Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C L U J

Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale,

pentru minori şi familie

DOSAR NR(...)

DECIZIA CIVILĂ Nr. 282/R/2010

Şedinţa publică din data de 4 februarie 2010

PREŞEDINTE: (...) (...)

JUDECĂTOR: (...) (...) (...)

JUDECĂTOR: (...) D. (...)

GREFIER: O. O.

S-a luat în examinare, în vederea pronunţării, recursul declarat de reclamantul S. G împotriva sentinţei civile nr. 3308 din 16.11.2009 a T r i b u n a l u l u i C l u j, pronunţată în dosar nr(...), privind şi pe pârâta S.C. U. S.A. D, jud. C, având ca obiect litigiu de muncă – contestaţie împotriva deciziei de concediere.

N. dezbaterilor şi susţinerile părţilor prezente au fost consemnate în încheierea şedinţei publice din data de 2 februarie 2010, când s-a amânat pronunţarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.

C U R T E A

Prin sentinţa civilă nr. 3308 din 16.11.2009 a T r i b u n a l u l u i C l u j, pronunţată în dosar nr(...), s-a respins acţiunea formulată de către reclamantul S. G în contradictoriu cu pârâta S.C. U. S.A. D, jud. C, având ca obiect un litigiu de muncă.

Totodată, a fost obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei, în cuantum de 2000 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost angajatul pârâtei, având încheiat un contract individual de muncă în funcţia de şofer autobuz, iar prin decizia nr. 153/27.07.2009 a fost concediat disciplinar conform art. 61 lit. a din Codul muncii.

Instanţa a reţinut că disciplina muncii este o condiţie obiectivă, necesară şi indispensabilă desfăşurării activităţii fiecărui angajator. Este absolut necesar ca toţi angajaţii să respecte ordinea şi mai ales disciplina muncii, pentru a se putea asigura un climat propice desfăşurării procesului de producţie. În virtutea raportului de subordonare, angajatul este obligat să respecte atât obligaţiile prevăzute expres prin actele normative, regulamente de ordine interioară, contractul colectiv de muncă şi cel individual, dar şi dispoziţiile date de angajator prin decizii, ordine scrise sau verbale în exercitarea atribuţiilor de coordonare, îndrumare şi control.

Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica sancţiuni disciplinare angajaţilor săi (art. 263 din Codul muncii), acesta fiind în măsură să cuantifice exact sancţiunea, ţinând cont şi de sancţiunile disciplinare avute de angajat anterior.

Sub aspect faptic, s-a reţinut că la data de 17.07.2009, reclamantul se deplasa în cursă pe un traseu prestabilit, cu staţii de oprire marcate, când a decis să nu oprească în staţia ” Vânătorul ” din localitatea D, deşi în autobuz se afla o femeie însărcinată având şi un copil mic de 2 ani şi care l-a rugat să oprească. Reclamantul i-a adresat femeii injurii şi i-a spus să nu mai urce niciodată în autobuz când se află acesta la volan, oprind doar la staţia următoare.

Având în vedere sesizarea telefonică şi, ulterior, cea în scris şi referatul nr. 733/21.07.2009, pârâta a demarat procedura cercetării disciplinare prealabile şi a emis decizia nr. 100/14.07.2009 de constituire a comisiei de cercetare. Reclamantul a fost convocat la cercetarea disciplinară prealabilă prin scriptul denumit „convocator” din data de 20.07.2009, care arată data şi ora convocării şi motivul pentru care este convocat.

La data de 27.07.2009, comisia de cercetare disciplinară prealabilă a încheiat procesul verbal de cercetare a evenimentului, care propune concedierea reclamantului.

Analizând decizia de concediere contestată, instanţa a reţinut că aceasta respectă prevederile art. 268, alin.2, din Codul muncii. S-a reţinut că la alin. (2) al articolului 268 se prevede că sub sancţiunea nulităţii absolute cî în decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată; f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.

Având în vedere aspectele reţinute, instanţa a respins acţiunea reclamantului S. G în contradictoriu cu pârâta S.C. U. S.A. D, jud. C.

