Cabinet avocat Dreptul muncii

- indemnizaţie concediere -

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C R A I O V A

SECŢIA A II-A CIVILĂ ŞI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 1752

Şedinţa publică de la 06 Aprilie 2009

Completul compus din:

PREŞEDINTE (...) (...) (...)

Judecător (...) (...)

Judecător (...) U.

Grefier O. E.

x.x.x.

Pe rol judecarea recursului declarat de pârâta SC E. SA, împotriva sentinţei civile nr.5981/06.11.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l G o r j în dosar nr(...), în contradictoriu cu intimata N. F., având ca obiect drepturi băneşti.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică au lipsit părţile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează lipsa părţilor care au solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art.242 cod pr.civ. după care constatându-se cauza în stare de judecată, s-a trecut la soluţionare.

C U R T E A

Asupra recursului de faţă.

T r i b u n a l u l G o r j, prin sentinţa nr. 5981 din 06 noiembrie 2008 a admis acţiunea formulată de petenta N. F. şi a obligat intimata SC E. SA la plata drepturilor băneşti reprezentând contravaloarea a 4 salarii medii pe unitate, cuvenite şi neacordate la desfacerea contractului individual de muncă, reactualizate la data plăţii efective.

A fost obligată pârâta la plata către petentă a sumei de 500 lei cheltuieli de judecată

Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că atât planul social cât şi amendamentele aduse acestuia nu reprezintă anexe ale contractului colectiv de muncă, chiar dacă sunt semnate de reprezentanţii societăţii şi reprezentanţii sindicatelor.

Potrivit art. 7 alin.2 din Legea nr.130/1996, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor, iar potrivit art.25 alin.1 din acelaşi act normativ, „contractul colectiv de muncă se încheie în formă scrisă, se semnează de către părţi, se depune şi se înregistrează la direcţia generală de muncă şi protecţie socială sau a Municipiului B, după caz” şi se aplică în continuare de la data înregistrării.

Conform art. 31 din Legea nr.130/1996, modificările aduse contractului colectiv de muncă trebuie să respecte aceleaşi condiţii ca cele prevăzute în art. 7 alin.2.

În raport de dispoziţiile legale de mai sus, instanţa a considerat că atât planul social, cât şi amendamentele la acesta, au natura juridică a unor convenţii, dar nu constituie anexe la contractul colectiv de muncă, pentru că nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr.130/1996.

Potrivit art.50 alin.1 din Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2008 „la concediere din motive care nu ţin de persoana salariatului, angajatorul îi plăteşte, în funcţie de vechimea acesteia, o indemnizaţie minimă de concediere …” , în cazul petentului - peste 10 ani vechime - 4 salarii medii nete. Mai mult decât atât, alin.4 al aceluiaşi articol prevede, fără echivoc, că prevederile acestui articol se aplică şi acestuia.

În raport de prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora „salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate”.

Astfel, din interpretarea sistematică a amendamentului la acordul social prin care se menţionează că prevederile domeniului vizat în articolul 50 se completează cu prevederile Acordului Social însuşit de părţi, iar dacă există reglementări mai favorabile, se aplică acestea, rezultă că drepturile acordate se cumulează cu cele prevăzute în art. 50 din C.C.M., instanţa urmând să oblige intimata la plata drepturile prevăzute de art. 50 alin.1 din C.C.M./2005

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta SC „E.” SA , criticând-o ca nelegală şi netemeinică.

Prima critică vizează modul de soluţionare al excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, recurenta precizând că dreptul la suplimentările salariale solicitate rezultă din CCM, acţiunea formulată fiind prescrisă, raportat la dispoz. art. 283 alin.1 din Codul muncii, în conformitate cu care cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă or ale unor clauze ale acestuia.

Fără nicio motivare instanţa a respins această excepţie, considerând că sub aspectul drepturilor salariale de orice natură sunt incidente prev. art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii, acţiunea fiind supusă prescripţiei de 3 ani.

