 50 alin. 1, înseamnă a interpreta această cauză în defavoarea salariaţilor.

S-a mai reţinut că, prin B.ul de la data 13 .09.2006 nu s-a putut modifica în favoarea salariaţilor, indemnizaţiile de concediere, aşa cum susţine pârâta în apărare, deoarece conform adresei nr. 3175 din 21 iunie 2002, emisă de SC E. SA B la concedierile anterioare, salariaţii ar fi primit la concediere un număr mai mic de salarii medii în condiţiile în care s-ar fi aplicat numai prevederile art. 50 alin. 4 din CCM.

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta SC”E.” SA – N. P. GRUP, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.

In motivele de recurs susţine că fără nici o motivare, instanţa a respins excepţia dreptului la acţiune, considerând că sub aspectul drepturilor salariale de orice natură sunt incidente prevederile art. 283 alin. 1 lit.c Codul muncii, acţiunea fiind supusă prescripţiei extinctive de 3 ani.

Susţine că dreptul la suplimentările salariale rezultă din contractul colectiv de muncă, termenul de prescripţie aplicabil în acest caz fiind cel prevăzut de dispoziţiile art. 283 alin. 1 din Codul muncii .

Pe fondul cauzei recurenta critică sentinţa susţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 69 din Codul muncii (potrivit cărora, în cazul concedierilor colective, angajatorului îi revine sarcina să întocmească un Plan de măsuri sociale, cu consultarea Sindicatului sau a reprezentanţilor salariaţilor), la data de 21.04.2005 s-a încheiat Planul Social prin care s-au stabilit, printre alte măsuri sociale, indemnizaţiile de concediere pentru disponibilizările ce se vor efectua în anul 2005, precum şi criteriile de determinare a cuantumului acestora pentru anii următori, termenul de valabilitate al Planului Social fiind 31.12. 2010, în aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă.

Planul Social – Anexă la Contractul colectiv de muncă al SC E.” SA a fost completat la data de 09.01.2006 şi respectiv 13.09.2006 cu câte un B. care explica modul de calcul al salariului mediu brut pe E., precum şi modalitatea de aplicare a acestui Plan Social, în comparaţie cu prevederile generale ale art. 50 din contractul colectiv de muncă .

Din ambele acte încheiate prin acordul dintre Sindicat şi Patronat, rezultă fără echivoc regula acordării salariilor compensatorii şi suma acordată fiecărui salariat, sume stabilite în funcţie de vechimea în muncă a fiecărui salariat, luându-se în calcul salariul mediu brut pe E. pe anul anterior disponibilizării, nu pe anul în curs şi nici salariul pe fiecare angajat în parte.

In acest context, încetarea contractelor individuale de muncă, printre care şi al reclamantului, s-a făcut avându-se în vedere dispoziţiile Planului Social elaborat pentru situaţii speciale create, reclamanta necontestând decizia de încetare a contractului individual de muncă.

Conform art. 6 al deciziei de încetare a contractului de muncă, reclamanta a primit o indemnizaţie de concediere ţinând seama de vechimea în E. a acesteia, iar suma a fost calculată în conformitate cu dispoziţiile Planului Social, completat prin B.ul din 09.01.2006, respectiv prin cel din 13.09.2006.

Astfel, prin B.ul încheiat la data de 13.09.2006 a fost completat pct. 4 al Planului Social încheiat la data de 21.04.2005 „E. financiare” după cum urmează: „ Părţile confirmă faptul că, în redactarea pct. 4 din Planul Social (cu privire la pachetele financiare/indemnizaţiile de concediere acordate salariaţilor în situaţia concedierilor colective), voinţa comună a părţilor la data semnării Planului Social a fost acea de a modifica în favoarea salariaţilor E. indemnizaţiile de concediere stabilite prin art. 50 alin.1 din Contractul colectiv de muncă şi nu de a cumula indemnizaţiile de concediere acordate în baza Planului Social cu cele acordate în baza art. 50 alin. 1 din CCM”.

Aşadar, prin instituirea măsurilor din Planul Social, respectiv acordarea unor pachere financiare mai avantajoase pentru salariaţii disponibilizaţi, comparativ cu cele prevăzute în art. 50 alin. 1 din CCM, părţile nu au intenţionat în niciun moment ca aceste două categorii de măsuri să poată fi cumulate.

Precizează faptul că reclamanţii au primit la data concedierii o indemnizaţie de concediere care reprezintă mai mult decât pachetul prevăzut de art. 50 din CCM şi anume doar 4 salarii medii nete pe E..

Mai mult, societatea a calculat şi contravaloarea contribuţiilor datorate bugetului de stat aferente indemnizaţiei nete acordate reclamanţilor, pe care le-a virat separat de suma amintită, astfel încât aceştia (ca şi toţi ceilalţi salariaţi disponibilizaţi) să beneficieze de indemnizaţia netă în cuantumul stabilit prin Planul social.

Curtea constată a fi fondat recursul declarat de recurentă numai cu privire la critica vizând modul de soluţionare al acţiunii pe fond, fiind nefondată critica referitoare la modul de soluţionare al excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, se impun următoarele precizări:

Dispoziţiile art. 283 alin.1 din Codul muncii reglementează termenele de prescripţie pentru formularea cererilor în vederea soluţionării unui conflict de muncă, printre acestea fiind cel menţionat la lit. c (de 3 ani) - în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator şi cel menţionat la litera e (de 6 luni), în cazul neexecutării CCM ori a unor clauze ale acestuia.

