Cabinet avocat Dreptul muncii

DOSAR NR(...)(7064/2009)

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

Decizia civilă nr.903/R

Şedinţa publică din data de 18 februarie 2010

Curtea constituită din:

PREŞEDINTE – (...) (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) (...)

GREFIER - G. E.

Pe rol soluţionarea cererii de recurs formulată de recurentul-pârât SECRETARIATUL GENERAL AL GUVERNULUI, împotriva sentinţei civile nr.6949 din 05 noiembrie 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.15859/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimatul-reclamant H. D., având ca obiect – contestaţie decizie concediere.

Dezbaterile în cauză au avut loc în şedinţa publică din data de 11.02.2010, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunţării soluţiei la data de 18.02.2010, când a decis următoarele:

C U R T E A,

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.6949/05.11.2009 pronunţată în dosarul nr.15859/3/LM/2009, T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis acţiunea precizată formulată de reclamantul H. D. în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul General al Guvernului; a constatat nulitatea absolută a Ordinului nr.279/9.03.2009 privind încetarea raporturilor de muncă; a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii ordinului de concediere prin reintegrarea în postul deţinut anterior concedierii; a obligat pârâtul la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat; a respins cererea privind plata daunelor morale în valoare de 10000 euro echivalent în lei, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Din copia contractului individual de muncă nr.95/29.05.2006, rezultă că, începând cu data de 29.05.2006, între reclamant în calitate de salariat şi Cancelaria Primului Ministru, în calitate de angajator, s-au încheiat raporturi de muncă. Reclamantul a fost angajat pe funcţia de consilier, conform menţiunilor de la pct.F al contractului şi a lucrat în cadrul Direcţiei protocol, conform menţiunilor din copia statului de personal.

Prin Ordinul nr.279/9.03.2009 emis de Guvernul României - Secretariatul General, reclamantului i s-a acordat un preaviz de 15 zile lucrătoare, urmând ca pe data expirării preavizului, raportul său de muncă să înceteze. Ordinul a fost comunicat la data de 16.03.2009 conform menţiunilor de pe Ordin.

În motivare s-a făcut trimitere la dispoziţiile art.VIII din OG nr.17/2009, menţionând-se faptul că după preluarea personalului fostei Cancelarii a Primului Ministru s-a completat numărul maxim de posturi aprobat pentru Secretariatul General al Guvernului. S-au mai indicat şi dispoziţiile art.65 şi art.73 alin.1 din Legea nr.53/2003, Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare.

Reclamantul a formulat împotriva acestei decizii contestaţie în cadrul căreia, a invocat trei motive de nulitate absolută ale ordinului contestat.

În ceea ce priveşte primul motiv, referitor la faptul că actul unilateral a fost emis de către Secretariatul General al Guvernului adică de o altă persoană decât angajatorul, întrucât la data emiterii ordinului de concediere 09.03.2009, Cancelaria Primului Ministru, ca persoană juridică, nu îşi încetase existenta, Tribunalul a constatat următoarele:

Conform dispoziţiilor art.115 alin.5 din Constituţie, ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României.

În speţă, din probatoriul administrat rezultă că proiectul de lege pentru aprobarea OUG nr.17/2009 a fost înregistrat la Departamentul Camerei Deputaţilor J. legislative sub nr.190/09.03.2009, ulterior fiind înregistrat la Camera Deputaţilor ca proiect de lege sub nr.PL - x 185/11.03.2009, conform menţiunilor de la fila 27 din dosar.

Prin urmare, OUG nr.17/2009 a intrat în vigoare la data îndeplinirii cumulative a celor două condiţii, respectiv 09.03.2009, fiind în vigoare la data emiterii Ordinului contestat.

Aşadar, la data emiterii Ordinului, Cancelaria Primului Ministru era desfiinţată, pasivul, activul şi patrimoniul ei fiind preluate de Secretariatul General al Guvernului, conform dispoziţiilor art.X din OUG nr.17/2009.

Prin efectul dispoziţiilor art.X din OUG nr.17/2009, pârâtul, instituţie cu personalitate juridică, s-a subrogat fostului angajator, ceea ce a avut drept consecinţă înlocuirea acestuia în drepturi şi obligaţii.

Tribunalul a considerat că interpretarea dispoziţiilor art.VIII alin.2 din OUG nr.17/2009, confirmă faptul că pârâtul, succesor în drepturi şi obligaţii al instituţiei desfiinţate, putea dispune în privinţa raporturilor de muncă încheiate cu reclamantul.

În consecinţă,s-a apreciat că, prima critică formulată împotriva deciziei nu este întemeiată.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de nulitate invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin OUG nr.17/2009 privind desfiinţarea Cancelariei Primului - Ministru şi stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, s-a dispus desfiinţarea Cancelariei Primului Ministru şi înfiinţarea aparatului propriu de lucru al primului ministru, structură fără personalitate juridică în subordinea primului ministru (art.1 al.1 lit.A).

În privinţa personalului Cancelariei, acesta se preia, potrivit pregătirii profesionale, în cadrul Secretariatului General al Guvernului şi a aparatului propriu de lucru al primului ministru, în limita numărului de posturi aprobat pentru acestea iar pentru personalul Cancelariei Primului - Ministru care nu se încadrează în prevederile alin.(1) se aplică dispoziţiile legale în materia încetării raporturilor de muncă, respectiv de serviciu, conform dispoziţiilor art.VIII alin.1 şi 2 din OUG nr.17/2009.

Rezultă că, în raport de acest text legal, prin dispoziţiile legale în materia încetării raporturilor de muncă, se înţelege actul normativ cadru respectiv Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

Totodată, Tribunalul a reţinut că al doilea motiv invocat de reclamant în susţinerea acţiunii porneşte de la teza conform căreia, în fapt, concedierea reclamantului a fost o concediere colectivă.

Pentru a verifica în ce măsură această susţinere este întemeiată, s-a procedat la analizarea actelor normative succesive care au reglementat instituţia angajatorului şi la înscrisurile depuse la dosar, respectiv organigrame.

În primul rând a statuat tribunalul că este cert faptul că prin OUG nr.17/2009 Cancelaria Primului - Ministru, în cadrul căreia reclamantul a fost angajat, a fost desfiinţată.

Prin urmare, se impunea a se lămuri care a fost personalul angajat în cadrul acestei structuri cu personalitate juridică înainte de concediere, care a fost personalul preluat de pârât după desfiinţare.