Fiind în culpă procesuală, instanţa l-a obligat pe reclamant să achite pârâtei suma de 2000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial, conform chitanţei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul S. G, solicitând admiterea acestuia, în principal cu consecinţa casării hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe conform cu art. 304 pct. 7 C.proc.civ., art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. 5 C.proc.civ., iar în subsidiar, cu consecinţa modificării în totalitate a hotărârii nr. 3308 pronunţată de T r i b u n a l u l C l u j şi în baza art. 304 pct.9 C.proc.civ., admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

Recurentul invocă în motivare nulitatea absolută a deciziei de concediere disciplinară nr. 153 din 27.07.2009, excepţie asupra căreia instanţa de fond nu s-a pronunţat. Consideră că simpla înşiruire a prevederilor art. 268 alin.2 din Codul muncii nu constituie o motivare. Motivarea sumară, insuficientă a hotărârii judecătoreşti echivalează cu nemotivarea acesteia.

În dreptul european, obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil. În acelaşi sens sunt invocate şi prevederile art. 261 alin.1 pct.5 C.proc.civ.

Se arată de către recurent că deşi prin cererea introductivă de instanţă a invocat nereguli şi a formulat cereri, instanţa nu face nici o referire asupra lor.

Astfel: decizia de concediere nu conţine numele şi prenumele persoanei cercetate sau a comisiei care a efectuat cercetarea; a fost semnată de către o persoană care nu avea calitatea de reprezentant legal al societăţii; regulamentul de ordine interioară nu îi este opozabil întrucât nu i s-a adus la cunoştinţă sub semnătură conform cu art. 259 alin.2 Codul muncii; inexistenţa unei decizii de sancţionare disciplinară, nepronunţarea asupra cererii de probă cu martori. Instanţa nu face nici o referire asupra lor.

În conformitate cu art. 268 alin.2 lit. c din Codul muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, decizia trebuie să cuprindă motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat. Decizia nu cuprinde un alineat care să răspundă acestei cerinţe şi nu i s-a asigurat în mod real şi efectiv dreptul la apărare în timpul cercetării disciplinare prealabile. Motivele înlăturărilor apărărilor pe care le-a formulat trebuiau raportate concret la acest apărări.

Se mai arată de către recurent că a contestat parţial acuzele aduse şi a cerut să-i fie prezentată reclamaţia făcută de B. I., însă acest lucru i-a fost refuzat. Ulterior, când documentul a fost trimis în instanţă a observat lipsa unei semnături de pe acesta, motiv pentru care a solicitat instanţei proba cu martori pentru a dovedi existenţa faptelor de care a fost acuzat. Abaterile pe care le-a recunoscut nu se încadrează în categoria abaterilor grave iar sancţiunea ce i s-a aplicat este mult prea aspră raportat la fapta săvârşită (art.266 Codul muncii).

Decizia de concediere disciplinară a fost semnată de o persoană care nu are calitatea de reprezentant al societăţii U..

Potrivit art. 143 indice 2 din Legea nr. 31/1990, consiliul de administraţie prin preşedintele său, reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie. Potrivit art. 45, reprezentanţii societăţii, ca şi conducătorii sucursalelor, sunt obligaţi să depună la Registrul Comerţului semnăturile lor în termen de 15 zile de la alegere, înscrierea în registru a menţiunilor privind desemnarea unui nou reprezentant fiind cerută tocmai pentru a se asigura opozabilitatea faţă de terţi. Or, pârâta nu a solicitat înregistrarea acestor menţiuni şi propria culpă nu poate fi invocată pentru a susţine calitatea de reprezentant a unor persoane, altele decât cele menţionate în registru.

Astfel, din certificatul constatator nr. (...)/17.12.2009 eliberat de Oficiul registrului Comerţului de pe lângă T r i b u n a l u l C l u j reiese că la punctul 3 „persoane împuternicite” domnul inginer D. M. M. nu este enumerat printre persoanele împuternicite.

Un alt motiv de recurs îl constituie lipsa deciziei de sancţionare disciplinară. Acest act este instrumentul juridic prin intermediul căruia angajatorul dispune aplicarea unei sancţiuni disciplinare împotriva salariatului care a săvârşit o abatere disciplinară. Decizia de sancţionare disciplinară produce efecte de la data comunicării ei. Comunicarea trebuia realizată în termen de cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii ei şi predată, sub semnătură sau confirmare de primire, salariatului. Ea se emite în baza propunerii comisiei de disciplină. Decizia de concediere este tocmai decizia de sancţionare disciplinară, document care nu a fost emis, iar acesta produce efecte numai de la data comunicării lui.

