Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

(5354/2009)

DECIZIA CIVILĂ NR. 6482/R

Şedinţa  publică de la 11.11.2009

Curtea constituită din:

PREŞEDINTE (...) (...) (...)

JUDECĂTOR (...) (...)

JUDECĂTOR (...) I.

GREFIER F. E. D.

Pe rol soluţionarea recursurilor declarate de recurenta-reclamantă J. E.-J. şi intimata-pârâtă SC S. SA împotriva sentinţei civile nr.5347/18.06.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i-Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.7387/3/LM/2009.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică au răspuns recurenta-reclamantă prin avocat T. H., care depune la dosar împuternicire avocaţială, emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.175/2009 şi recurenta-pârâtă, prin consilier juridic J. N. K., care depune la dosar împuternicire de reprezentare juridică.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, în sensul că intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 01.10.2009, după care,

Preşedintele completului comunică recurentei-reclamante, prin avocat, un exemplar al întâmpinării.

Nemaifiind cereri de formulat, excepţii de invocat, ori înscrisuri noi de administrat, Cutea constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă.

Recurenta-reclamantă, prin avocat, solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată. Reprezentantul avocat al recurentei-reclamante arată în susţinerea motivelor de recurs că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art.978 Cod civil care prevăd că orice contract se încheie pentru a produce efecte juridice. Formularea „poate acorda” ar putea prevedea situaţia prevăzută de art.1010 Cod civil „Obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativă din partea acelui ce se obligă”, ce intră în contradicţie cu art.978 Cod civil. Mai arată că din actele contabile depuse la dosar, de extrasul din bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi , reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ şase milioane de euro. Invocă dispoziţiile art.1006 Cod civil.

Cu privire la plata salariilor compensatorii, arată că motivaţia instanţei nu reflectă probele administrate în cauză, ci aspectele prezentate de pârâtă, reţinând că acordarea compensaţiilor este condiţionată de situaţia financiară a pârâtei, de posibilităţile sale reale de plată, chiar dacă aceasta ar fi dorit să le acorde, apreciind că extrasul din bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de şase milioane de euro nu reflectă situaţia financiară. Arată că fluxul de numerar este parte integrantă a balanţei lunare care mai conţine şi ordinele de plată privind încasări şi plăţi, iar aceste balanţe lunare însumate reprezintă bilanţul contabil.

Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Curtea acordă cuvântul pe cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă.

Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului, obligarea recurentului-reclamant la restituirea contribuţiilor deduse din salariul compensatoriu acordat ca urmare a concedierii, să se constate temeinicia şi legalitatea reţinerii contribuţiilor din salariul compensatoriu acordat cu ocazia concedierii colective.

Recurenta-reclamantă, prin avocat, solicită respingerea recursului, ca nefondat. De asemenea, solicită obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, potrivit chitanţei nr.73/2009, pe care o depune la dosar.

Curtea reţine cauza în pronunţare.

CURTEA,

Asupra recursului civil de faţă constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.5347/18.06.2009, pronunţată în dosarul nr(...), T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis parte acţiunea formulată de reclamanta J. E.-J., în contradictoriu cu pârâta SC S. SA; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor reţinute din salariul compensatoriu acordat acestuia, cu titlu de impozit pe venit, de contribuţii de asigurări sociale contribuţii de asigurări de sănătate,a respins celelalte cereri ca neîntemeiate, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în cuantum de 700 lei.

În considerente a reţinut că între părţi au existat raporturi de muncă, acestea încetând ca efect al deciziei nr.86/21.01.2009 emisă de pârâtă în baza art.65 alin.1 din Codul muncii. Prin art.7 din decizia de concediere angajatorul a recunoscut dreptul fostului salariat de a încasa o compensaţie la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii.

Prin cererea dedusă judecăţii reclamanta a pretins plata compensaţiei cuvenite ca urmare a concedierii sale, la nivelul a încă unsprezece salarii de bază, întemeindu-şi pretenţiile pe dispoziţiile contractului colectiv de muncă valabil la nivelul unităţii pârâte la data concedierii, precum şi obligarea pârâtei la restituirea contribuţiilor reţinute din salariul compensatoriu acordat si plata daunelor morale, însă cererea este întemeiată în parte.