Astfel, prin Decizia nr.236/20.11.2008 privind unele măsuri pentru organizarea şi funcţionarea Cancelariei Primului Ministru emisă de Primul Ministru rezultă că numărul maxim de posturi alocat Cancelariei Primului Ministru este de 313, inclusiv demnitarii şi posturile aferente Cabinetului Primului Ministru, Cabinetului Şefului Cancelariei şi Cabinetului Secretarului de Stat pentru autorităţi de reglementare.

Din copia statului valabil la data de 1 ianuarie 2009, rezultă că totalul personalului din cadrul Cancelariei Primului Ministru era de 304, incluzând funcţii de demnitate publică, funcţionari publici şi personal cu contract de muncă.

În luna martie 2009, statul de personal al Cancelariei Primului Ministru cuprindea 243 persoane, iar reclamantul era încadrat la Direcţia protocol ca şi consilier, conform menţiunilor de la fila 64-70.

Prin Decizia Primului Ministru nr.154/2007 a fost aprobată structura organizatorică şi statul de funcţii ale Secretariatului General al Guvernului, cuprinzând 316 posturi, conform anexei nr.2.

Prin Decizia Primului Ministru nr.187/2008 numărul maxim de posturi aprobat a fost de 216.

Ulterior, prin Decizia Primului Ministru nr.306/2009 a fost aprobată structura organizatorică şi statul de funcţii ale Secretariatului General al Guvernului. Prin Ordinul nr.380/09.03.2009 emis de Secretariatul General al Guvernului a fost aprobat statul de funcţii al acestei instituţii cuprinzând un număr total de posturi de 336.

Rezultă că numărul de posturi din cadrul Secretariatului General al Guvernului a fost majorat de la 216 la 336, adică cu 120 de posturi.

Faţă de numărul maxim de posturi ale Cancelariei Primului Ministru anterior desfiinţării acestuia de 243, faţă de numărul de posturi din cadrul Secretariatului General al Guvernului de la data emiterii Ordinului de concediere, faţă de faptul că pârâtul nu a contestat şi nu a făcut dovada contrară faţă de susţinerile reclamantului referitoare la numărul persoanelor concediate deşi, conform dispoziţiilor art.287 sarcina probei îi aparţine, în speţă, Tribunalul a apreciat că, în fapt, a avut loc o concediere colectivă, indiferent la care dintre cele două structuri se face raportarea numărului de persoane concediate.

Ori, s-a statuat că în baza dispoziţiilor art.287 Codul muncii, pârâtul este cel care ar fi trebuit să probeze dacă numărul de persoane concediate ca urmare a desfiinţării Cancelariei Primului Ministru este mai mic decât cel prevăzut de art.68 din Legea nr.53/2003, însă nu a făcut o asemenea dovadă.

Nu trebuie neglijat în susţinerea primei instanţe, că potrivit dispoziţiilor art.68 alin.1 din Legea nr.53/2003, prin concediere colectivă se înţelege concedierea, într-o perioadă de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe motive care nu ţin de persoana salariatului, a unui număr de: a) cel puţin 10 salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi mai mult de 20 de salariaţi şi mai puţin de 100 de salariaţi; b) cel puţin 10% din salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi cel puţin 100 de salariaţi, dar mai puţin de 300 de salariaţi; c) cel puţin 30 de salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi cel puţin 300 de salariaţi.

Din punct de vedere al legalităţii măsurii de desfacere a contractului de muncă prima instanţă a reţinut că Ordinul nr.279/9.03.2009 nu îndeplineşte cumulativ condiţiile prevăzute de art.74 alin.1 din Legea nr.53/2003, pentru a fi valid, în sensul că nu conţine în mod obligatoriu: l)criteriile de stabilire a ordinii de prioritate; 2)lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate; 3) termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64.

Ca urmare, pentru a putea concedia personalul care nu s-a încadrat în ipoteza de preluare a personalului cancelariei, pârâtul trebuia să menţioneze în ordin criteriile pentru stabilirea ordinii de prioritate prevăzute de lege sau contractul colectiv de muncă conform art.74 alin.1 lit.d, măsură obligatorie şi impusă de legiuitor ca atare, deoarece partea afectată de măsura disponibilizării trebuie să aibă posibilitatea reală de a beneficia de o informare corectă şi completă asupra acestor detalii, pentru a fi înlăturată orice măsură arbitrară ce ar putea fi dispusă de angajator.

Respectarea acestei dispoziţii legale este impusă tuturor angajatorilor, indiferent de calitatea acestora, de faptul că este vorba de o instituţie publică sau privată, pentru că în materia raporturilor de muncă există o uniformitate a tratamentului juridic de care salariaţii trebuie să beneficieze fără a le fi afectate drepturile garantate de lege, în baza unor criterii care ar putea atrage discriminarea lor.

Totodată, reţine prima instanţă, angajatorul avea obligaţia de a pune la dispoziţie salariatului un alt loc de muncă vacant corespunzător pregătirii sale profesionale, potrivit procedurii prevăzute de art.64 din Legea nr.53/2003 şi să facă menţiune în decizie despre acest aspect.

Nu există vreo dovadă că intimatul a informat vreodată contestatorul dacă există sau nu astfel de locuri vacante şi nici nu s-a putut deduce care a fost ordinea de prioritate avută în vedere la momentul preluării personalului.

Având în vedere finalitatea menţiunii prevăzute de lege - de a da posibilitate salariatului să cunoască situaţia angajatorului şi să îşi poată formula apărările sub acest aspect, dar şi instanţei de judecată de a verifica legalitatea acestei măsuri - era obligatorie prevederea în decizie a existenţei sau inexistenţei locurilor vacante, mai ales că din cele mai sus expuse, referitoare la numărul de posturi din cadrul instituţiei pârâte, rezultă faptul că aceasta a fost majorat la 336, iar pârâtul urma să preia o parte din personalul fostei Cancelarii a Primului Ministru.

Aşadar, prin lipsa menţiunii, nu s-a putut prezuma că nu există locuri libere, în condiţiile majorării numărului de posturi din cadrul Secretariatului General al Guvernului.

Fiind vorba de o menţiune obligatorie, lipsa acesteia atrage ineficienţa ordinului contestat, neputând fi completat cu alte mijloace de probă, altfel, prevederea legală ar fi lipsită de utilitate.

În acest sens, Tribunalul a precizat că în condiţiile în care măsura concedierii este una care are consecinţe grave asupra salariatului, atunci şi condiţiile pe care angajatorul trebuia să le îndeplinească, când a dispus o astfel de măsură, sunt riguroase şi au caracter de ordine publică.

În speţă, a avut loc o concediere colectivă în condiţiile dispoziţiilor art.65 coroborate cu cele ale art.68 din Legea nr.53/2003 şi a constat în desfiinţarea posturilor ca urmare a desfiinţării Cancelariei şi preluării personalului.

