R O M Â N I A CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE (Număr în format vechi 5349/2009) DECIZIA CIVILĂ NR.5953/R Şedinţa publică de la 26 octombrie 2009 Completul compus din: PREŞEDINTE - (...) A (...) JUDECĂTOR – (...) (...) (...) JUDECĂTOR – (...) (...) T. GREFIER – J. S. N. Pe rol judecarea recursurilor formulate de recurenta N. F. D. şi recurenta (...) S. (...) împotriva sentinţei civile nr.4865/04.06.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr(...), având ca obiect – drepturi băneşti. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 19.10.2009 şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea, pentru a da posibilitatea recurentului N. F. D., de a depune concluzii scrise, a amânat pronunţarea pentru data de 26.10.2009, hotărând următoarele: C U R T E A , Prin cererea înregistrată pe rolul T r i b u n a l u l u i B u c u r e ş t i Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale la data de 24.02.2009 sub nr(...), reclamantul N. F.-D. a chemat în judecată pe pârâta (...) S. (...) , solicitând a se dispune obligarea pârâtei la plata a 11 salarii compensatorii, conform Contractului Colectiv de Muncă , obligarea pârâtei la restituirea contribuţiilor deduse din salariul compensatoriu acordat, la plata daunelor morale în cuantum de 10.000 lei, cu cheltuieli de judecată. Prin sentinţa civilă nr.4865/4.06.2009, T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a-VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a luat act de renunţarea la judecata cererii în despăgubiri; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul N. F. D., în contradictoriu cu (...) S. (...); a obligat pârâta să restituie reclamantului contribuţiile deduse din salariul compensatoriu acordat, cu titlu de contribuţii de asigurări sociale, de contribuţii de asigurări de sănătate şi de impozit pe venit; a respins cererea privind plata a 11 salarii compensatorii, ca neîntemeiată; a obligat pârâta la 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant. Analizând materialul probator administrat, prima instanţa reţine că între părţi au existat raporturi de muncă, acestea încetând ca efect al deciziei nr.91/21.01.2009 emisă de pârâtă în baza art.65 alin.1 din c o d u l m u n c i i. Prin art.7 din decizia de concediere angajatorul a recunoscut dreptul fostului salariat de a încasa o compensaţie la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii. Prin cererea dedusă judecăţii reclamantul a pretins plata compensaţiei cuvenită ca urmare a concedierii sale, la nivelul a încă unsprezece salarii de bază, întemeindu-şi pretenţiile pe dispoziţiile contractului colectiv de muncă valabil la nivelul unităţii pârâte la data concedierii, precum şi obligarea pârâtei la restituirea contribuţiilor reţinute din salariul compensatoriu acordat, însă cererea este întemeiată în parte. Astfel, art.78 din contractul colectiv de muncă unic la riivel naţional, valabil pentru anii 2007 - 2010, prevede obligaţia angajatorilor de a acorda salariatului concediat din motive ce nu ţin de persoana acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi. Contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societăţii pârâte la data concedierii reclamantului, înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială B sub nr.6278/27.12.2007, conţine la art.64 alin.1 lit.a clauza potrivit căreia, în situaţia concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcţie de situaţia financiară, în cazul concedierilor colective, o compensaţie echivalentă cu douăsprezece salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi. Din modul în care a fost redactat textul articolului 64 al contractului colectiv la nivel de unitate rezultă că părţile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligaţii în sarcina angajatorului în situaţia concedierilor colective, termenul „poate acorda" semnificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensaţie la latitudinea societăţii, după o analiză prealabilă a situaţiei financiare. Instanţa apreciază, faţă de modul de redactare a clauzei, că aceasta nu creează nici o dificultate în determinarea înţelesului său, respectiv a voinţei interne a părţilor cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportarea la alte clauze ale contractului colectiv. Dacă voinţa contractanţilor ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligaţie a societăţii angajatoare, ar fi menţionat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligaţii stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum „obligaţia de a plăti" (art.65 alin.3) sau „salariaţii vor primi din partea angajatorului" (art.66). Prin negocierea în acest mod a clauzei referitoare la compensaţiile ce se pot