Cea de-a doua critică vizează modul de soluţionare a acţiunii pe fond, recurenta învederând că activitatea desfăşurată de reclamantă a fost supusă reorganizării şi toţi salariaţii au beneficiat de pachete financiare prevăzute în planul social, anexă a CCM.

Suma acordată reclamantei a fost calculată în conformitate cu dispoziţiile planului social, completat prin Amendamentul din 9.01.2006 şi cel din 13.09.2006, cu rolul de a lămuri voinţa părţilor în privinţa modului de acordare a pachetului financiar la disponibilizare şi care a cuprins măsuri financiare pentru salariaţii disponibilizaţi mai avantajoase decât cele prev. la art. 50 din CCM.

Acest aspect rezultă din prezentarea anterioară a prevederilor planului social în privinţa pachetelor financiare oferite salariaţilor disponibilizaţi comparativ cu prev. CCM, art. 50.

Aceasta nu înseamnă că cele două categorii de măsuri pot fi cumulate prin instituirea măsurilor din planul social, fiind acordate pachete financiare mai avantajoase, iar părţile nu au intenţionat nici un moment că aceste două categorii de măsuri să poată fi cumulate.

O dovadă în plus a faptului că părţile semnatare ale planului social şi ale amendamentelor sale este aceea că prin CCM pe anul 2008, art. 50 cuprinde alin.5, potrivit căruia „acordarea unui pachet compensator, conform planului social, exclude acordarea sumelor prev. la alin.1 al prezentului articol.

Curtea constată a fi fondat recursul declarat de recurentă numai cu privire la critica vizând modul de soluţionare al acţiunii pe fond, fiind nefondată critica referitoare la modul de soluţionare al excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Astfel urmează a admite recursul, va modifica hotărârea instanţei de fond în sensul că va respinge acţiunea formulată de către reclamant în aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 cod pr.civ.

Pentru a stabili termenul de prescripţie a dreptului la acţiune promovată de reclamanţi este necesar a hotărî natura juridică a plăţilor compensatorii, acordate în cazul concedierilor colective, plăţi ce formează obiectul cauzei de faţă.

Plăţile compensatorii intră în categoria măsurilor sociale ce cad în sarcina angajatorului cu prilejul operării concedierilor colective. Sunt concepute ca un mijloc de despăgubire, de natură materială, acordat angajaţilor ce urmează a lise desface contactul de muncă, excluzând orice culpă a acestora., alături de celelalte mijloace, menite a atenua consecinţele concedierilor colective.

Caracterul obligatoriu al mijloacelor de protecţie socială al salariaţilor în acest caz este asigurat atât la nivelul dreptului comunitar cât şi al dreptului intern, acest caracter asigurând obligativitatea pentru angajator de acordarea plăţilor compensatorii în condiţiile legii.

Directiva 98/59/CE/20 iulie 1998 a Comunităţilor Europene defineşte concedierea colectivă, precum şi obligativitatea informării, consultării lucrătorilor şi atenuarea consecinţelor colective,iar art. 69 Codul muncii prevede obligaţiile angajatorului ce-i revin în cazul concedierii colective, cu titlu imperativ.

Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007 – 2010 prin art. 39 enumără obligaţiile angajatorului de a prevedea atenuarea consecinţelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale, între care vom regăsi şi plăţile compensatorii.

Nefiind o obligaţie facultativă, aflată la voinţa angajatorului – protecţia socială – este prevăzută în mod imperativ de lege, tocmai datorită categoriei relaţiilor sociale, apărate la nivelul dreptului constituţional prin art. 41 din Constituţia României „salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială, acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice stabilite prin lege”.

Categoria plăţilor compensatorii, tocmai datorită caracterului general, ce vizează+ protecţia angajaţilor după încetarea intempestivă a contractelor de muncă, excede prevederilor art. 283 lit. e Codul muncii, respectiv termenul de prescripţie de 6 luni, tocmai în condiţiile în care această despăgubire concepută de lege ca măsură de protecţie socială, depăşeşte cadrul raportului de muncă tipic derulat în baza contractului de muncă, fiind ulterioară derulării acestui raport şi venind să preîntâmpine şi să atenueze consecinţele de natură socială ce urmează încetării contactului de muncă.