Prin urmare, într-o astfel de situaţie, angajatorului îi mai revin o serie de obligaţii premergătoare emiterii deciziei de concediere, obligaţii instituite de art. 69 alin.1 şi 2, art.70, art. 1¹ din Codul muncii.

Astfel, angajatorul avea obligaţia de a iniţia, în timp util, consultări cu reprezentanţii sindicatului sau ai salariaţilor cu privire la metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariaţi care vor fi concediaţi şi cu privire la atenuarea consecinţelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care să vizeze, printre altele, recalificarea sau reconversia profesională a salariaţilor concediaţi.

Totodată, reţine prima instanţă, angajatorului îi mai revine şi obligaţia de a notifica în scris inspectoratul t e r i t o r i a l d e muncă cu cel puţin 30 zile anterioare datei emiterii deciziei de concediere despre aplicarea măsurii de concediere la nivelul societăţii angajatoare.

Rezultă deci, că toată această procedură trebuia iniţiată anterior dispunerii concedierii, parcurgerea ei reprezentând o condiţie de valabilitate a măsurii de concediere dispusă la 9.03.2009 şi nu ulterior, aşa cum a susţinut pârâtul că a procedat, prin adresa nr.20/4198/DNA/ 26.03.2009 trimisă Agenţiei Municipale pentru Ocuparea Forţei de Muncă.

În acest context, nu poate fi reţinută apărarea pârâtei referitoare la faptul că nu se impunea respectarea prevederilor art. 69-71² din Codul muncii în condiţiile în care, în speţă, nu este vorba despre o concediere dispusă în temeiul procedurilor clasice de reorganizare - deoarece Codul muncii este o lege organică care are prioritate de aplicare faţă de ordonanţa de urgenţă.

Prevederile C o d u l u i m u n c i i - Legea nr.53/2003 - produc efecte faţă de toţi salariaţii care au încheiate contracte individuale de muncă, indiferent dacă este angajat în sectorul privat sau bugetar.

Prin urmare, orice tip de concediere, indiferent dacă angajatorul este o instituţie publică sau privată şi indiferent de motivul care a determinat-o, trebuie să respecte toate condiţiile legale de fond si de formă indicate în Legea nr.53/2003.

Faptul că s-a emis o ordonanţă prin care, după cum susţine pârâtul s-a dispus desfiinţarea unei structuri cu efectul încetării de drept, definitive a rolului său şi cu efectul lichidării activităţii pentru care a fost constituită, nu justifică încălcarea procedurii legale de concediere, în condiţiile în care chiar în ordinul de concediere au fost invocate de către pârât, prevederile art.65 şi ale art.73 alin 1 din Codul muncii.

Aceste prevederi vizează desfiinţarea locului de muncă, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana salariatului - concediere care nu poate fi decât individuală sau colectivă, potrivit art.66 Codul muncii, în speţă fiind colectivă, şi prin urmare, sunt incidente toate celelalte prevederi care vizează procedura unei astfel de concedieri ce instituie obligaţii în sarcina angajatorului şi a căror nerespectare conduce la sancţiunile prevăzute de cod.

Tribunalul a precizat că temeinicia unei măsuri de concediere este distinctă de problema legalităţii ordinului contestat, aceasta din urmă fiind prioritară.

Concedierea, chiar dacă îndeplineşte condiţiile de fond, nu poate fi efectuată oricum, ci numai cu respectarea cerinţelor formale.

Or, în speţă, ele nu au fost respectate, motiv pentru care, s-a apreciat a fi incidente dispoziţiile art.76 din Legea nr.53/2003, potrivit cărora concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.

Totodată, instanţa de fond a constatat că incidenţa dispoziţiilor Legii nr.53/2003 nu poate fi contestată, câtă vreme chiar prin OG nr.17/2009 se face trimitere la încetarea raporturilor de muncă.

Susţinerea pârâtului în sensul că OG nr.17/2009 este normă specială care reglementează primar, la nivel de lege, organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, având aşadar forţă juridică egală cu cea a Legii nr.53/2003, de la care derogă, nu a fost reţinută de către prima instanţă, deoarece Legea nr.53/2003 este lege organică, aplicabilă în materia dreptului muncii iar OUG nr.17/2009 nu conţine dispoziţii derogatorii în privinţa procedurii pe care angajatorul trebuie să o respecte în cazul concedierii şi face trimitere la dispoziţiile legale (art. VIII din OUG nr.17/20009).

În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de nulitate indicat în cererea de chemare în judecată, Tribunalul a reţinut că acesta a fost invocat în subsidiar, în cazul în care s-ar fi apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile cu privire la concedierea colectivă şi că Ordinul de încetare a raporturilor de muncă ar viza o concediere individuală. Or, în speţă, din considerentele mai sus expuse, a rezultat faptul că Tribunalul a considerat întemeiat motivul de nulitate referitor la concedierea colectivă, situaţie în care cel de-al treilea motiv nu mai impunea o analiză separată.

Pentru motivele de fapt şi de drept anterior expuse, în baza dispoziţiilor art.78 alin.1 din Legea nr.53/2003, s-a constatat nulitatea absolută a Ordinului nr.279/9.03.2009 emis de pârât privind încetarea raporturilor de muncă.

Totodată, în baza dispoziţiilor art.78 alin.2 din Legea nr.53/2003, potrivit cărora la solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, ţinând cont de faptul că o astfel de solicitare a fost formulată, s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii ordinului de concediere prin reintegrarea reclamantului în postul deţinut anterior concedierii.

În ceea ce priveşte susţinerile din întâmpinare referitoare la faptul că prin admiterea acţiunii nu se poate asigura reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută şi restabilirea situaţiei anterioare, întrucât Cancelaria Primului Ministru a fost desfiinţată, iar Decizia primului ministru nr.306/2009 nu a fost contestată, nefiindu-i modificate/anulate prevederile normative, Tribunalul a precizat că ele nu pot fi utilizate ca argumente pentru neaplicarea dispoziţiilor legale imperative anterior menţionate, deoarece, aşa cum s-a reţinut şi în motivarea Deciziei nr.1101 din 8 septembrie 2009 pronunţată Curtea Constituţională, instanţa de judecată se pronunţă asupra aspectelor de temeinicie şi legalitate a deciziilor de concediere şi dispune măsura reintegrării în măsura în care este posibil la solicitarea salariatului în cazul anulării măsurii concedierii, fără a analiza oportunitatea acestei măsuri. Analiza oportunităţii măsurii excedează controlului judiciar şi este irelevantă în raport cu efectele anulării măsurii concedierii. Mai mult, încetarea raporturilor de muncă nu poate fi guvernată de factori subiectivi pe care i-ar putea invoca angajatorul; totodată, nu poate fi primită apărarea pârâtului că în materie de muncă prin anularea unei măsuri să nu se repună părţile în situaţia iniţială. În caz contrar, nulitatea măsurii concedierii ar îndreptăţi salariatul numai la plata unor sume de bani şi s-ar deschide posibilitatea angajatorului de a concedia oricând o persoană, fără ca aceasta să aibă posibilitatea de a reveni pe postul anterior ocupat.