Din cuprinsul convocatorului din data de 24.07.2009 nu rezultă că reclamantul ar fi fost convocat la o cercetare disciplinară de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea. De altfel, în convocatorul semnat de directorul general nu se află numele persoanei împuternicite de acesta să efectueze cercetarea disciplinară prealabilă, sancţionarea sa făcându-se în baza unei reclamaţii. Din procesul verbal al comisiei de cercetare disciplinară şi din conţinutul deciziei de concediere nu rezultă vreo preocupare a conducerii societăţii de a verifica apărările formulate de reclamant.

Raportat la motivul de recurs privind opozabilitatea regulamentului de ordine interioară, recurentul arată că în conformitate cu art. 259 alin.2 Codul muncii, obligaţia de informare a salariaţilor cu privire la conţinutul regulamentului de ordine interioară aparţine angajatorului, iar neîndeplinirea acestei obligaţii atrage inopozabilitatea acestuia faţă de cel în cauză.

Desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă este, cu evidenţă, sancţiunea cea mai gravă. Săvârşind o abatere pe care nu o consideră gravă şi care nici nu este încadrată în regulamentul de ordine interioară la abateri disciplinare grave, apreciază că la aplicarea sancţiunii angajatorul trebuia să ţină cont de proporţionalitatea sancţiunii cu fapta săvârşită.

Astfel, staţia „Vânătorul”, la care i se impută că în calitatea sa de şofer autobuz nu a oprit, este o staţie intermediară, iar numita B. I., care l-a reclamat, nu a schiţat nici un gest care să sugereze că ar fi dorit să coboare şi nici nu a apăsat butonul de atenţionare al şoferului, rămânând în continuare aşezată pe scaun. În apropierea acestei staţii reclamantul a încetinit şi pentru că în staţie nu se afla nici o persoană, a continuat traseul. B. I. i-a reproşat că dacă ar fi oprit autobuzul în staţie ea şi-ar fi întrerupt discuţia cu o altă călătoare şi ar fi coborât.

În final arată reclamantul că în cei peste 30 de ani de activitate desfăşurată la unitatea pârâtă nu i s-a aplicat nici o pedeapsă disciplinară din cele prevăzute de art. 264 Codul muncii, chiar dacă ulterior au fost fabricate tot felul de probe care să susţină decizia de concediere disciplinară.

Referitor la criticile recurentului privind motivarea sumară a hotărârii judecătoreşti – art.304 pct.7 C.pr.civ., se arată că instanţa de fond a analizat legalitatea deciziei de concediere sub toate aspectele invocate.

Prin întâmpinarea formulată de pârâta S.C. U. S.A., s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile a T r i b u n a l u l u i C l u j ca fiind legală şi temeinică, precum şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă în cauză.

Cu privire la criticile recurentului privind pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii – 304 pct.9 C.pr.civ., acesta invocă nulitatea deciziei de sancţionare pe motivul prevăzut de art.268 alin.2 lit. c), dar face precizarea că de fapt înţelege să invoce nu lipsa unui element din cuprinsul înscrisului, ci o stare de fapt şi anume imposibilitatea exercitării dreptului la apărare în timpul cercetării disciplinare.

Pârâta mai arată că şeful ierarhic al salariatului, dl. G. E. şi liderul de sindicat, d-na D. D., membru observator în cadrul comisiei de cercetare, au avut discuţii repetate cu reclamantul şi l-au informat într-o manieră detaliată despre existenţa şi conţinutul sesizărilor, astfel încât, în momentul în care salariatul a primit convocatorul în vederea efectuării cercetării disciplinare, acesta cunoştea deja, efectiv, toate aspectele pe care comisia de cercetare disciplinară urma să le analizeze. Mai mult, în cadrul dezbaterilor la comisia de cercetare disciplinară, acestuia i-a fost prezentată şi sesizarea scrisă a doamnei B. I..

În acest condiţii, este evident că între data la care a primit convocatorul şi data la care au fost efectuate audierile de către comisia de cercetare disciplinară, reclamantul a avut suficient timp să îşi pregătească apărarea şi să administreze orice fel de probă dorea în acest sens.

În cursul acestor audieri, reclamantul a recunoscut că nu a oprit în staţia de autobuz „Vânătorul” şi a negat doar injurii adresate d-nei B., pretinzând că această persoană să fie audiată în faţa sa, fără a propune însă alte probe.