Astfel, art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, valabil pentru anii 2007 - 2010, prevede obligaţia angajatorilor de a acorda salariatului concediat din motive ce nu ţin de persoana acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societăţii pârâte la data concedierii reclamantei, înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială B sub nr.6278/27.12.2007, conţine la art.64 alin.1 lit.) clauza potrivit căreia, în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, în cazul concedierilor colective, o compensaţie echivalentă cu douăsprezece salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Din modul în care a fost redactat textul art. 64 al contractului colectiv la nivel di unitate rezultă că părţile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligaţii în sarcina angajatorului în situaţia concedierilor colective, termenul „poate acorda" şi unificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensaţie la latitudinea societăţii după o analiză prealabilă a situaţiei financiare. Instanţa a apreciat, faţă de modul de redactare a clauzei, că aceasta nu creează nici o dificultate în determinarea înţelesului său, respectiv a voinţei interne a părţilor cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportarea la alte clauze ale contractului colectiv. Dacă voinţa contractanţilor ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligaţie a societăţii angajatoare, ar fi menţionat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligaţii stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum „obligaţia de a plăti" (art.65 alin.3) sau „salariaţii vor primi din partea angajatorului".

Prin negocierea în acest mod a clauzei referitoare la compensaţiile ce se pot acorda în cazul concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariaţilor părţile au convenit ca plata acestor sume să constituie o posibilitate a angajatorului, lăsată la aprecierea acestuia, în funcţie de situaţia financiară, iar nu o obligaţie a societăţii, care să dea dreptul salariaţilor să pretindă silit executarea obligaţiei.

Este de necontestat că reclamanta se află într-o situaţie regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsita pe viitor de venituri, însă în contextul oferit de contractul colectiv de muncă instanţa nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilităţi financiare astfel încât să plătească acele compensaţii, în condiţiile în care nu există stabilite criterii în funcţie de care să se determine situaţia financiară a societăţii care să permită plata sumelor. Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensaţiilor, ţinând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaţilor concediaţi fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilităţii societăţii de a plăti compensaţiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaţilor supuşi concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea.

Pentru aceste considerente, în baza art.7 alin.2 din legea nr. 130/1996 privind extractul colectiv de muncă, care stabileşte forţa obligatorie faţă de părţi a contractelor colective de muncă, instanţa a constatat că în sarcina societăţii pârâte nu s-a stabilit obligaţia de plată a compensaţiei egale cu douăsprezece salarii de bază brute, iar pe cale de consecinţă reclamanta nu este titularul dreptului cu acest obiect, cererea fiind nefondată.

În ceea ce priveşte restituirea contribuţiilor reţinute din compensaţia acordată reclamantei, cererea este pe deplin justificată. Din actele depuse la dosar rezultă că salariul compensatoriu achitat reclamantei pârâta a reţinut sume cu titlu de impozit pe venit, de contribuţii la bugetul asigurărilor sociale şi de contribuţii la bugetul asigurărilor de sănătate.

Potrivit art.55 aiin.4 lit. j) din codul fiscal (Legea nr.571/2003), nu sunt incluse în veniturile salariate şi nu sunt impozabile, în înţelesul impozitului pe venit, sumele reprezentând plăţile compensatorii primite de persoanele ale căror contracte individual de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective. Totodată, art.257 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii instituie obligaţia persoanei asigurate de a plăti o contribuţie lunară pentru asigurările de sănătate, contribuţie care se aplică numai asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit faţă de aceste dispoziţii legale, se constată că suma încasată de reclamanta ca dată compensatorie nu este impozabilă şi, prin urmare, nu este supusă nici calculului contribuţiei pentru asigurările de sănătate.

Contribuţia de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de lăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, la nivelul contribuţiei individuale de asigurări sociale, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000. Rezultă de ani că suma cu titlu de plată compensatorie nu constituie bază de calcul pentru contribuţia de asigurări sociale şi nu se reţine de la salariat, fiind suportată pentru salariat din bufetul asigurărilor pentru şomaj.

Împotriva sus menţionatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs SC S. SA şi J. E.-J. înregistrate pe rolul Curţii de A P E L B U C U R E Ş T I – Secţia a VII a Civilă şi pentru Cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale sub nr(...).

În susţinerea recursului SC S. SA arată că potrivit art. 304 pct. 6 din C. pr. civ., instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut.

Prin acţiunea introductiva, reclamanta J. E. lliana nu a solicitat restituirea impozitului pe venit dedus din salariul compensatoriu acordat, mai mult, a recunoscut faptul ca acest impozit a fost legal reţinut. Astfel, consideram ca instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, prin obligarea noastră la restituirea sumelor reţinute cu titlu de impozit pe venit.