Având în vedere dispoziţiile imperative ale art.78 alin.1 din Legea nr.53/2003, potrivit cărora în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa a dispus anularea ei şi a obligat angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul; totodată s-a dispus obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, evident începând cu data concedierii, pârâtul având aceste obligaţii ca succesor al instituţiei desfiinţate şi pentru că a dispus măsura concedierii.

În ceea ce priveşte cererea privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale în valoare de 10000 euro echivalent în lei, s-a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată. Tribunalul a avut în vedere faptul că prin Decizia nr.XL (40) din 7 mai 2007 pronunţată de Î n a l t a C u r t e de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î n a l t a C u r t e de Casaţie şi Justiţie şi s-a constatat că în cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor, potrivit art.269 alin.(1) din Codul muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens. Ca atare, solicitarea, în principiu a daunelor morale a fost apreciată ca fiind admisibilă, dar nu suficientă pentru admiterea acţiunii fără îndeplinirea cerinţelor menţionate.

În speţă, nu s-a făcut nici dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor pentru angajarea acestei forme de răspundere, şi nici dovada faptului că ar exista clauze exprese în acest sens, opozabile părţilor contractante, motiv pentru care, reţinând şi caracterul obligatoriu al deciziei pronunţată în interesul legii, potrivit art.329 alin.3 din C o d u l d e procedură civilă, s-a dispus respingerea cererii privind plata daunelor morale ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal pârâtul Secretariatul General al Guvernului, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Invocând temeiul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă şi dispoziţiile art.304¹ Cod procedură civilă, recurentul susţine în esenţă pronunţarea sentinţei atacate cu aplicarea greşită a legii.

Se arată în dezvoltarea recursului formulat, că în apărările depuse la dosarul de fond recurentul ar fi menţionat că Ordinul atacat este temeinic şi legal şi reprezintă punerea în executare a prevederilor Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr.17/2009 privind desfiinţarea Cancelariei Primului - Ministru şi stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, normă specială care reglementează primar organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, şi care reprezintă un act juridic cu putere de lege, cu forţă juridică egală Legii nr.53/2003 - C o d u l u i m u n c i i, de la care derogă şi care până în prezent nu a fost contestat, fiind în vigoare.

Prin urmare, deşi cadrul procesual stabilit de intimatul-reclamant, potrivit principiului disponibilităţii, se circumscrie dreptului comun, instanţa de fond trebuia să se raporteze la reglementările cu caracter special impuse de Ordonanţa de Urgentă a Guvernului nr.17/2009.

Prin emiterea ordinului contestat, Secretariatul General al Guvernului a respectat obligaţia impusă de lege, în caz contrar încălcându-se prevederile imperative ale acesteia.

Aşadar, având în vedere că actul supus anulării a fost emis în temeiul şi în aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.17/2009, deci act juridic subsecvent legii, analiza elementelor sale de legalitate trebuia raportată în principal la această ordonanţă, ca lege specială, şi doar în subsidiar la acele dispoziţii ale C o d u l u i m u n c i i, norma generală, care nu contravin noilor reglementări stabilite prin actul normativ mai sus menţionat.

Aprecierea ca nelegală a emiterii acestui act, are efectul contestării legii în temeiul căreia a fost adoptat acesta, procedură pentru care instanţa învestită cu soluţionarea fondului cauzei nu avea competenţă (o astfel de procedură fiind reglementată prin dispoziţii speciale - Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată).

Considerentele hotărârii instanţei de fond prin care s-a constatat nelegalitatea Ordinului nr.279/09.03.2009 sunt formulate prin raportare exclusivă la prevederile Legii nr.53/2003, şi nu la cele ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.17/2009, principalul temei de drept al emiterii acestui act.

Pentru a înţelege mai exact legătura indisolubilă creată prin legea specială, şi anume Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2009, şi actul ordonatorului principal de credite al Secretariatului General al Guvernului, arată recurentul că ar fi indicat la dosarul de fond al cauzei că alin.(l) al art.VIIl condiţionează preluarea de către Secretariatul General al Guvernului şi de aparatul propriu de lucru al primului - ministru, a personalului Cancelariei primului - ministru, de limita atribuţiilor transferate şi a pregătirii profesionale corespunzătoare, de limita numărului de posturi aprobat pentru acestea. Având în vedere că între Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.17/2009 şi actul atacat există o legătură cauză - efect, este evident că soluţia de admitere a acţiunii contestatorului este de natură să modifice prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2009, situaţie juridică pentru care instanţa de fond nu avea competenţa materială.

Nu în ultimul rând, se impune a se constata, în susţinerea aceluiaşi recurent, că dispunându-se anularea ordinului, restabilirea situaţiei anterioare şi reintegrarea în funcţia deţinută s-ar fi procedat la modificarea implicită a Deciziei primului-ministru nr.306/09.03.2009 pentru aprobarea structurii organizatorice şi a numărului maxim de posturi ale Secretariatului General al Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.147 din 9 martie 2009; or, acest fapt nu era permis decât în condiţiile stabilite de Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, modificată şi completată.

Referitor la motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia instanţei de fond, se impune a se observa că aceasta a stabilit eronat că Ordinul secretarului general al Guvernului nr.279/09.03.2009 prin care s-a dispus încetarea raportului de muncă al intimatului-reclamant în conformitate cu prevederile art.65 şi ale art.73 alin.(l) din Legea nr.53/2003, cu modificările şi completările ulterioare, este nelegal prin raportare la texte de lege care nu erau incidente în speţă şi a dispus anularea actului, deşi reţine în considerentele hotărârii că desfiinţarea locului de muncă al reclamantului s-a circumscris cadrului legal oferit de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 17/2009, care prevede desfiinţarea structurii în care îşi desfăşura activitatea acesta. Precizează recurentul că instanţa de fond nu era abilitată să analizeze temeinicia măsurii desfiinţării Cancelariei Primului-Ministru, respectiv dacă a avut la bază cauze reale şi serioase.