În acest context, se poate invoca, în mod excepţional, problema abuzului de drept săvârşit de către salariat, care refuzând cu rea-credinţă să îşi formuleze apărări, iar ulterior se plânge instanţei cu privire la sancţionarea sa disciplinară şi prezentând numai direct în instanţă probe în favoarea sa, încalcă obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă (potrivit art.8 alin.1 Codul muncii).

Prin urmare, reclamantul recurent a avut în mod real şi efectiv posibilitatea de a-şi asigura apărarea, dar a preferat să abordeze într-o manieră proprie acest aspect şi să încerce tergiversarea întregului proces prin exercitarea abuzivă a drepturilor sale procesuale.

Cât despre calitatea de reprezentant legal a directorului general al societăţii, aceasta există fără a fi necesară înscrierea în registrul comerţului, această obligaţie revenind doar administratorilor societăţii, potrivit Legii nr. 31/1990 şi Legii nr. 26/1990.

Se mai arată că decizia de concediere disciplinară şi decizia de sancţionare disciplinară sunt unul şi acelaşi act.

Raportat la regulamentul de ordine interioară, se arată că acesta a fost adus la cunoştinţa tuturor salariaţilor sub semnătură, fiind de altfel afişat la sediul unităţii.

Se mai subliniază, în final, gravitatea abaterii săvârşite de reclamant, făcându-se trimitere la aspectele de fapt ale speţei.

La data de 4 februarie 2010, reclamantul S. G a depus concluzii scrise prin care face un comentariu negativ asupra afirmaţiei avocatului S.C. U. S.A. că „decizia de concediere disciplinară şi decizia de sancţionare disciplinară sunt unul şi acelaşi act”: se citează dispoziţiile art.264, art.62¹ din Codul muncii şi art.75(11) C.C.M. 2007-2010, apreciind că din aceste prevederi legale rezultă că întocmirea şi comunicarea deciziei de sancţionare disciplinară sunt operaţiuni anterioare emiterii deciziei de concediere disciplinară. De altfel, temeiul juridic al emiterii deciziei de concediere disciplinară este tocmai decizia de sancţionare disciplinară, document care în situaţia aceasta, nu a fost emis de către angajator.

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:

Recursul este fondat şi urmează a fi admis, pentru considerentele ce urmează:

În primul rând, raportat la solicitarea de a se dispune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu motivarea că art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod proc.civ. prevede in terminis sancţiunea casării cu trimitere spre rejudecare pentru neindicarea în cuprinsul hotărârii a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, Curtea trebuie să remarce faptul că citatul din C o d u l d e procedură civilă nu este exact, nefiind indicată o atare sancţiune în cuprinsul acestui text de lege.

Este adevărat că lipsa acestor motive din cuprinsul hotărârii poate determina casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, însă ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 312 alin. 3 şi 5 Cod proc.civ., prin considerarea nemotivării hotărârii ca o necercetare a fondului.

În speţă, nu se impune o atare soluţie, caracterul într-adevăr incomplet al hotărârii sub aspectul furnizării motivelor pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamantului putând fi suplinit prin considerentele instanţei de recurs, fără a fi prejudiciate părţile.

Astfel, păşind la verificarea sentinţei sub aspectul legalităţii, se constată incorecta aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 267 Codul muncii, care prevăd că „(1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, nici o măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 264 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. (2) În vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii”.

La fel, art. 63 alin. 1 Codul muncii stipulează: „Concedierea pentru săvârşirea unei abateri grave sau a unor abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii poate fi dispusă numai după îndeplinirea de către angajator a cercetării disciplinare prealabile şi în termenele stabilite de prezentul cod”, iar art. 76 Codul muncii stabileşte dincolo de orice dubiu că acea concediere „dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută”, fiind evident că sancţiunea loveşte concedierea dispusă cu încălcarea oricăreia din etapele procedurii stabilite de lege, nediferenţiat, tocmai datorită caracterului grav al măsurii, care este imperios necesar să urmeze paşii prescrişi de legiuitor pentru a nu lăsa loc de arbitrar şi abuz.

În speţă, tocmai o astfel de nelegalitate se verifică, prin aceea că, aşa cum a arătat şi contestatorul, a lipsit practic convocarea la cercetarea disciplinară.

