Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

(7138/2008)

DECIZIA CIVILĂ NR.1141/R

Şedinţa publică de la 24.02.2009

Curtea constituită din:

PREŞEDINTE (...) (...) (...)

JUDECĂTOR (...) (...)

JUDECĂTOR (...) O. (...)

GREFIER D. F. E.

Pe rol pronunţarea deciziei civile privind recursul declarat de recurenta-intimată Camera de Comerţ şi Industrie a României împotriva sentinţei civile nr.4513/28.05.2008 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.6608/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul-contestator G. S. B..

Dezbaterile de fond şi susţinerile părţilor au avut loc în şedinţa publică din data de 17.02.2009, consemnate în încheierea de şedinţă la acea dată, parte integrantă din prezenta, când instanţa, pentru a da posibilitatea intimatului-contestator să formuleze concluzii scrise, a amânat pronunţarea deciziei la data de 24.02.2009, când a hotărât următoarele:

C U R T E A,

Prin cererea înregistrată la data de 15.02.2008 pe rolul T r i b u n a l u l u i B u c u r e ş t i Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale sub nr(...), reclamantul G. S. B. a solicitat anularea deciziei nr.11/14.01.2008 emisă de intimata Camera de Comerţ şi Industrie a României, reintegrarea sa pe postul deţinut anterior şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egală cu salariile de care a fost lipsit de la data încetării raporturilor de muncă şi până la reintegrare.

Prin sentinţa civilă nr.4513/28.05.2008, T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i a admis contestaţia formulată de contestatorul G. S. B. în contradictoriu cu intimata Camera de Comerţ şi Industrie a României, a dispus anularea Dispoziţiei nr.11/14.01.2008, reintegrarea contestatorului pe postul şi funcţia deţinute anterior concedierii şi obligarea intimatei la plata către contestator a unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul începând cu data concedierii şi până la reintegrare, precum şi obligarea intimatei la plata sumei de 1850 RON, reprezentând cheltuieli de judecata .

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că contestatorul G. S. B. a fost salariatul intimatei pe funcţia de consilier al preşedintelui Camerei de Comerţ, începând cu 15.03.2005, în baza contractului individual de muncă înregistrat la ITM sub nr.1589/04.04.2006.

Contractul susmenţionat a fost încheiat pe durată determinată de 6 luni, iar prin actul adiţional nr.1/22.09.2005 părţile au convenit modificarea elementului „durata muncii" din contractul de muncă din „determinată" în „nedeterminată".

La data de 14.01.2008 intimata a emis dispoziţia nr.11 prin care s-a decis încheierea contractului de muncă prin concediere individuală în temeiul dispoziţiilor art.61 lit.e din Codul muncii care prevăd că „angajatorul poate dispune concedierea pentru motive ce ţin de persoana salariatului, în cazul în care salariatul îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi stagiu de cotizare şi nu a solicitat pensionarea în condiţiile legii".

Din lucrările dosarului a rezultat că salariatul îndeplinea cerinţele de pensionare încă din data de 12.05.2006, conform referatului întocmit de consilierul juridic al intimatei.

Raţiunea şi finalitatea dispoziţiilor art.61 lit.e Codul muncii este aceea de a permite angajatorului să se dispenseze de salariaţii săi care, fără să-i mai fie necesari, refuză să solicite pensionarea pentru limită de vârstă, faţă de împrejurarea că după intrarea în vigoare a Legii nr.19/2000 pensionarea pentru limită de vârstă nu mai este legal posibilă şi la cererea angajatorului.

Concedierea în condiţiile art.61 lit.e Codul muncii nu poate fi făcută decât la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor arătate şi acest lucru rezultă din folosirea de către legiuitor în cuprinsul textului art.61 lit.e Codul muncii a timpului prezent a verbului „a îndeplini" - „salariatul îndeplineşte condiţiile de vârstă standard...", cât şi din interpretarea teleologică a textului susmenţionat prin prisma vechilor reglementări ale dispoziţiilor art.56 lit.d Codul muncii se prevedeau ca o cauză de încetare de drept a contractului de muncă îndeplinirea de către salariat a condiţiilor de vârstă standard şi stagiului minim de cotizare pentru pensionare.

Dispoziţiile art.56 lit.d în forma avută înainte de apariţia OG nr.65/2005 de modificare a C o d u l u i m u n c i i prevedeau că contractul încetează de drept în cazul sus menţionat - la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă şi cotizare.