Totodată, pretinde că nu se poate invoca în speţă măsura concedierii colective în condiţiile în care, în fapt, Cancelaria primului - ministru, autoritate cu personalitate juridică, s-a desfiinţat şi nicidecum nu şi-a redus numărul de posturi. Aşadar, în cauză, nu s-a dispus o reorganizare a Cancelariei Primului - Ministru, în accepţiunea conferită noţiunii de legea comună, ci o desfiinţare a acestei structuri.

Prin urmare, deşi instanţa de fond face referire la acest aspect, nu are relevanţă în cauză numărul de posturi din cadrul Secretariatului General al Guvernului, întrucât nu această autoritate a fost supusă reorganizării prin desfiinţare, ci Cancelaria Primului - Ministru.

Între desfiinţare şi reorganizare există diferenţe, mai ales cu privire la efectele juridice produse.

Astfel desfiinţarea unei structuri are efectul încetării de drept, definitive, a rolului său, cu efectul lichidării activităţii pentru care a fost constituită, în timp ce reorganizarea semnifică păstrarea/conservarea aceleiaşi activităţi în cadrul legal aplicabil, cu caracteristici specifice, vizând înlăturarea condiţiilor ce au determinat instituirea unei astfel de măsuri (ce poate fi temporară).

În speţă nefiind vorba despre o concediere dispusă de angajator în temeiul unei proceduri clasice de reorganizare, este evident că nu se impunea respectarea prevederilor art.69 – 71² Codul muncii. Cu toate acestea, Secretariatul General al Guvernului a întreprins demersurile prevăzute de lege, în scopul protejării disponibilizaţilor, solicitând Agenţiei Municipale pentru Ocuparea Forţei de Muncă B, prin adresa nr.20/4198/DNA/26.03.2009, lista locurilor vacante, precum şi altor autorităţi ale administraţiei publice centrale. Aşadar, soluţia instanţei de fond este contradictorie şi în raport cu buna-credinţă manifestată de autoritatea intimată în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor sale.

Nu trebuie neglijat în susţinerea recurentului, că dispoziţiile C o d u l u i m u n c i i referitoare la concedierea colectivă nu au condus la abrogarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective. În acest sens, se impune a se observa că, pe de o parte, prin legile bugetare anuale au fost prevăzute sumele necesare aplicării prevederilor ordonanţei, iar pe de altă parte, dispoziţiile art.60¹ alin.(l) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective au făcut obiectul controlului de constituţionalitate şi după adoptarea Legii nr.53/2003, iar excepţia nu a fost respinsă ca inadmisibilă pentru că legea nu ar mai fi fost în vigoare.

La rândul său, Hotărârea Guvernului nr.624/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective stabileşte fără echivoc că, „în sensul prevederilor art.1 alin. (2) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.98/1999, denumită în continuare ordonanţă de urgenţă, prin salariaţii încadraţi în aparatul propriu şi în serviciile publice descentralizate ale administraţiei publice centrale şi locale se înţeleg salariaţii încadraţi cu contract individual de muncă în serviciile Preşedinţiei, în aparatul de lucru al Parlamentului, al Guvernului în ministere şi în alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, în instituţii publice din subordinea Guvernului, în autorităţi administrative autonome, în serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, organizate în unităţile administrativ-teritoriale, prevăzute în actele normative de organizare şi funcţionare a acestora, precum şi în aparatul propriu al consiliilor locale, al consiliilor judeţene, respectiv al Consiliului General al Municipiului B şi al prefecturilor".

Nu trebuie neglijat în susţinerea recurentului, faptul că la nivelul Uniunii Europene există mai multe directive privind informarea şi consultarea salariaţilor, în special în contextul restructurării societăţilor.

Articolele 2 şi 3 din Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, prevăd la rândul lor că angajatorii care au în vedere concedieri colective notifică reprezentanţii lucrătorilor şi autoritatea publică competentă cu privire la motivele concedierilor colective preconizate şi iniţiază consultări cu reprezentanţii lucrătorilor care să se refere cel puţin la posibilităţile şi mijloacele de a evita concedierile colective sau de a reduce numărul de lucrători afectaţi.

Prezenta directivă nu se aplică conform art.2 lit.b, însă în cazul lucrătorilor din administraţia publică sau din instituţiile de drept public (sau, în statele membre în care acest concept nu este cunoscut, de organisme echivalente).

Aşadar, deşi prima instanţă reţine în considerentele hotărârii date că dispoziţiile Codul muncii se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, dar numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii, totuşi argumentele anterior enunţate demonstrează că, în mod nejustificat, prin actul jurisdictional pronunţat în cauză a fost analizată şi stabilită nelegalitatea Ordinului secretarului general al Guvernului nr.279/09.03.2009 prin prisma dispoziţiilor art.69 - 71¹ din Legea nr.53/2003, modificată şi completată. Astfel, se apreciază că instanţa de fond a extins aplicabilitatea acestor dispoziţii legale ale C o d u l u i m u n c i i şi pentru alte situaţii decât cele avute în vedere prin dispoziţiile acestuia, situaţii neprevăzute în cuprinsul său.

Însă, se impune a se constata că instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a crea, de a abroga sau de a modifica dispoziţiile unei legi, devenind astfel un legislator pozitiv şi nici nu se pot substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor deja existente, întrucât ar fi încălcate dispoziţiile art.61 alin.1 din Constituţia României, republicată, care stabilesc că unica autoritate legiuitoare a ţării este Parlamentul României.

Pentru aceleaşi considerente, nu este admis nici ca prin interpretarea normelor juridice instanţele judecătoreşti să adauge consecinţe contrare legii.

De asemenea, prin admiterea cererii de chemare în judecată nu se poate asigura reintegrarea contestatorului în funcţia deţinută şi restabilirea situaţiei anterioare, întrucât Cancelaria Primului-Ministru a fost desfiinţată, iar Decizia primului-ministru nr.306/2009 pentru aprobarea structurii organizatorice şi a numărului maxim de posturi ale Secretariatului General al Guvernului, act administrativ normativ distinct de cel ce face obiectul prezentei cauze, nu a fost contestată, nefiindu-i modificate/anulate prevederile normative.

Aşadar, se apreciază că este nelegală o situaţie precum cea de faţă în sensul soluţionării problemelor de natură juridică supuse judecăţii de contestator făcându-se abstracţie de prevederile obligatorii şi executorii ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 17/2009 şi ale Deciziei primului-ministru nr.306/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.147 din 9 martie 2009, acte normative anterioare emiterii actului contestat.

Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.