Potrivit art. 304 pct. 9 din C o d u l d e procedura civila, recurenta solicită instanţei să constate că hotărârea pronunţata este data cu aplicarea greşita a legii, întrucât instanţa de fond în mod greşit a aplicat în cauza dispoziţiile art. 55 alin.4 lit. j) din Legea nr. 571/2003, considerând ca sumele reprezentând salariile compensatorii nu intra in categoria drepturilor salariale care se supun impozitării si, ca urmare, asupra acestora nu se datorează impozit pe venit. De altfel, suma reprezentând impozitul pe venit reţinut nici nu a fost contestata prin cererea introductiva, reclamanta recunoscând ca impozitul de 16% a fost reţinut corect si legal, pretinzând doar restituirea contribuţiilor reţinute si virate către fondurile speciale.

Pornind de la aceasta interpretare greşita asupra naturii acestor venituri, instanţa de fond a considerat ca in mod eronat au fost reţinute si virate contribuţiile la fondurile speciale. Or, aceasta încadrare juridica greşita a determinat si aplicarea greşita a dispoziţiilor legale aplicabile in materia contribuţiilor datorate către fondurile speciale.

Aşa cum am arătat in apărările noastre la instanţa de fond, potrivit Codului fiscal (Legea nr. 571/2003) si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal (H.G. nr. 44/2004) se includ in categoria veniturilor impozabile si veniturile asimilate salariilor reprezentate de compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, in speţa fiind aplicabile prevederile art. 55 alin. (2) din Codul fiscal coroborate cu pct. 68 lit. I) din Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscal, fiind plătite din fondul de salarii, atât in ceea ce priveşte obligaţiile salariatului, cat si pe cele ale angajatorului, si nu acelea pe care greşit le-a reţinut instanţa de fond.

In ceea ce priveste contribuţia de asigurări sociale, Ordinul nr. 340/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, prevede la lit. a) capitolul II punctul 18: „Baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale o constituie venitul brut realizat lunar de către asiguraţii care se regăsesc în situaţiile de la art. 5 alin. (1) pct. I şi II din lege. Constituie bază lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale si veniturile brute realizate de persoanele care nu se mai regăsesc în aceste situaţii, dar încasează venituri ca urmare a faptului că au deţinut una din calităţile de la art. 5 alin. 1 pct. I şi II din lege."

Mai mult, art. 26 din Legea nr. 19/2000, aşa cum a fost modificata prin Legea nr. 200/2008, prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuţia de asigurări sociale, printre care nu se includ compensaţiile băneşti individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaţilor. Aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuţiei la asigurările sociale, iar S.C. S. S.A. în mod legal a calculat reţinut si virat contribuţia la fondul de asigurări sociale.

Referitor la contribuţia de asigurări sociale de sănătate, potrivit art. 257 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, modificata, contribuţia lunara a persoanei asigurate se aplica asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit. Or, aşa cum am arătat mai sus, compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal. Prin urmare, întrucât compensaţiile băneşti sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariate, apare si obligativitatea calculării contribuţiei la figurările sociale de sănătate asupra acestor sume. Astfel, S.C. S. S.A. în mod Ilegal a calculat, reţinut si virat contribuţia la fondul unic de asigurări sociale de sănătate.

Totodată, toate aceste contribuţii reţinute la sursa au fost virate in conturile beneficiarilor respectivi, astfel încât ele nu se mai regăsesc la societate. In plus, pentru sumele respective, S.C. S. S.A. a virat in conturile fondurilor speciale contribuţia care revine, potrivit legii, inclusiv angajatorului.

Urmare celor precizate, recurenta s solicită instanţei să constate că instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut si hotărârea pronunţata este data cu aplicarea greşita a legii.

Prin recursul formulat J. E.-J. a arătat că prin sentinţa civilă nr.5347/2009 pronunţată în dosar nr(...) al T r i b u n a l u l u i B u c u r e ş t i a fost respinsă cererea de chemare în judecată, respectiv obligarea pârâtei la plata 11 salarii compensatorii conform contractului colectiv de muncă în cuantum de 14300 lei, daune morale în cuantum de 10 000 lei, admiţând doar capătul al doilea de cerere, privind obligarea pârâtei la restituirea contribuţiilor deduse din salariul compensatoriu acordat, fără a avea motive temeinice şi un fundament legal.