acorda în cazul concedierilor pentru motive ce nu ţin de persoana salariaţilor părţile au convenit ca plata acestor sume să constituie o posibilitate a angajatorului, lăsată la aprecierea acestuia, în funcţie de situaţia financiară, iar nu o obligaţie a societăţii, care să dea dreptul salariaţilor să pretindă silit executarea obligaţiei. Este de necontestat că reclamantul se află într-o situaţie regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsit pe viitor de venituri, însă în contextul oferit de contractul colectiv de muncă instanţa nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilităţi financiare astfel încât să plătească acele compensaţii, în condiţiile în care nu există stabilite criterii în funcţie de care să se determine situaţia financiară a societăţii care să permită plata sumelor. Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensaţiilor, ţinând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaţilor concediaţi fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilităţii societăţii de a plăti compensaţiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaţilor supuşi concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea. Pentru aceste considerente, în baza art.7 alin.2 din legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, care stabileşte forţa obligatorie faţă de părţi a contractelor colective de muncă, instanţa constată că în sarcina societăţii pârâte nu s-a stabilit obligaţia de plată a compensaţiei egale cu douăsprezece salarii de bază brute, iar pe cale de consecinţă reclamantul nu este titularul dreptului cu acest obiect, cererea fiind nefondată. In ceea ce priveşte restituirea contribuţiilor reţinute din compensaţia acordată reclamantului, cererea este pe deplin justificată. Din actele depuse la dosar rezultă că din salariul compensatoriu achitat reclamantului pârâta a reţinut sume cu titlu de impozit pe venit, de contribuţii la bugetul asigurărilor sociale şi de contribuţii la bugetul asigurărilor de sănătate. Potrivit art.55 alin.4 lit. j din codul fiscal (Legea nr.571/2003), nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile, în înţelesul impozitului pe venit, sumele reprezentând plăţile compensatorii primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective. Totodată, art.257 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii instituie obligaţia persoanei asigurate de a plăti o contribuţie lunară pentru asigurările de sănătate, contribuţie care se aplică numai asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit. Faţă de aceste dispoziţii legale, se constată că suma încasată de reclamant ca plată compensatorie nu este impozabilă şi, prin urmare, nu este supusă nici calculului contribuţiei pentru asigurările de sănătate. Contribuţia de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, la nivelul contribuţiei individuale de asigurări sociale, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr. 19/2000. Rezultă de aici că suma cu titlu de plată compensatorie nu constituie bază de calcul pentru contribuţia de asigurări sociale şi nu se reţine de la salariat, fiind suportată pentru salariat din bugetul asigurărilor pentru şomaj. In baza art. 269 alin. 1 din Codul muncii, pârâta a fost obligată să îl despăgubească pe reclamant pentru prejudiciul material suferit de fostul salariat ca urmare a reţinerii sumelor cu titlu de contribuţii faţă de stat din compensaţia acordată, prin plata către reclamant a sumelor reţinute. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs motivat, în termenul legal, recurentul-reclamant N. F. D. şi recurenta-pârâtă (...) S. (...), criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie. Recurentul-reclamant N. F. D. a arătat ca motivarea, în sensul că acordarea compensaţiilor nu este o obligaţie, ci o latitudine a angajatorului, angajaţii au fost de acord cu această prevedere la momentul negocierii contractului colectiv de muncă la nivelul societăţii, legată de situaţia financiară a societăţii, este netemeinică şi nelegală, întrucât din interpretarea art. 64 alin.1 lit. a rezultă că nu este vorba de o condiţie pur protestativă ci de o condiţionare a plăţii acestor compensaţii, în funcţie de situaţia financiară, mai ales că în materia dreptului muncii orice dispoziţie ambiguă în materie contractuală se interpretează în favoare angajatului, nu a angajatorului. Aşadar, dacă situaţia financiară a societăţii pârâte este favorabilă, plata compensaţiilor devine obligatorie pentru aceasta. Din actele contabile depuse la dosar de, extrasul din bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ şase milioane de euro. Având în vedere profitul societăţii de peste 6 milioane de euro, recurenta-reclamanta considera