Examinând sentinţa civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor şi lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea apreciază nefondat recursul pentru considerentele ce se vor înfăţişa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.

Art.65 Codul muncii care a reprezentat unul dintre temeiurile de drept ale încetării raporturilor de serviciu ale părţilor (conform Ordinului nr.279/9.03.2003), defineşte noţiunea concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului şi condiţionează legalitatea şi temeinicia acestei forme de încetare a raporturilor de muncă de caracterul real, efectiv şi serios al desfiinţării locului de muncă respectiv. Acestei caracterizări a desfiinţării locului de muncă ocupat de salariat i se circumscrie cerinţa ca locul de muncă să fie suprimat din structura angajatorului, să fie impusă de dificultăţi reale de menţinere a postului din punct de vedere economic, ori de atingerea scopului pentru care funcţia respectivă s-a înfiinţat, şi să fie imposibilă menţinerea postului fără pagube pentru angajator.

Concret, prin OUG nr.17/2009, care a fost invocat de asemenea ca temei al concedierii, alături de dispoziţiile art.65 Codul muncii, s-a desfiinţat Cancelaria Primului Ministru (art.VII) şi s-a înfiinţat aparatul propriu de lucru al primului ministru, structură fără personalitate juridică, noua structură, alături de Secretariatul General al Guvernului, preluând toate reprezentările şi competenţele fostei Cancelarii a Guvernului stabilite prin actele normative în vigoare.

O primă concluzie care se desprinde din textul menţionat este aceea că desfiinţarea postului de consilier ocupat de reclamant în cadrul Cancelariei Primului Ministru a fost într-adevăr efectivă, întrucât postul a fost desfiinţat din structura angajatorului ca urmare a desfiinţării structurii sus menţionate. Nu trebuie neglijat însă, că noul organism înfiinţat a preluat toate reprezentările şi competenţele legale ale celui vechi.

În aceste condiţii, caracteristica unei legale şi temeinice concedieri pentru motive care nu ţin de persoana salariatului legate de dificultăţile de menţinere a postului şi crearea unei pagube pentru angajator nu sunt îndeplinite, nefiind vorba despre adoptarea unei măsuri administrative bazate pe raţiuni de optimizare şi eficientizare a activităţii care excede controlului judecătoresc aşa cum a susţinut recurentul.

Se va avea în vedere astfel, că acesta invocă în susţinerea recursului său dispoziţiile art.1 ale art.VIII din OUG nr.17/2009, ce condiţionează preluarea de către Secretariatul General al Guvernului şi de către aparatul propriu de lucru al primului ministru a personalului fostei Cancelarii a primului ministru (din categoria căruia face parte şi intimatul reclamant), de limita atribuţiilor transferate şi a pregătirii profesionale, de limita numărului de posturi aprobat pentru structura sus-precizată.

Referirea la „atribuţiile transferate” (fără ca acestea să fie enumerate) şi la „pregătirea profesională”, exclude posibilitatea încetării raporturilor de muncă al intimatului reclamant din sfera de aplicabilitate a art.65 din Codul muncii.

Ori, în condiţiile în care se accepta că salariatul în cauză nu s-ar încadra în limitele numărului de posturi aprobat şi a limitelor atribuţiilor transferate eventual şi ca urmare a standardului profesional scăzut (întrucât dispoziţiile sus-citate condiţionează preluarea salariaţilor în noua structură, şi în funcţie de pregătirea profesională), încetarea raporturilor de muncă trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond şi formă prevăzute de lege pentru concedierea pentru motive ce ţin de persoana salariatului.

În cauza de faţă, recurentul avea obligaţia de a face dovada că intimatul-reclamant a fost supus evaluării şi că în urma unei asemenea proceduri a fost considerat ineficient din punct de vedere profesional, obligaţie pe care nu a probat că ar fi îndeplinit-o, deşi sarcina probei îi revenea conform art.287 Codul muncii, nedepunând la dosarul cauzei înscrisuri care să ateste criteriile de preluare a foştilor angajaţi în noua structură, că aceştia, inclusiv reclamantul au fost supuşi unei proceduri de evaluare profesională.

Atitudinea procesuală a angajatorului raportat şi la motivaţia art.VIII alin.1 din OUG nr.17/2009 (preluarea personalului cancelariei primului ministru în limita atribuţiilor transferate, a pregătirii profesionale, în limita numărului de posturi aprobat pentru acestea), atestă subiectivismul său, în raport cu reclamantul şi conduce la concluzia că încetarea raporturilor de muncă între părţi a fost lipsită de orice fundament de fapt sau de drept.

Încheierea sau încetarea raporturilor de muncă nu trebuie însă să se realizeze pe criterii aleatorii, subiective, ceea ce trebuie să guverneze raporturile de muncă fiind competenţa profesională care întotdeauna trebuie evaluată pe criterii obiective. O astfel de evaluare pe criterii obiective nu a operat în cauză, atitudine ce îi este imputabilă evident angajatorului recurent în prezenta cauză.

Astfel, deşi desfiinţarea locului de muncă al reclamantului se circumscrie cadrului legal oferit de OUG nr.17/2009, care prevede desfiinţarea departamentului în care-şi desfăşoară activitatea acesta, iar instanţa nu este abilitată să analizeze temeinicia măsurii desfiinţării Cancelariei Primului Ministru, respectiv dacă a avut cauze reale şi serioase, adoptarea măsurii de către recurentă trebuie să se realizeze însă cu respectarea dispoziţiilor C o d u l u i m u n c i i referitoare la procedura concedierii, căci potrivit art.1 alin.1 Codul muncii dispoziţiile acestuia se aplică, cum legal a statuat T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i, şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care nu conţin dispoziţii derogatorii, inexistente în actul normativ precizat OUG nr.17/2009.

Instanţa într-adevăr nu poate cenzura modalitatea prin care s-a procedat la redistribuirea atribuţiilor aferente posturilor desfiinţate la restructurarea aparatului de lucru al Guvernului, aceasta fiind prerogativa exclusivă a angajatorului. Se va avea în vedere în acest sens şi împrejurarea că scopul OUG nr.17/2009 a fost, aşa cum rezultă din preambulul său, necesitatea reformării şi restructurării aparatului de lucru al Guvernului, aspect evidenţiat de altfel în Raportul Comisiei Europene, conform cerinţelor de integrare europeană şi de necesitatea restrângerii cheltuielilor bugetare în contextul crizei economice.