Instanţa a apreciat faptul că nu este întemeiată solicitarea recurentei cu privire la acordarea celor 11 salarii compensatorii, întrucât din formularea art. 64 alin.1 lit. a) rezultă că acordarea celor 12 salarii brute compensatorii, în situaţia concedierii colective ce nu ţin de persoana salariaţilor, nu este o obligaţie a angajatorului ci o latitudine.

Cât priveşte această motivare, în sensul că acordarea compensaţiilor nu este o obligaţie, ci o latitudine a angajatorului, întrucât părţile nu au convenit la momentul negocierii contractului colectiv de muncă la nivelul societăţii, asupra instituirii unei obligaţii în sarcina angajatorului în situaţia concedierilor colective, în funcţie de situaţia financiară a societăţii, este netemeinică şi nelegală, întrucât din interpretarea art. 64 alin.1 lit. a), rezultă că nu este vorba de o condiţie pur protestativă ci de o condiţionare a plăţii acestor compensaţii, în funcţie de situaţia financiară, mai ales că în materia dreptului muncii ori ce dispoziţie ambiguă în materie contractuală se interpretează în favoare angajatului, nu a angajatorului, mai ales că un contract prin natura lui generează drepturi şi obligaţii.

Aşadar, dacă situaţia financiară a societăţii pârâte este favorabilă, plata compensaţiilor devine obligatorie pentru aceasta. Din actele contabile depuse la dosar de, extrasul din bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ şase milioane de euro.

Având în vedere profitul societăţii de peste 6 milioane de euro, consider că este întemeiată solicitarea privind acordarea celor 11 salarii de bază brute, conform art. 64. alin. 1 lit.a) din contractul colectiv de muncă, întrucât potrivit art. 236 alin.4, Codul muncii contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor", iar pârâta nu poate justifica nerespectarea art. 64 alin.1 lit. a) din contractul colectiv de muncă.

Motivarea instanţei nu reflectă probele administrate în cauză, ci aspectele prezentate de pârâtă prin întâmpinare, transformându-se în apărătorul acesteia având în vedere cele prezentate mai jos:

Reţine că acordarea compensaţiilor este condiţionată de situaţia financiară a pârâtei, de posibilităţile sale reale de plată, chiar dacă aceasta ar fi dorit să le acorde, apreciind că extrasul din bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ şase milioane de euro nu reflectă situaţia financiară, astfel rezultă indubitabil faptul că s-a avut în vedere doar fluxul numerar depus de către pârâtă, care nu reflectă in nici un caz situaţia financiară, întrucât fluxul de numerar este parte integrantă a balanţei lunare care mai conţine şi ordinele de plată privind încasări şi plăţi, iar aceste balanţe lunare însumate reprezintă bilanţul contabil.

Mergând mai departe se observă că instanţa face aprecieri fără a avea nici o proba în acest sens, respectiv că „Acordarea compensaţiilor la nivelul a douăsprezece salarii reclamantei, cât şi a altor persoane concediate ar fi dus societatea în imposibilitatea de plată a creditorilor săi, inclusiv creditorilor privilegiaţi, salariaţii săi" şi faptul că „instanţa nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilităţi financiare astfel încât să plătească acele compensaţii, în condiţiile în care nu există stabilite criteriile în funcţie de care să se determine situaţia financiară a societăţii care să permită plata sumelor. Simplu fapt că societatea nu a înregistrat pierderi nu în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu poate fi perturbată prin plata compensaţiilor, ţinând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaţilor fiind considerabil".

Aceste motivări nu sunt susţinute de nici un înscris, reflectă doar susţinerile pârâtei prin întâmpinare şi concluziile scrise depuse la dosar, ba mai mult aceste motive fiind în contradicţie cu adresa nr.47509/17.1.2008 către reprezentanţii salariaţilor, prin care se precizează că motivul concedierii colective nu a fost bazat pe dificultăţi de natură economică, ci pe considerente organizatorice.

În mod subiectiv instanţa apreciază faptul că plata acestor salarii ar putea perturba activitatea pârâtei, această motivare fiind netemeinică şi nelegală, nefiind susţinută de nici o probă administrată în cauză.

În ceea ce priveşte restituirea contribuţiilor la asigurările sociale instanţa in mod netemeinic şi nelegal le-a admis în parte, întrucât aceste compensaţii reprezintă o despăgubire bănească şi nu un salariu, mai ales faptul că calitatea de salariat a mea a încetat, iar această despăgubire fiind acordată după încetarea contractului individual de muncă; potrivit legii aceste contribuţii se reţin din salariu sau venituri asimilate salariilor, pârâta neputând să reţină contribuţiile legale, ci numai impozitul pe venit de 16%.