Fiind o măsură ce urmăreşte protecţia socială a persoanei căreia îi încetează raportul de muncă, această măsură intră în sfera raporturilor sociale ce depăşesc sfera strictă a raporturilor de muncă şi urmăresc persoana celui ce a pierdut locul de muncă.

Stabilind pentru plăţile compensatorii regimul juridic al unui drept de creanţă izvorât din obligaţia de dezdăunare a salariatului căruia i-a încetat contractul de muncă ca urmare a unei concedieri colective, urmează ca şi prescripţia extinctivă aplicabilă acţiunii ce are ca obiect acest drept să fie cel prevăzut de dispoziţiile generale, respectiv de termenul de 3 ani, astfel cum este el prevăzut de alin. ultim din art. 283 Codul muncii.

De aceea va fi înlăturată critica recurentului privind intervenirea prescripţiei extinctive, asupra acţiunii promovată de reclamanţi, în condiţiile art. 283 lit. e Codul muncii. Pe fondul cauzei, acţiunea formulată de reclamant este neîntemeiată, având în vedere următoarele aspecte.

Art. 50 alin. 1 din CCM /2005, menţionează că, la concedierea din motive ce nu ţin de persoana salariaţilor, angajatorul are obligaţia de a plăti acestora o indemnizaţie minimă de concediere.

La alin. 4 s-a stipulat că prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu cele ale planului social însuşit de părţi.

Din coroborarea textelor menţionate anterior rezultă că art. 50 instituie în favoarea persoanelor concediate dreptul la o compensaţie bănească, intitulată indemnizaţie de concediere şi reprezintă una din măsurile de protecţie socială pe care angajatorul s-a obligat să le asigure angajaţilor săi prin CCM, stabilindu-se indemnizaţia minimă de care pot beneficia aceştia.

Aceasta înseamnă că, la data naşterii acestui drept, angajaţilor nu li se pot acorda drepturi băneşti sub acest minim, însă nu este exclusă acordarea unui cuantum superior al acestor drepturi.

Este motivul pentru care părţile între care s-a încheiat CCM au înţeles să stipuleze la alin. 4 al art. 50 că prevederile acestui articol se completează cu cele ale planului social, fiind vorba doar despre un singur drept, acela de a beneficia de compensaţii băneşti, cuantumul acestora şi modalitatea de calcul fiind menţionate detaliat în planul social.

Un argument în plus, în acest sens, îl constituie faptul că, în Amendamentul la planul social din 9. 01. 2006, părţile au menţionat că angajaţii, în funcţie de vechimea în E., vor primi următoarele pachete financiare cu titlu de indemnizaţii de concediere, iar salariul brut pe E. care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizaţii de concediere acordate se va stabili ca medie a tuturor salariilor brute acordate de E. salariaţilor săi în anul anterior celui în care se acordă respectiva indemnizaţie de concediere.

Părţile au înţeles să lămurească acest aspect şi prin Amendamentul la planul social din 13.09.2006, făcând precizările corespunzătoare, în sensul că nu se pot cumula indemnizaţiile de concediere.

Sunt argumentele pentru care, Curtea în temeiul dispoz. art. 312 Cod pr. civ., va admite recursul şi va modifica sentinţa, în sensul că va respinge pe fond cererea de acordare a sumei reprezentând echivalentul diferenţelor de drepturi salariale neacordate cu ocazia încetării raporturilor de muncă în baza Planului Social şi al drepturilor salariale solicitate în baza Contractului Colectiv de Muncă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Admite recursul declarat de pârâta SC E. SA, împotriva sentinţei civile nr.5981/06.11.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l G o r j în dosar nr(...), în contradictoriu cu intimata N. F., având ca obiect drepturi băneşti.

Modifică sentinţa în sensul că respinge acţiunea.

Decizie irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică de la 06 Aprilie 2009.

Red. Jud. C.T.

3 ex/ND/06.05.2009

j. fond: D.U.

L.U.