că este întemeiată solicitarea privind acordarea celor 11 salarii de bază brute, conform art. 64 alin.1 lit.a din contractul colectiv de muncă, întrucât potrivit art. 236 alin. 4 din Codul muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor, iar pârâta nu poate justifica nerespectarea art. 64 alin.1 lit. a din contractul colectiv de muncă. In considerentele hotărârii se regăsesc o serie de contradicţii, respectiv faptul că acordarea celor 12 salarii este o latitudine angajatorului şi faptul că acordarea celor 12 salarii este condiţionată de situaţia financiară a societăţii. Instanţa nu stabileşte acordarea salariilor compensatorii este o latitudine a angajatorului, astfel fiind vorba de o condiţie pur potestativa sau este condiţionată de situaţia financiară, întrucât aceste condiţii se exclud reciproc. Motivarea instanţei nu reflectă probele administrate în cauză, ci aspectele prezentate de pârâtă prin întâmpinare: Reţine că acordarea compensaţiilor este condiţionată de situaţia financiară a pârâtei, de posibilităţile sale reale de plată, apreciind că extrasul din bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ şase milioane de euro nu reflectă situaţia financiară, astfel rezultă indubitabil faptul că s-a avut în vedere doar fluxul numerar depus de către pârâtă, care nu reflectă in nici un caz situaţia financiară, întrucât fluxul de numerar este parte integrantă a balanţei lunare care mai conţine şi ordinele de plată privind încasări şi plăţi, iar aceste balanţe lunare însumate reprezintă bilanţul contabil. Prima instanţa face aprecieri fără a avea nici o proba în acest sens, respectiv: conform înscrisurilor de la dosar reorganizarea societăţii a fost impusă de raţiuni economice şi tot din aceste raţiuni s-a acordat un singur salariu compensatoriu. Aceste motivări nu sunt susţinute de nici un înscris, întrucât prin adresa nr. 47509/17.12.2008 către reprezentanţii salariaţilor, prin care se precizează că motivul concedierii colective nu a fost bazat pe dificultăţi de natură economică, ci pe considerente organizatorice. In ceea ce priveşte restituirea contribuţiilor la asigurările sociale, instanţa in mod netemeinic şi nelegal a admis în parte, întrucât aceste compensaţii reprezintă despăgubire bănească şi nu un salariu, mai ales ca si calitatea de salariat a recurentei a încetat, iar această despăgubire este acordată după încetarea contractului individual de muncă; potrivit legii aceste contribuţii se reţin din salariu sau venituri asimilate salariilor, pârâta neputând să reţină contribuţiile legale, ci numai impozitul pe venit de 16%. Prima instanţa respinge capătul al treilea de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că s-a făcut dovada unui prejudiciu, însă simplul fapt că pârâta a obligat pe recurenta sa solicite aceste drepturi pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu, mai ales că din bilanţul contabil rezultă că domnii administratori şi manageri in loc să plătească salariile compensatorii şi-au repartizat din profit suma de 1.235.360 lei, iar în faţa instanţei se prezintă umili cu un flux de numerar care este negativ, arătând instanţei că nu au bani, practic nu au bani „de dat”. Recurenta-pârâtă (...) S. (...) susţine, in recursul sau, ca si contribuţia de asigurări sociale a fost in mod legal, calculata, reţinuta si virata. Potrivit art. 304 punctul 6 din C o d u l d e procedura civila, prima instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut. Prin acţiunea introductiva, reclamantul N. F. D. nu a solicitat restituirea impozitului pe venit dedus din salariul compensatoriu acordat, mai mult, a recunoscut faptul ca acest impozit a fost legal reţinut. Astfel, instanţa de fond - acordat mai mult decât s-a cerut, prin obligarea noastră la restituirea sumelor reţinute cu titlul de impozit pe venit. Potrivit art. 304 punctul 9 din C o d u l d e procedura civila, hotărârea pronunţata este data cu aplicarea greşita a legii, întrucât instanţa de fond în mod greşit a aplicat în cauza dispoziţiile art. 55 alin.4 lit. j din Legea 571/2003, considerând ca sumele reprezentând salariile compensatorii nu intra in categoria drepturilor salariale care se supun impozitării si, ca urmare, asupra acestora nu se datorează impozit pe venit. De altfel, suma reprezentând impozitul pe venit reţinut nici nu a fost contestata prin cererea introductiva, reclamantul recunoscând ca impozitul de 16% a fost reţinut corect si legal, pretinzând doar restituirea contribuţiilor reţinute si virate către fondurile speciale. Pornind de la aceasta interpretare greşita asupra naturii acestor venituri, instanţa de fond a considerat ca in mod eronat au fost reţinute si virate contribuţiile la fondurile speciale, aceasta