A mai rezultat că dacă angajatorul a înţeles să continue raporturile de muncă după îndeplinirea condiţiilor de pensionare, cum este în cazul în speţă, el nu mai poate invoca dispoziţiile art.61 lit.e Codul muncii.

A accepta ideea că după îndeplinirea condiţiilor de pensionare, angajatorul poate să pună capăt oricând şi discreţionar raporturilor de muncă în mod unilateral echivalează cu acceptarea încălcării unor principii fundamentale ce guvernează dreptul muncii cum ar fi cel prevăzut de art.5 alin.1 Codul muncii privind egalitatea de tratament a salariaţilor şi interzicerea discriminării inclusiv pe criteriul vârstei, principiul bunei credinţe şi al consensualităţii prevăzut de art.8 alin.1 Codul muncii, principiul neîngrădirii dreptului la muncă prevăzut de art.3 Codul muncii şi principiul stabilităţii raporturilor de muncă.

Faţă de argumentele de fapt şi de drept expuse, instanţa a apreciat că decizia de concediere este nelegală şi a dispus anularea acesteia, cu consecinţa reintegrării contestatorului pe postul anterior şi a obligării angajatorului la plata, conform dispoziţiilor art.78 Codul muncii, a unei despăgubiri egale cu salariile de care a fost lipsit salariatul începând de la data concedierii şi până la reintegrare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs la data de 05.08.2008 intimata Camera de Comerţ şi Industrie a României, înregistrat pe rolul Curţii de A p e l B u c u r e ş t i - Secţia a VII-a Civilă şi pentru Cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale la data de 02.09.2008 sub nr(...).

În motivarea recursului, recurenta-intimată susţine că sentinţa tribunalului este nelegală şi netemeinică, iar în temeiul art.304 pct.4 şi 9 C.pr.civ. solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurată în sensul respingerii contestaţiei formulate de fostul salariat G..

Se arată că tribunalul a înfrânt dispoziţiile art.304 pct.4 C.pr.civ., în sensul că şi-a arogat puteri ce aparţin legislativului atunci când a dispus reintegrarea contestatorului pe postul avut anterior ceea ce nu este posibil din moment ce în decembrie 2007 a intrat în vigoare Legea nr.335/2007 prin care s-a modificat Statutul propriu al Camerei şi s-a dispus o altă organigramă în care nu se mai regăseşte postul de consilier al preşedintelui.

De asemenea, instanţa a neglijat dispoziţiile art.304 pct.7 C.pr.civ., sentinţa fiind motivată într-o manieră care nu justifică soluţia. Astfel, tribunalul susţine că salariatul putea fi concediat în temeiul art.61 lit.e Codul muncii numai în momentul îndeplinirii celor două condiţii cumulative de vârstă standard şi stagiu de cotizare şi nici un moment mai târziu. Prin urmare, dacă cele două condiţii s-au îndeplinit în martie 2006 numai atunci putea fi concediat pe acest temei salariatul. Consideră că acest raţionament este greşit.

În fine, mai arată recurenta-intimată că salariatul a fost angajat iniţial pe perioadă determinată, pe postul de consilier al fostului preşedinte al Camerei E. E., iar cu puţin timp înaintea împlinirii celor două condiţii de pensionare, s-a încheiat un act adiţional prin care contestatorul era angajat pe durată nedeterminată.

Examinând motivele de recurs faţă de hotărârea recurată şi probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele după cum dispune art.304¹ C.pr.civ., Curtea constată recursul fondat pentru următoarele considerente:

Într-un prim motiv de recurs se invocă dispoziţiile art.304 pct.4 C.pr.civ., potrivit cărora o hotărâre definitivă poate fi casată dacă este dată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Curtea notează că o hotărâre judecătorească poate fi casată pentru acest motiv atunci când instanţa săvârşeşte un exces de putere, adică atunci când fie pronunţă o hotărâre fără nici o competenţă în acea problemă, fie chiar şi atunci când ea săvârşeşte orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanţelor prin lege. Cu alte cuvinte, o asemenea ipoteză este realizată atunci când există o incursiune a autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative aşa cum este consacrată de Constituţie.

Acest motiv de recurs nu subzistă în cauză. Recurenta invocă aceasta raportat la faptul că pentru reintegrarea contestatorului este necesară modificarea organigramei instituţiei, adică obligarea organelor de conducere ale Camerei de Comerţ şi Industrie a României să modifice bugetul prin indicarea sursei de finanţare a acestuia.