Numai că prima instanţă nu a analizat oportunitatea şi temeinicia măsurii desfiinţării Cancelariei Primului Ministru, ci a apreciat cu prioritate asupra criteriilor de selecţionare a persoanei concediate, având în vedere că însuşi recurentul, inclusiv prin motivele de recurs afirmă că opţiunile de alegere ale persoanei concediate au fost restrânse, având în vedere prevederile legii speciale, prevederi ce fac referire însă şi la criteriul pregătirii profesionale.

Concluzionând, se va constata că T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i a supus analizei numai legalitatea şi temeinicia măsurii concedierii, analiză la care era îndreptăţit potrivit art.76 Codul muncii.

Drept urmare, nu pot fi primite apărările recurentei, în sensul că Ordinul atacat reprezintă punerea în executare a prevederilor OUG nr.17/2009 privind desfiinţarea Cancelariei Primului Ministru, lege specială şi că analiza elementelor de legalitate trebuie să se raporteze strict la aceasta. Dimpotrivă, punerea în executare a dispoziţiilor OUG nr.17/2009 trebuia să se realizeze cu respectarea dispoziţiilor C o d u l u i m u n c i i la care se face trimitere în ordinul contestat (dispoziţiile art.65 şi art.73 alin.1), dispoziţii nesocotite în speţă pentru aspectele deja înfăţişate, cum legal a apreciat şi tribunalul prin sentinţa atacată,cu atât mai mult cu cât potrivit art.1 alin.1 Codul muncii dispoziţiile acesteia se aplică şi raporturilor reglementate prin legi speciale.

Recurentul apreciază că T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i dispunând anularea măsurii concedierii şi reintegrarea contestatorului ar fi depăşit atribuţiile conferite de lege autorităţii judecătoreşti, cu atât mai mult cu cât această soluţie este de natură să modifice şi prevederile Ordonanţei de Urgenţă nr.17/2009, să conteste acest act normativ, procedură reglementată însă de Legea nr.47/1992 republicată.

Această critică va ocaziona motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.4 Cod procedură civilă. Curtea notează însă că, o hotărâre judecătorească poate fi modificată pentru acest motiv atunci când fie instanţa pronunţă o hotărâre fără nici o competenţă în acea materie, fie şi atunci când ea săvârşeşte orice act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanţelor prin lege. Cu alte cuvinte, o asemenea ipoteză este realizată atunci când există o incursiune a autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, aşa cum este consacrată de Constituţie.

Acest motiv de recurs nu subzistă în cauză.

În aceste limite se invocă faptul că prima instanţă nu era abilitată să analizeze constituţionalitatea OUG nr.17/2009 şi că nu i se poate imputa angajatorului vreo vină dacă dintr-un motiv obiectiv, având o cauză reală şi serioasă, cum este şi desfiinţarea Cancelariei Primului Ministru, nu se poate conforma dispoziţiei instanţei de reintegrare a contestatorului în funcţia avută anterior concedierii. Deşi instanţa, susţine recurentul, a dispus anularea concedierii dispusă de aceasta ca nelegală şi netemeinică, nu mai putea însă hotărî reîncadrarea în funcţie pe acelaşi post, în condiţiile în care OUG nr.17/2009 prevedea desfiinţarea structurii în care-şi desfăşura activitatea contestatorul.

Ori, dispoziţia instanţei de reintegrare a contestatorului în funcţia deţinută anterior concedierii, ca efect al anulării deciziei de concediere nu echivalează cu o imixtiune a instanţei în sfera altei autorităţi în stat, executivă sau legislativă, aşa cum este consacrată de Constituţie, nici cu contestarea dispoziţiilor OUG nr.17/2009 (procedură reglementată de Legea nr.47/1992) cu atât mai mult cu cât T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i nu a procedat la analizarea constituţionalităţii acestui act normativ, ce a constituit temeiul juridic al concedierii, alături de art.65 Codul muncii, ci a apreciat doar asupra legalităţii şi temeiniciei concedierii reclamantului dispusă în baza actului normativ sus citat prin raportare la dispoziţiile C o d u l u i m u n c i i în materie. Drept urmare, nu poate fi vorba nici de o incursiune a acesteia în sfera atribuţiilor Curţii Constituţionale stabilite de Legea nr.47/1992, republicată.

Această dispoziţie pune eventual problema cenzurării hotărârii instanţei de fond din perspectiva art.304 pct.9 Cod procedură civilă, aspect ce va fi analizat în cadrul motivului doi de recurs.

În limitele acestui motiv de recurs, Curtea notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, atunci când nesocoteşte o normă de drept substanţial, fie atunci când interpretează greşit o normă juridică aplicabilă. Prin urmare, instanţa ar fi culpabilă când ignoră o lege ce este în vigoare la data judecăţii sau când recurge la texte de lege aplicabile litigiului, dar le dă o greşită interpretare.

Această critică de recurs nu este întemeiată. Prima instanţă a realizat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art.78 Codul muncii incidente în cauză, întrucât în materia litigiilor de muncă, instanţele judecătoreşti nu pot decât să se conformeze dispoziţiilor imperative ale C o d u l u i m u n c i i, printre care se regăseşte şi textul precitat.

În situaţia în speţă, instanţei de judecată îi este imposibil să stabilească modalitatea concretă, efectivă, în care trebuie pusă în executare dispoziţia de reintegrare a intimatului-contestator, în primul rând pentru că atribuţii în acest sens are doar angajatorul Secretariatul General al Primului Ministru, prin reprezentanţii săi şi în al doilea rând, deoarece această instituţie face parte din categoria organelor puterii executive (situaţie în care nici o instanţă nu poate realiza mai mult decât îi permite legea – respectiv art.78 alin.2 Codul muncii), căci ar însemna să îşi depăşească atribuţiile şi să intre în domeniul altei puteri de stat.

Dificultăţile invocate de recurentă în ce priveşte punerea în executare a dispoziţiei de reintegrare nu sunt reale, ci doar aparente, întrucât la o interpretare riguroasă a art.78 alin.2 Codul muncii rezultă că acest text reprezintă aplicaţiunea în domeniul dreptului muncii a unuia dintre principiile din materia nulităţii efectelor actelor juridice civile, potrivit cu care părţile trebuie puse în situaţia anterioară emiterii actului juridic nul, ca şi cum acest act nu ar fi existat niciodată (în cauză – Ordinul nr.279/9.03.2003).

De altfel, tocmai aceasta a dispus prima instanţă ca efect al anulării deciziei contestate, respectiv repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului juridic nul, prin reintegrarea contestatorului pe postul şi funcţia deţinută anterior concedierii, neavând relevanţă pe acest aspect desfiinţarea structurii în care figura contestatorul, cu atât mai mult cu cât s-au înfiinţat noi structuri în care au fost preluate persoane cu aceeaşi pregătire cu a intimatului-reclamant, neindicându-se criteriile de preferinţă faţă de salariatul concediat în speţa de faţă.