Instanţa a respins capătul al treilea de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că nu a făcut dovada unui prejudiciu,încă simplu fapt că pârâta a obligat-o să îi solicit aceste drepturi pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu mai ales că din bilanţul contabil rezultă că in loc să plătească salariile compensatorii şi-au repartizat din profit suma de 1.235.360 lei, iar în faţa instanţei se prezintă umili cu un flux de numerar care este negativ , arătând instanţei că nu au bani, practic nu au bani „de dat".

Examinând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurenti, ţinând seama de prevederile art.304¹ C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

Recurenta-reclamanta a fost salariata pârâtei SC S. SA până la data de 22.01.2009 când raporturile de muncă au încetat prin concediere colectivă conform deciziei nr.86/21.01.2009, în temeiul prevederilor art. 65 alin. 1 din Codul muncii, pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului.

Angajatorul a plătit salariaţilor disponibilizaţi, inclusiv reclamantei o compensatie egală cu un salariu lunar, asa cum rezulta din decizia de concediere si din extrasul de pe statele de plata comunicat salariatului.

In ceea ce priveste recursul formulat de recurenta-reclamanta, Curtea retine ca principalele critici privesc respingerea pretentiilor pentru cele 11 salarii compensatorii si a pretentiilor cu titlu de daune morale.

Recursul recurentei-reclamante este intemeiat doar in parte sub aspectul platilor compensatorii. Hotararea instantei de fond pe acest aspect a fost data cu aplicarea gresita a legii, in cauza fiind incident motivul de recurs prevazut de art.304 pct.9 Cod procedura civila. De asemenea, este incident si motivul de recurs prevazut de art.304 pct.8 Cod procedura civila, instanta interpretand gresit dispozitiile contractului colectiv de munca pe care si-a intemeiat pretentiile reclamanta.

In cauza este aplicabil art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel SC S. SA, potrivit caruia în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda în funcţie de situaţia financiară o compensaţie astfel:- echivalenta cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor colective; - echivalenta cu trei salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor individuale.

Recurenta-reclamanta se incadreaza in situatia prevazuta de textul respectiv, contractul sau incetand in cadrul unei concedieri colective, motiv pentru care avea dreptul la douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Curtea nu poate retine intimatei recurentei-parate in sensul ca plata compensatiilor banesti in cuantumul prevazut de Contractul Colectiv de Muncă la nivel SC S. SA reprezenta o facultate a angajatorului si ca acordarea unui singur salariu compensatoriu a fost justificata de situatia financiara a societatii.

In primul rand, plata compensatiilor nu reprezenta o facultate a anagajatorului, ci o obligatie impusa de lege si de Contractul colectiv de munca la nivel de unitate.

Instanta de fond a interpretat si aplicat gresit legea si contractul amintit, Curtea constatand ca recurenta-reclamanta avea dreptul la acordarea a douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.

Este adevarat ca potrivit dispozitiilor art. 78 alin. 1 si 2 din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel Naţional pe anii 2007 - 2010, la încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Dar, dispozitia mentionata este una generală si trebuie aplicata si interpretata in concordanta cu celelalte dispozitii generale si speciale prevazute de lege si de contractele colective.

In acest sens, potrivit art. 80 alin .3 din acelaşi Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional, în situaţia în care se efectuează concedieri colective, părţile vor negocia acordarea de compensaţii băneşti cu respectarea prevederilor legale şi/sau ale contractelor colective de muncă aplicabile.

Dispoziţiile speciale ale art.80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional au prevalenta în situaţia concedierilor colective, faţă de dispoziţiile cu caracter general prevăzute de art.78 din acelaşi contract, conform principiului specialia generalibus derogant.

In temeiul art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pentru anii 2007-2010, având în vedere dispoziţiile art. 241 alin. 1 lit. d) şi art. 283 alin. 3 din Codul muncii, salariatul are dreptul la acordarea unor compensaţii, drept căruia îi corespunde obligaţia corelativă a angajatorului.

Potrivit dispozitiilor art. 236 Codul muncii şi cele ale Legii nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă este obligatoriu pentru părţile semnatare.