Cum măsura luată de tribunal de reintegrare a unui salariat pe postul deţinut anterior, urmare constatării nelegalităţii concedierii, este o măsură legală faţă de dispoziţiile art.78 Codul muncii şi nu încalcă în nici un fel atribuţiile legislativului şi executivului, susţinerea recurentei este nefondată şi va fi înlăturată de C.

Cât priveşte criticile referitoare la fondul cauzei, Curtea constată că au fost încadrate de recurentă în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 C.pr.civ. care vizează nelegalitatea acelei hotărâri care cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii. Întrucât sentinţa recurată cuprinde atât motivele de fapt cât şi cele de drept care au stat la baza pronunţării soluţiei, acest motiv nu este incident în cauză.

Curtea va încadra însă criticile recurentei în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., considerând că partea are în vedere situaţia în care hotărârea este dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii, adică a dispoziţiilor art.61 lit.e Codul muncii.

În aceste limite recursul este fondat.

Conform art.61 lit.e Codul muncii, angajatorul poate dispune concedierea unui salariat atunci când acesta îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi stagiu de cotizare şi nu a solicitat pensionarea în condiţiile legii.

Aşadar, legea permite angajatorului să înceteze raporturile de muncă cu acel salariat care îndeplineşte condiţiile de pensionare prevăzute de Legea nr.19/2000, adică atât condiţia de vârstă cât şi condiţia de stagiu de cotizare realizat care să permită casei teritoriale de pensii să acorde asiguratului pensia pentru limită de vârstă şi stagiu complet de cotizare.

Legea nu impune nici o altă condiţie suplimentară şi nici nu stabileşte vreo limită de timp în care angajatorul să se hotărască asupra aplicabilităţii acestui text şi, în consecinţă, să emită decizie de concediere. Din contră, din întreaga reglementare a motivelor care ţin de persoana salariatului şi pentru care angajatorul poate dispune concedierea, se desprinde concluzia că încetarea contractului de muncă este o măsură numai la latitudinea angajatorului, pentru unele situaţii enumerate la art.61 Codul muncii, prevăzându-se termene în care concedierea se poate dispune, iar pentru altele nu.

Curtea consideră că pentru situaţia juridică reglementată de art.61 lit.e Codul muncii legea nu impune un termen în interiorul căruia angajatorul să poată emită decizie de concediere, iar după împlinirea acestuia o eventuală concediere să fie supusă sancţiunii nulităţii. Singura limitare este cea care ţine de situaţia personală a salariatului adică îndeplinirea celor două condiţii pentru deschiderea dreptului de pensie.

După îndeplinirea celor două condiţii cumulative, angajatorul poate oricând înceta raporturile de muncă cu salariatul aflat la vârsta pensionării, fără să fie necesară justificarea momentului la care emite decizia.

În fine, Curtea notează că această situaţie de concediere prezentată anterior diferă de situaţia prevăzută de art.56 lit.d Codul muncii care presupune că salariatul, la îndeplinirea condiţiilor de pensionare, formulează o cerere în acest sens adresată casei teritoriale de pensii însă până la emiterea acestei decizii pentru oricare din tipurile de pensii prevăzute de Legea nr.19/2000, angajatorului îi este interzis să procedeze la concedierea salariatului pe acest temei. La momentul emiterii deciziei şi comunicării acesteia salariatului, raporturile de muncă încetează de drept.

În situaţia reglementată de art.61 lit.e Codul muncii, legea sancţionează tocmai pasivitatea salariatului care, deşi cunoaşte îndeplinirea în persoana sa a condiţiilor de pensionare, neglijează a face demersurile necesare pentru emiterea deciziei. În această situaţie nu mai are protecţia legii, fiind la latitudinea angajatorului să-l concedieze.

Pe cale de consecinţă, Curtea va admite recursul, în temeiul art.312 C.pr.civ. coroborat cu art.304 pct.9 C.pr.civ., şi va dispune modificarea în tot a sentinţei tribunalului în sensul că va respinge contestaţia formulată împotriva deciziei de concediere, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurenta-intimată Camera de Comerţ şi Industrie a României împotriva sentinţei civile nr.4513/28.05.2008 pronunţate de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.6608/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul-contestator G. S. B..

Modifică, în tot, sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 24.02.2009.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

B. D. E. N. E. O. S. J.

GREFIER

F. E. D.

Red. C.A.B.

Dact. A.C./2ex.

16.03.2009

Jud. fond: B. E. U.; Dalina P.