incadrare juridica greşita a determinat si aplicarea greşita a dispoziţiilor legale aplicabile in materia contribuţiilor datorate către fondurile speciale. Potrivit Codului fiscal (Legea nr. 571/2003) si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal (H.G. nr.44/2004) se includ in categoria veniturilor impozabile si veniturile asimilate salariilor prezentate de compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, in speţa fiind aplicabile prevederile art. 55 alin. (2) din Codul fiscal coroborate cu pct. 68 lit. I) din Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscal, fiind plătite din fondul de salarii, atât in ceea ce priveşte obligaţiile salariatului, cat si pe cele ale angajatorului, si nu acelea pe care greşit le-a reţinut instanţa de fond. Ordinul nr. 340/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, prevede la litera A capitolul II punctul 18: „Baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale o constituie venitul brut realizat lunar de către asiguraţii care se regăsesc în situaţiile de la art. 5 alin. 1 pct. I şi II din lege. Constituie bază lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale şi veniturile brute realizate de persoanele care nu se mai regăsesc în aceste situaţii, dar încasează venituri ca urmare a faptului că au deţinut una din calităţile de la art. 5 alin. 1 pct. I şi II din lege." Mai mult, art. 26 din Legea nr.19/2000, asa cum a fost modificata prin Legea nr. 200/2008, prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuţia de asigurări sociale, printre care nu se includ compensaţiile băneşti individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaţilor. Aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuţiei la asigurările sociale, iar (...). S. (...). în mod legal a calculat, reţinut şi virat contribuţia la fondul de asigurări sociale. Pornind de la aceasta interpretare greşita asupra naturii acestor venituri, instanţa de fond a considerat, in mod eronat, ca a fost reţinuta si virata contribuţia la acest fond special. Or, aceasta încadrare juridica greşita a determinat si aplicarea greşita a dispoziţiilor legale aplicabile in materia contribuţiilor datorate fondurilor speciale. Totodată, aceasta contribuţie reţinuta la sursa a fost virata, astfel incat ea nu se mai regăseşte la societate. In plus, pentru suma respectiva, S.C. S. S.A. a virat in contul fondului special contribuţia care revine, potrivit legii, inclusiv angajatorului. Instanţa de fond, in mod greşit, a constatat ca reclamantului i-a fost reţinuta contribuţia individuala la bugetul asigurărilor pentru şomaj din compensaţia acordata cu ocazia concedierii colective. Astfel, din analiza statelor de plata, atât cel depus la dosarul cauzei de către reclamanta si invocat in motivarea sentinţei atacate, cat si din cel anexat prezentului recurs, se poate constata, fara urma de dubiu, ca S.C. S. S.A. nu a incalcat dispoziţiile operative statuate de art. 14 alin. 2 lit. e din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj si stimulare a forţei de munca, care interzic reţinerea acestei contribuţii. Odată cu plata drepturilor cuvenite la zi reclamantei, acestuia i-a fost acordata si o compensaţie, cu ocazia concedierii colective, la nivelul unui salariu de baza brut avut in luna anterioara concedierii. Eroarea instanţei de fond provine din faptul ca din statul de plata apar ca fiind reţinute contribuţia de asigurări sociale, contribuţiile de asigurări sociale de sănătate, contribuţia individuala la bugetul asigurărilor pentru şomaj si impozitul pe venit. Instanţa nu a observat insa ca, pe langa compensaţia acordata, in statul de plata apar si drepturile cuvenite la zi, pana la încetarea contractului individual de munca. Asupra acestor drepturi angajatorul a calculat, reţinut si virat contribuţia la bugetul asigurărilor pentru şomaj. Analizând statul de plata apare ca evident faptul ca procentul de 0,5% reprezentând contribuţia individuala la bugetul asigurărilor pentru şomaj a fost calculat la diferenţa dintre venitul brut total (2.675 lei) si compensaţie (1.160 lei), astfel ca, din compensaţia acordata, societatea a calculat, reţinut si virat doar impozitul, contribuţia de asigurări sociale si contribuţiile de asigurări sociale de sănătate. Se solicita admiterea recursului, sa se dispună In drept, s-au invocat dispoziţiile art. 299, art. 304 indice 1 si art. 304 pct. 9 din C o d u l d e procedura civila. Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea reţine ca ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele argumente: In ce priveşte recursul formulat de recurentul-reclamant N. F. D., aceasta a indicat ca motivarea, în sensul că acordarea compensaţiilor nu este o obligaţie, ci o latitudine a angajatorului, angajaţii au fost de acord cu această prevedere la momentul negocierii contractului colectiv de muncă la nivelul societăţii, legată de situaţia financiară a societăţii, este netemeinică şi nelegală, întrucât din interpretarea art. 64 alin.1 lit. a rezultă că nu este vorba de o condiţie pur protestativă ci de o condiţionare a plăţii acestor compensaţii, în funcţie de situaţia financiară, mai ales că în materia dreptului muncii orice dispoziţie ambiguă în materie contractuală se interpretează în favoare angajatului, nu a angajatorului. Curtea retine ca din art. 64 al Contractului colectiv de munca încheiat la nivelul S.C. S. (...) rezulta ca acordarea compensaţiilor nu este o obligaţie a angajatorului ci doar o posibilitate, cu care salariaţii au fost de acord la data negocierii contractului colectiv de munca la nivelul societăţii, cand s-au stabilit clauzele acestuia. Partile au convenit mai multe clauze similare - clauza privind acordarea tichetelor de masa, acordarea primei de vacanta, a drepturilor băneşti in cazul unor evenimente in viata si familia salariatului. Formularea rezultata din negocieri este diferita de cea cuprinsa in art. 78 din Contractul colectiv de munca la nivel naţional pentru anii 2007-2010, unde se foloseşte un verb imperativ „vor acorda” compensaţii de cel puţin un salariu lunar. Faptul ca, la nivelul S.C. S. (...), contractul colectiv de munca nu cuprinde o astfel de cauza este explicabil si prin atitudinea salariaţilor, ai căror reprezentanţi au acceptat o prevedere incerta. Acordarea a 12 salarii brute, în cazul concedierilor ce nu ţin de persoana salariatului, nu este astfel o obligaţie a angajatorului, ci o facultate, salariaţii fiind de acord cu această prevedere la momentul negocierii contractului. Curtea nu poate retine existenta unei condiţii pur potestative. Condiţia potestativă este aceea a cărei realizare depinde de voinţa uneia din părţile raportului obligaţional (art. 1006 Cod civil). Ea este condiţie pur potestativă atunci când realizarea evenimentului depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi. Obligaţia sub condiţie potestativă pură suspensivă din partea debitorului este nulă (art. 1010 Cod civil). Dacă voinţa contractanţilor ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligaţie a societăţii angajatoare, ar fi menţionat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligaţii stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum „obligaţia de a plăti" (art.65 alin.3) sau „salariaţii vor primi din partea angajatorului" (art.66). Plata acestor salarii este condiţionată de situaţia financiară a societăţii, neputându-se prezuma ca administratorii acesteia o vor gera dezastruos numai pentru a nu achita salarii compensatorii. Recurentul-reclamant N. F. D. susţine ca, dacă situaţia financiară a societăţii pârâte este favorabilă, atunci plata compensaţiilor devine obligatorie pentru aceasta. La nivelul pârâtei a avut loc o reorganizare a societăţii, prin care a fost aprobat numărul maxim de salariaţi la 330, cu consecinţa desfiinţării unui număr de 129 de locuri de muncă. Această reorganizare a fost impusă de raţiuni economice şi tot din aceleaşi raţiuni s-a luat decizia de a se acorda doar un salariu compensatoriu persoanelor cărora le-au încetat contractele individuale de muncă, în caz contrar societatea fiind pusă în situaţia de a nu avea posibilitatea de a achita salariile persoanelor rămase angajate. Din situaţia fluxului de numerar prezentat de S. (...), pentru perioada septembrie 2008 - august 2009, rezulta veniturile si obligaţiile de plata, faptul ca din luna decembrie 2008 societatea este in deficit, chiar daca s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ şase milioane de euro, pentru întreg anul 2008. Spre sfârşitul anului 2008 profitul a fost unul diminuat fata de cel programat, in raport de criza economica mondiala, neputându-se achita aceste sume, prin prisma situaţiei imediat viitoare a societatii comerciale. Motivarea acesteia este justificata, căci acordarea compensaţiilor la nivelul a douăsprezece salarii, recurentei cat si altor persoane concediate, ar fi dus societatea in imposibilitate de plata a creditorilor privilegiaţi - salariaţii ramaşi, atât timp cat sursa de plata o constituie fondul de salarii. Este de necontestat că reclamantul se află într-o situaţie regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsit pe viitor de venituri, însă în contextul oferit de contractul colectiv de muncă instanţa nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilităţi financiare astfel încât să plătească acele compensaţii, în condiţiile în care nu există stabilite criterii în funcţie de care să se determine situaţia financiară a societăţii care să permită plata sumelor. Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensaţiilor, ţinând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaţilor concediaţi fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilităţii societăţii de a plăti compensaţiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaţilor supuşi concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea. In ce priveşte recursul formulat de recurenta-pârâtă (...) S. (...) si celelalte motive de recurs formulate de recurentul-reclamant N. F. D., instanţa de fond a reţinut temeinic faptul ca angajatorul a procedat corect la reţinerea impozitului si a contribuţiilor de asigurări sociale de sănătate, deduse din salariul compensatoriu acordat. In baza art. 257 alin. 2 lit. a din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sanatatii, modificata, contribuţia lunara a persoanei asigurate se aplica asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit. Or, compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal. In temeiul art. 21 alin.6 din Legea nr. 19/2000, pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj la nivelul cotei contribuţiei individuale de asigurări sociale, astfel că în mod eronat i s-a reţinut reclamantului această contribuţie. Conform art. 55 alin. 2 din Legea nr.571/2003 şi art. 68 lit. l din Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscal, sunt incluse în categoria veniturilor impozabile şi veniturile reprezentante de compensaţii băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, motiv pentru care în mod corect a fost reţinut şi virat impozitul de 16%. Dispoziţiile art. 55 alin. 4 lit. j din Codul fiscal, potrivit cărora sumele reprezentând plăţile compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de munca au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective nu sunt incluse in veniturile salariale si nu sunt impozabile, in intelesul impozitului pe venit, nu sunt aplicabile in cauza, întrucât baza de calcul in situaţia dedusa judecaţii o constituie salariul brut, deci venitul din care nu s-au dedus contribuţiile obligatorii legale, iar nu venitul net. Contribuţia de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, la nivelul contribuţiei individuale de asigurări sociale, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr. 19/2000. Rezultă de aici că suma cu titlu de plată compensatorie nu constituie bază de calcul pentru contribuţia de asigurări sociale şi nu se reţine de la salariat, fiind suportată pentru salariat din bugetul asigurărilor pentru şomaj. Referitor la cererea privind acordarea daunelor morale, T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i a considerat temeinic ca reclamantul nu a indicat în motivarea acţiunii în ce mod a fost prejudiciata şi prin ce acţiune a pârâtei şi nici nu a produs vreo probă din care să rezulte existenţa acestui prejudiciu, pentru ca apoi instanţa să poată aprecia asupra necesităţii reparării sale. In ce priveşte eventuala aplicare a dispozitiilor art. 304 punctul 6 din C o d u l d e procedura civila, reclamantul N. F. D. a solicitat prin cererea initiala restituirea contributiilor deuse din salariul compensatoriu acordat, prima instanta pronuntandu-se in limitele sesizarii. Pentru aceste considerente, Curtea, în baza art. 312 din C o d u l d e procedura civila, va respinge, ca nefondate, ambele recursuri declarate de recurentul-reclamant N. F. D. şi recurenta-pârâtă (...) S. (...). PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, DECIDE: Respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant N. F. D. şi recurenta-pârâtă (...) S. (...) împotriva sentinţei civile nr.4865/4.06.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i Secţia a-VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr(...). IREVOCABILĂ. Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 octombrie 2009. PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR E. A D. O. S. J. D. N. T. GREFIER J. S. N. Red.: E. Dact.: Z.G. 2 ex. 12.11.2009 Jud.fond: M.E. C.G.D.
Toate spetele
Litigiu de munca. Drepturi banesti. Recurs
Hotararea nr. 5953R din data 2009-10-26
Pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti
modificarea in parte a sentinţei recurate, si pe fond, să se constate temeinicia si legalitatea reţinerii contribuţiei la bugetul asigurărilor sociale din compensaţia acordata cu ocazia concedierii colective si, pe cale de consecinţa sa respingă cererea cu privire la restituirea acestei contribuţii; sa constate ca societatea nu a calculat si nu a reţinut contribuţia individuala la bugetul asigurărilor pentru şomaj din salariul compensatoriu acordat la concediere.