Potrivit art. 238 din Codul muncii, la încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal. Plata compensatiilor în caz de concediere reprezinta o măsura de protecţie socială si este reglementa prin norme prevazute în favoarea salariaţilor, astfel încât având caracter minimal, Codul muncii permite completarea acestor prevederi cu dispozitii mai favorabile.

F. aceasta este situatia prevederilor cuprinse in Contractul Colectiv de Muncă la nivel SC S. SA. In aplicarea dispozitiilor amintite din Codul muncii si din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pentru anii 2007-2010, partile au negociat acordarea de compensaţii băneşti in situaţia în care se efectuează concedieri colective si acordul la care au ajuns este obligatoriu pentru acestea, întrucât art. 243 din Codul muncii şi art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie şi că neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovaţi.

G. de drepturile stabilite prin contractul colectiv la nivel de unitate, executarea obligatiei corelative a angajatorului nu poate fi lasata la latitudinea acestuia.

Curtea nu poate retine considerentele hotararii atacate in sensul ca plata acestor sume constituie o posibilitate a angajatorului, lasata la aprecierea acestuia.

In primul rand, intentia comuna a partilor a fost in sensul platii acestor sume, anagajatorul asumandu-si o obligaţie afectată de o condiţie suspensivă pozitivă, potestativa simplă în sensul dispoziţiilor art. 1006 Cod civil. Evenimentul viitor şi nesigur ca realizare de care depindea însăşi naşterea obligaţiei angajatorului de a plăti compensaţiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate era situaţia financiară buna a societăţii la momentul concedierii.

Plata acestor compensaţii nu putea ţine de voinţa exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 1010 Cod civil „obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativa din partea celui ce se obligă". Când condiţia potestativa este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga.

In al doilea rand, potrivit art.978 Cod civil, cand o clauza poate avea doua intelesuri, ea se interpreteaza in sensul in care poate avea un efect, iar nu in acela ce nu ar putea produce niciunul. In mod gresit instanta de fond a interpretat dispozitiile art.64 in sensul ca prevad doar o posibilitate la latitudinea exclusiva a anagajatorului, care, in ciuda negocierii de comun acord a acestor drepturi, a stabilit unilateral cuantumul compensaţiei prin hotărâre a Consiliului de Administraţie.

Mai mult, din probele administrate in cauza rezultă că masura concedierii colective nu s-a facut din motive financiare, ci din cauze ce priveau exclusiv intenţia de a reorganizare eficientă a activităţii societăţii. Astfel, Curtea a retinut răspunsul pe care patronatul l-a dat reprezentanţilor salariaţilor prin adresa nr.(...)/17.12.2008 si bilanţul contabil, care demonstreaza existenta profitului in anul in are a avut loc disponibilizarea.

In conditiile in care societatea a realizat profit si nu avea probleme financiare, Curtea nu poate retine sustinerile acesteia in sensul ca lipsa lichiditatilor a impiedicat-o sa acorde compensatiile la care s-a obligat. De asemenea, executarea obligatiei nu depindea nici de plata salariatilor neconcediati, in conditiile in care acestea reprezentau obligatii diferite, ce aveau cauze diferite.

Prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil la nivelul angajatorului nu consacră dreptul angajatorului de aprecia cu privire la oportunitatea acordării plăţilor compensatorii către salariaţii concediaţi colectiv, aceasta având posibilitatea de a refuza executarea clauzei contractuale numai daca situaţia financiară a unităţii nu permite efectiv acordarea drepturilor în discuţie, respectiv, în situaţia unor dificultăţi economice dovedite. Câtă vreme din actele dosarului rezultă că nu dificultăţile economice au constituit cauza disponibilizărilor colective, acestea fiind întemeiate în fapt pe reorganizarea activităţii societăţii şi pe modificarea structurii organizatorice a acesteia, pentru eficientizarea activităţii, angajatorul nu poate invoca cu aceeaşi ocazie, la momentul efectuării concedierilor colective existenţa unor dificultăţi financiare pentru a justifica refuzul de executare a clauzei contractuale şi implicit acordarea plăţilor compensatorii negociate.

G. de aceste considerente, Curtea constata ca pretentiile recurentei-reclamante sunt intemeiate, iar hotararea instantei de fond sub acest aspect este netemeinica, motiv pentru care va admite recursul si va modifica in consecinta sentinta atacata.

In ceea ce priveste daunele morale, Curtea constata ca recursul recurentei-reclamante nu este fondat, deoarece acesta nu a dovedit intrunirea cumulativa a conditiilor raspunderii patrimoniale a angajatorului potrivit art.269 Codul muncii.