Pentru a se reţine unul din cele două termene de prescripţie (3 ani - stabilit de prima instanţă sau 6 luni, invocat de recurentă), trebuie clarificată natura juridică a drepturilor solicitate prin acţiune.

Împrejurarea că indemnizaţia de concediere solicitată de reclamantă a fost prevăzută în CCM, nu conduce, în mod automat, la concluzia că neacordarea sa echivalează cu o neexecutarea contractului de muncă sau a unei clauze a acestuia. Pentru aceasta se au în vedere, pe de o parte, momentul naşterii dreptului de a solicita această indemnizaţie (după încetarea raporturilor de muncă) şi, pe de altă parte, natura juridică a acestei indemnizaţii ( măsură de protecţie socială la care sunt îndreptăţiţi salariaţii concediaţi, pentru motive care nu ţin de persoana lor, în vederea atenuării consecinţelor concedierii colective).

În acest sens, dispoziţiile art. 67 din Codul muncii instituie în favoarea salariaţilor aflaţi în această situaţie, dreptul de a beneficia de măsuri active de combatere a şomajului şi de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i o obligaţie corelativă de a lua măsuri de protecţie faţă de aceşti angajaţi, potrivit dispoz. art. 69 lit. b din Codul muncii şi art. 78 alin. 3 din CCM la nivel naţional pe 2005.

Chiar dacă această măsură de protecţie este prevăzută şi în CCM, ea nu are caracterul unei clauze rezultat al negocierii părţilor contractante întrucât obligaţia angajatorului este o obligaţie legală.

Având în vedere raţiunea pentru care se acordă aceste compensaţii, la care fac referire dispoz. art. 67 Codul muncii acestei categorii de salariaţi, rezultă că aceste indemnizaţii au natura juridică a unor despăgubiri.

În speţă, obiectul conflictului individual dintre părţi îl constituie neplata indemnizaţiei de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, termenul de prescripţie pentru formularea unei astfel de acţiuni este de 3 ani, fiind reglementat de dispoz. art. 283 lit. c Codul muncii.

Acestea sunt argumentele pentru care instanţa de recurs constată că acţiunea formulată de reclamantă nu este prescriptibilă în termenul de 6 luni reglementat de art. 283 alin. 1 litera e din Codul muncii.

Pe fondul cauzei, acţiunea formulată de reclamantă este neîntemeiată, având în vedere următoarele aspecte.

Art. 50 alin. 1 din CCM /2005, menţionează că, la concedierea din motive ce nu ţin de persoana salariaţilor, angajatorul are obligaţia de a plăti acestora o indemnizaţie minimă de concediere.

La alin. 4 s-a stipulat că prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu cele ale planului social însuşit de părţi.

Din coroborarea textelor menţionate anterior rezultă că art. 50 instituie în favoarea persoanelor concediate dreptul la o compensaţie bănească, intitulată indemnizaţie de concediere şi reprezintă una din măsurile de protecţie socială pe care angajatorul s-a obligat să le asigure angajaţilor săi prin CCM, stabilindu-se indemnizaţia minimă de care pot beneficia aceştia.

Aceasta înseamnă că, la data naşterii acestui drept, angajaţilor nu li se pot acorda drepturi băneşti sub acest minim, însă nu este exclusă acordarea unui cuantum superior al acestor drepturi.

Este motivul pentru care părţile între care s-a încheiat CCM au înţeles să stipuleze la alin. 4 al art. 50 că prevederile acestui articol se completează cu cele ale planului social, fiind vorba doar despre un singur drept, acela de a beneficia de compensaţii băneşti, cuantumul acestora şi modalitatea de calcul fiind menţionate detaliat în planul social.

Un argument în plus, în acest sens, îl constituie faptul că, în B.ul la planul social din 9. 01. 2006, părţile au menţionat că angajaţii, în funcţie de vechimea în E., vor primi următoarele pachete financiare cu titlu de indemnizaţii de concediere, iar salariul brut pe E. care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizaţii de concediere acordate se va stabili ca medie a tuturor salariilor brute acordate de E. salariaţilor săi în anul anterior celui în care se acordă respectiva indemnizaţie de concediere.

Părţile au înţeles să lămurească acest aspect şi prin B.ul la planul social din 13.09.2006, făcând precizările corespunzătoare, în sensul că nu se pot cumula indemnizaţiile de concediere.

Sunt argumentele pentru care, Curtea în temeiul dispoz. art. 312 Cod pr. civ., va admite recursul şi va modifica sentinţa, în sensul că va respinge pe fond cererea de acordare a sumei reprezentând echivalentul diferenţelor de drepturi salariale neacordate cu ocazia încetării raporturilor de muncă în baza Planului Social şi al drepturilor salariale solicitate în baza Contractului Colectiv de Muncă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta SC E. SA – Membru P. Grup împotriva sentinţei civile nr. 5675/23.10.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimatul-reclamant D. S., având ca obiect drepturi băneşti.

Modifică sentinţa, în sensul că respinge acţiunea.

Decizie irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 15 Mai 2009.

Red. Jud. M.M.

3 ex/IE/02.06.2009

j. fond: M.O.

C.V.