Astfel, după cum reiese din copia „convocatorului” depusă la fila 25 dosar fond, contestatorul a fost rugat să se prezinte în data de 27.07.2009, la ora 13.30, la sediul societăţii, pentru clarificarea situaţiei sale privind comportamentul neadecvat din data de 17.07.2009, pe traseul D-U., în staţia E..

Dincolo de orice considerente privind persoana care a semnat convocatorul, se constată din cuprinsul acestuia chestiunea de centrală importanţă în statuarea asupra legalităţii concedierii: faptul că, deşi se dă întâlnire contestatorului la anumite oră, dată şi locaţie, nu se precizează obiectul întrevederii ca fiind cercetare disciplinară, ci „clarificarea situaţiei sale privind comportamentul neadecvat …”.

Or, este de covârşitoare importanţă pentru respectarea procedurii concedierii ca acea convocare să facă referire expresă la cercetarea disciplinară ca motiv al convocării, pentru că numai în acest mod se indică dincolo de orice dubiu salariatului semnificaţia foarte gravă a convocării, dându-i-se astfel posibilitatea de a-şi pregăti apărarea cu o anvergură pe măsura ameninţării cu aplicarea unei sancţiuni disciplinare.

Este adevărata că în speţă, convocarea a făcut referire îndestulătoare la evenimentul care a reţinut atenţia conducerii, determinând convocarea, dar aşa cum s-a arătat mai sus, lipsa sintagmei „cercetare disciplinară” face ineficientă această convocare din perspectiva procedurii sancţionării disciplinare, atrăgând, în baza dispoziţiilor legale mai sus citate, nulitatea întregii concedieri.

Trebuie subliniat că apărările furnizate de intimată în cuprinsul întâmpinării, ce deduce din anumite împrejurări faptul că în speţă, contestatorul cunoştea despre cercetarea sa disciplinară, nu sunt relevante, întrucât nulitatea prevăzută de art. 74 Codul muncii este absolută, astfel încât vătămarea se prezumă în mod absolut, neputându-se proba din contra, peste această prezumţie legală, imperativă, de vătămare, dată de textul legal.

Faţă de aceste considerente, Curtea apreciază superfluu a mai analiza celelalte motive de nelegalitate şi netemeinicie, subliniind doar că distincţia pe care contestatorul o face între decizia de sancţionare disciplinară şi decizia de concediere, atunci când sancţiunea disciplinară este chiar concedierea, este inedită şi nefondată pe vreun text legal, fiind evident, din analiza coroborată a textelor legale incidente, că nu trebuie emise două decizii, atunci când se dispune concedierea: una pentru aplicarea sancţiunii disciplinare şi alta pentru concediere, întrucât sancţiunea disciplinară este, prin ipoteză, chiar concedierea, prin urmare o singură decizie, care, evident, trebuie să întrunească toate condiţiile de valabilitate, fiind suficientă şi chiar imperativ a fi emisă în această modalitate „concentrată”.

Văzând dispoziţiile art. 312 alin. 1 şi 3 raportat la art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., Curtea urmează a admite recursul, cu consecinţa modificării sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii reclamantului S. G în contradictoriu cu pârâta S.C. U. S.A. D, dispunând anularea deciziei de concediere disciplinară nr. 153/ 27.07.2009, reintegrarea reclamantului pe postul deţinut anterior emiterii deciziei anulate şi obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate precum şi la plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă şi până la data reintegrării efective. Aceasta, în baza dispoziţiilor art. 78 alin. 1 şi 2 Codul muncii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul declarat de reclamantul S. H. împotriva sentinţei civile nr. 3308 din 16.11.2009 a T r i b u n a l u l u i C l u j pronunţată în dosar nr(...) pe care o modifică în întregime în sensul că admite acţiunea reclamantului S. G în contradictoriu cu pârâta SC U. SA D şi în consecinţă:

Dispune anularea deciziei de concediere disciplinară nr. 153/ 27.07.2009.

Dispune reintegrarea reclamantului pe postul deţinut anterior emiterii deciziei anulate.

Obligă pârâta la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate precum şi la plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă şi până la data reintegrării efective.

Decizia este irevocabilă.

Dată şi pronunţată în şedinţă publică, azi, 4 februarie 2010.

PREŞEDINTE, JUDECĂTORI,

(...) (...) (...) (...) (...) (...) D. (...)

GREFIER,

O. O.

Red. I.T/Dact. S.M

4 ex./25.02.2010

Jud. fond: F. E., M.G. B