Curtea va analiza aceasta cerere in functie de motivele invocate de reclamanta prin cererea introductiva de instanta, motive care privesc nelegalitatea concedierii. Dar, avand in vedere ca aceasta nu a contestat decizia de concediere in termenul prevzut de lege si nu s-a constatat nelegalitatea acesteia, instanta de fond nu putea analiza existenta unei fapte ilicite sub acest aspect, deoarece nu a fost investita cu o contestaie impotriva concedierii.

De asemenea, din probele administrate in cauza nu rezulta existenta unei legaturi de cauzalitate si nici vinovatia anagajatorului in producerea prejudiciului.

In recurs, recurenta a invocat motive noi in sustinerea acestui capat de cerere, in sensul ca prejudiciul este dovedit de simplul fapt ca a fost obligata sa-si solicite drepturile pe cale judecatoreasca. Curtea constata ca instanta de fond a fost sesizata cu pretentii cu titlu de daune morale in conditiile in care fapta ilicita imputata fostului angajator era concedierea nelegala, nu neplata compensatiilor, ceea ce presupune o alta cauza juridica, deci o cerere noua.

Fiind o cerere noua in recurs, aceasta nu poate fi analizata G. de dispozitiile art.294 si art.316 Cod procedura civila.

Recurenta-reclamanata invoca si faptul ca in mod gresit i-a fost admisa in parte cererea vanad ca obiect restituirea retinerilor facute. Din analiza hotararii atacate, Curtea constata ca instanta de fond a admis in totalitate acest capat de cerere si a dispus restituirea sumelor reţinute din salariul compensatoriu acordat acestuia, cu titlu de impozit pe venit, de contribuţii de asigurări sociale, contribuţii de asigurări de sănătate, motiv pentru care acest motiv de recurs este nefondat, recurentul aflandu-se in eroare cu privire la acest aspect.

In ceea ce priveste recursul formulat de recurenta-parata, acesta priveste aspecte legate doar de admiterea pretentiilor pentru restituirea contributiilor retinute din salariul compensatoriu acordat.

Curtea nu poate retine motivul de recurs intemeiat pe dispozitiile art.304 pct.6 Cod procedura civila, instanta neacordand mai ult decat s-a cerut.

Reclamanta a solicitat si restituirea impozitului retinut, aspect ce rezulta din motivarea cererii de chemare in judecata, dar si a recursului acestei parti. Reclamanta nu a recunoscul legalitatea retinerii impozitului, Curtea constatand ca este vorba de o simpla eroare materiala in cererea de chemare in judecata, partea referindu-se in fapt la salariul curent.

In schimb este intemeiat motivul de recurs prevazut de art.304 pct.9 cod procedura civila, hotararea fiind data cu aplicarea gresita a legii in ceea ce priveste restituirea impozitului si contributiilor la asigurarile sociale de sanatate.

Astfel, sub aspectul impozitului, in baza art.55 alin.1 si 2 din Codul fiscal, Curtea constata ca acesta trebuia retinut din compensatiile acordate, care au fost stabilite la nivelul salariului de baza brut, motiv pentru care nu sunt aplicabile dispozitiile art.55 alin.4 lit.j dn Codul fiscal, dispozitie legala care se refera la neimpozitarea sumelor reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, conform legi.

Cum drepturile compensatorii cuvenite recurentului-reclamant au fost stabilite prin Contractul colectiv de munca la nivelul salariilor de baza brute din luna premergatoare concedierii, acestea nu se incadreaza in exceptia prevazuta de lege, urmand a li se aplica dreptul comun, fiind deci supuse impozitarii.

Curtea nu poate retine sustinerile intimatei-reclamante sub acest aspect in sensul ca suma respectiva a reprezentat o despagubire, nefiind supusa impozitarii, deoarece legea prevede expres si limitativ veniturile care nu sunt supuse impozitarii, drepturile respective neintrand in exceptiile mentionate de aliniatul 4.

In ceea ce priveste contributiile la asigurari sociale, Curtea constata ca in cauza sunt aplicabile dispozitiile art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, potrivit carora contribuţia de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj la nivelul cotei contribuţiei individuale de asigurări sociale.