Sub acest aspect, se impune a se reţine şi incidenţa în cauză a jurisprudenţei C.E.D.O., în concret a cauzei Ştefănescu contra României, publicată în Monitorul Oficial – Partea I nr.617/22.08.2008, obligatorie pentru instanţele româneşti conform art.53 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce relevă o situaţie similară celei deduse judecăţii, respectiv refuzul autorităţilor de a-l reintegra pe contestatorul din cauza respectivă, domnul Ştefănescu, pe postul deţinut anterior, ca efect al desfiinţării direcţiei în care lucra acesta şi a fostului minister.

Cum Convenţia a devenit parte a dreptului intern are aplicabilitate directă în sistemul român de drept atât prin dispoziţiile conţinute de textul propriu-zis al acesteia şi al protocoalelor adiţionale, cât mai ales prin practica judiciară dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, textul sus citat obligă statele să se conformeze hotărârilor Curţii în litigiile în care sunt părţi inclusiv în cauza Ştefănescu contra României.

Drept urmare, cum în această cauză s-a dispus reintegrarea contestatorului în postul avut anterior concedierii, chiar în condiţiile desfiinţării Direcţiei în care activa acesta şi a fostului minister, prin similitudinea de situaţie şi ca efect al aplicării directe în dreptul intern a jurisprudenţei C.E.D.O., în speţă şi a cauzei Ştefănescu contra României, pentru aceleaşi argumente reţinute în această cauză, evident că angajatorul era obligat, aşa cum corect a dispus prima instanţă să-l reintegreze pe contestator pe funcţia şi postul avut anterior concedierii.

În acest context, nu prezintă relevanţă că, în fapt, Cancelaria Primului Ministru ca autoritate cu personalitate juridică s-a desfiinţat şi că nu s-ar fi redus doar numărul de posturi, în condiţiile în care aşa cum s-a arătat procedura concedierii nu a fost una legală realizată pe criterii obiective de competenţă profesională.

Decizia Primului Ministru nr.306/09.03.2009 pentru aprobarea structurii organizatorice şi a numărului maxim de posturi al Secretariatului H. ral al Guvernului nu a fost anulată prin sentinţa atacată, ci doar măsura concedierii dispuse nelegal pentru aspectele deja înfăţişate. Aşadar, nu poate fi primită nici susţinerea recurentului că prima instanţă nu ar fi fost competentă material pe aspectul anulării implicite a deciziei sus enunţate, competenţă ce ar aparţine instanţei de contencios administrativ, potrivit Legii nr.554/2004, modificată şi completată. De altfel, susţinerile recurentei pe acest aspect sunt contradictorii: pe de o parte se susţine că prin anularea ordinului contestat s-ar fi modificat implicit decizia Primului Ministru sus precizată, iar pe de altă parte, că ordinul respectiv nu a fost contestat, nefiindu-i modificate prevederile (conţinutul său).

Curtea va constata în baza art.304¹ Cod procedură civilă că, în mod greşit Tribunalul a apreciat, că decizia contestată în prezentul proces ar fi lovită de nulitate, deoarece nu ar conţine menţiunile la care face referire art.74 lit.d Codul muncii, şi anume, lista locurilor de muncă vacante în unitate şi termenul în care angajatul putea opta pentru unul dintre posturile vacante, însă această dispoziţie a instanţei nu este de natură a modifica sentinţa primei instanţe pentru aspectele de nelegalitate deja examinate.

Se va avea în vedere astfel că, dat fiind conţinutul art.74 lit.d din Codul muncii este evident că obligaţia pentru angajator de a indica în conţinutul deciziei de concediere a listei locurilor de muncă în unitate şi termenul în care salariatul putea opta pentru unul dintre posturile vacante, există doar în situaţiile la care face referire art.64 din acelaşi act normativ (text expres indicat de art.74 lit.d) nu şi în ipoteza prevăzută de art.65 din Codul muncii).

Faţă de modul în care este redactat art.74 lit.d, singura interpretare care se impune este aceea restrictivă (nu cea extensivă dată de prima instanţă), deoarece obligaţia de a oferi un loc de muncă corespunzător salariatului se naşte în sarcina angajatorului doar în situaţiile limitativ indicate de art.64 alin.1 şi 2, respectiv când concedierea s-a dispus în baza art.61 lit.c şi d ori încetarea contractului de muncă a avut loc în condiţiile prevăzute de art.56 lit.f Codul muncii. Ori, un text legal ce instituie o obligaţie nu trebuie interpretat extensiv, căci ar însemna să se ajungă la situaţii în care pentru una dintre părţile raportului de muncă să se creeze îndatoriri în afara celor ce decurg expres din legislaţia muncii ori din contractele de muncă aplicabile, afectându-se echilibrul , echitatea şi buna credinţă ce trebuie să acţioneze în această materie.

Aşa fiind, nu se poate considera că decizia contestată ar fi lovită de nulitate pentru că nu respectă cerinţele prevederilor art.74 lit.d Codul muncii, câtă vreme în speţă s-a dispus concedierea în baza art.65 din Codul muncii şi nu pentru că ar fi existat vreunul din cazurile indicate de art.64 din Codul muncii.

Raportat la aceste considerente, nu mai prezintă relevanţă apărările recurentului în sensul că ar fi întreprins demersurile necesare, solicitând Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă lista locurilor de muncă vacante şi că în speţă, nu ar fi aplicabilă Directiva nr.98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind aprobarea legislaţiilor statelor membre cu privire la care concedierile colective în baza art.2 lit.b din această directivă.

Faţă de aspectele de fapt şi de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, raportat la art.304 pct.4 şi 9 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat, menţinând ca legală sentinţa atacată, neexistând o imixtiune a instanţei în activitatea altei autorităţi din stat decât cea judecătorească, hotărârea fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept substanţial. Se va avea în vedere totodată şi motivarea instanţei de control judiciar de natură a complini motivarea primei instanţe, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor impuse de art.65 Codul muncii, indicat de asemenea ca temei juridic al ordinului contestat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât SECRETARIATUL GENERAL AL GUVERNULUI, împotriva sentinţei civile nr.6949 din 05 noiembrie 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.15859/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimatul-reclamant H. D..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi 18.02.2010.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

F. M. V. M. D. E. E. B.

GREFIER

G. E.

Red.E.LU.

Dact.LG/2 ex./15.03.2010

Jud.fond: C.B.; M.B.