Este adevarat ca potrivit art.26 din aceeasi lege, aceste venituri nu sunt scutite de plata contributiilor la asigurari sociale, nefiind prevazute in categoria veniturilor exceptate potrivit acestui articol, dar fostul angajator nu trebuia sa retina si sa vireze aceste contributii deoarece ele nu sunt suportate pentru aceste venituri de catre angajat, ci de catre bugetul asigurărilor pentru şomaj, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000. Sub acest aspect, hotararea instantei de fond este temeinica si legala, Curtea urmand sa mentina aceasta dispozitie.

In privinta asigurarilor sociale de sanatate, acestea sunt datorate inclusiv pentru platile compensatorii, care din punct de vedere fiscal sunt asimilate veniturilor salariale si nu sunt exceptate de la plata acestei contributii, in baza art.257 alin.2 din Legea nr.95/2006.

De asemenea, in temeiul Legii nr. 346/2002, modificata, platile compensatorii nu fac parte din sfera sumelor exceptate de la plata contribuţiei de asigurare pentru accidente de munca şi boli profesionale, motiv pentru care fostul angajator în mod legal a calculat, reţinut şi virat contribuţia de asigurare pentru accidente de munca şi boli profesionale.

Contribuţia individuala la bugetul asigurărilor pentru şomaj nu a fost calculata şi reţinuta de pârâta, potrivit art. 14 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de munca.

G. de toate aceste considerente de fapt si de drept, in baza art.312 Cod procedura civila, Curtea va admite recursul recurentului-reclamant, va modifica în parte sentinţa recurată în sensul că va obliga pârâta la plata către reclamantă a 11 salarii de bază brute la nivelul salariului din luna premergătoare concedierii, cu titlu de compensaţie, va respinge pretenţiile recurentei-reclamante cu titlu de daune morale şi cele privind restituirea sumelor reţinute cu titlu de impozit si contributii la asigurările sociale de sănătate, ca neîntemeiate si va menţine dispoziţiile sentinţei recurate privind reţinerea contribuţiei la asigurării sociale.

In ceea ce priveste obligatia de plata a celor unsprezece salarii de baza brute in cuantum egal cu cel al salariului de baza brut din luna anterioara concedierii Curtea a avut in vedere cuantumul brut al compennsatiei, urmand ca recurenta-intimata sa retina si sa vireze impozitul si contributiile prevazute de lege, aspecte pe care Curtea le-a analizat anterior, cu exceptia contributiei la asigurari sociale, care, in temeiul art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj la nivelul cotei contribuţiei individuale de asigurări sociale.

G. de modificarea in parte a sentintei, vazand dispozitiile art.274 si 276 Cod procedura civila, Curtea va modifica sentinta atacata si sub aspectul cheltuielilor de judecata, in raport cu pretentiile admise, urmand a dispune obligarea pârâtei la 1500 lei cheltuieli de judecată avansate la fond către reclamantă.

In temeiul art.274 si 276 Cod procedura civila, avand in vedere ca ambele recursuri au fost in parte intemeiate, proportional cu respectiva culpa procesuala a partilor, Curtea va dispune si obligarea intimatei-parate la plata in parte a cheltuielilor de judecata avansate in recurs de recurenta-reclamanta, reprezentand parte din onorariu de avocat, potrivit chitantei depuse la dosar, urmand a respinge restul pretentiilor cu titlu de cheltuieli de judecata.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă J. E.-J. şi recurenta-pârâtă SC S. SA împotriva sentinţei civile nr.5347/18.06.2009 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i-Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.7387/3/LM/2009.

Modifică în parte sentinţa recurată în sensul că:

Obligă pârâta la plata către reclamantă a 11 salarii de bază brute la nivelul salariului din luna premergătoare concedierii, cu titlu de compensaţie, potrivit Contractului colectiv de munca la nivel S..

Respinge pretenţiile reclamantei cu titlu de daune morale şi cele privind restituirea sumelor reţinute cu titlu de impozit si contributii la asigurările sociale de sănătate, ca neîntemeiate.

Menţine dispoziţiile sentinţei recurate privind reţinerea contribuţiei la asigurării sociale.

Obligă pârâta la 1500 lei cheltuieli de judecată avansate la fond către reclamantă.

Obligă intimata-pârâtă la 1100 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamanta în recurs.

Respinge restul pretenţiilor cu titlu de cheltuieli de judecată.

IREVOCABILĂ.

Pronunţată în şedinţă publică, azi,11.11.2009.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

T. H. J. N. D. M. I.

GREFIER,

F. E. D.

Red:C.M.

Tehnored: C.P.

2 EX./20.11.2009.

Jud. fond : E..M

D..C.G