Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C R A I O V A

SECŢIA A II-A CIVILĂ ŞI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 6069

Şedinţa publică de la 06 O. 2009

Complet constituit din:

Preşedinte: (...) (...)

Judecător: (...) (...)

Judecător: (...) (...)-E.

Grefier: B. H.

Pe rol, judecarea recursului declarat de pârâta SC E. SA împotriva sentinţei civile nr. 1398/04.03.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l G o r j în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimata-reclamantă O. J., având ca obiect drepturi băneşti.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică a răspuns pentru recurenta-pârâtă avocat J. E. N., lipsă fiind părţile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă care învederează că acest termen a fost acordat pentru angajare avocat.

Nemaifiind cereri de formulat şi excepţii de invocat se acordă cuvântul pe fondul recursului.

Avocat J. E. N. pentru recurenta-pârâtă pune concluzii de admitere a recursului şi modificare a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii.

CURTEA:

Asupra recursului civil de faţă:

T r i b u n a l u l G o r j, prin sentinţa nr. 1398 din 04 martie 2009 a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia prematurităţii acţiuni,i invocate de intimată.

A admis acţiunea formulată de petenta O. J., , împotriva intimatei S.C. E. S.A. B

A fost obligată intimata la plata către petentă a sumei de 8.026 lei, reprezentând diferenţa de plăţi compensatorii cuvenite la concediere conform art. 128 alin.6 din C.C.M. pe anul 2007, a sumei de 7.559 lei reprezentând contravaloarea a 5 salarii medii nete cuvenite la momentul concedierii, a sumei de 289 lei reprezentând contravaloarea tichetelor de masă cuvenite pe perioada 20.09-18.11.2007, conform art. 48 alin.1 C.C.M. pe anul 2007 şi a sumei de 695 lei reprezentând contravaloarea a 21 de zile lucrătoare libere plătite pe perioada de preaviz, conform art. 49 alin.1 din C.C.M. pe anul 2007, sume ce au fost actualizate la data efectuării expertizei, urmând a fi actualizate la data plăţii efective.

S-a luat act de renunţarea la capătul de cerere privind plata contravalorii acţiunilor cuvenite conform art. 168 alin.6 din C.C.M. pe anul 2007.

A fost obligată intimata la plata către petentă a sumei de 600 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Referitor la excepţiile invocate de intimată, instanţa le-a respins pe considerentul că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art.283 lit.c din Codul muncii privind prescripţia dreptului material la acţiune; petenta fiind titulara drepturilor solicitate, are calitate procesuală activă, iar cu privire la obligarea intimatei să atribuie acţiunile despre care face vorbire CCM-ul, petenta a renunţat la acest capăt de cerere.

Pe fondul cauzei, se reţine că, atât planul social, cât şi amendamentele aduse acestuia nu reprezintă anexe ale contractului colectiv de muncă, chiar dacă sunt semnate de reprezentanţii societăţii şi reprezentanţii sindicatelor.

Potrivit art. 7 alin.2 din Legea nr.130/1996, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor, iar potrivit art.25 alin.1 din acelaşi act normativ, „contractul colectiv de muncă se încheie în formă scrisă, se semnează de către părţi, se depune şi se înregistrează la direcţia generală de muncă şi protecţie socială sau a Municipiului B, după caz” şi se aplică în continuare de la data înregistrării.

Conform art. 31 din Legea nr.130/1996, modificările aduse contractului colectiv de muncă trebuie să respecte aceleaşi condiţii ca cele prevăzute în art. 7 alin.2.

În raport de dispoziţiile legale de mai sus, instanţa consideră că atât planul social, cât şi amendamentele la acesta, au natura juridică a unor convenţii, dar nu constituie anexe la contractul colectiv de muncă, pentru că nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr.130/1996.

Potrivit prevederilor art. 38 Codul muncii, „salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate”.

Astfel, amendamentul la planul social prin care se menţionează că drepturile acordate nu se cumulează cu cele prevăzute în art. 50 din C.C.M., este nul conform art. 38 Codul muncii, instanţa urmând a admite acţiunea şi a obliga intimata la plata indemnizaţiei de concediere cuvenită petentei în funcţie de vechimea în unitate, respectiv suma de 7559 lei, conform art.50 alin.1 din CCM pe anul 2005, actualizată la data plăţii.

Având în vedere că raporturile de muncă dintre petentă şi intimată au încetat la data de 19.09.2007, petenta era îndreptăţită să beneficieze de o indemnizaţie de concediere reprezentând echivalentul salariilor medii brute la nivel de E. pe anul 2007, anul concedierii. Petenta a primit suma de 6035 lei, rămânând o diferenţă de 8026 lei conform concluziilor raportului de expertiză la care intimata a fost obligată.

Conform art.41 alin.1 din CCM , în funcţie de vechime, durata preavizului acordat este de 60 de zile calendaristice, pe această perioadă petenta fiind îndreptăţită la acordarea a 42 de tichete de masă. Contravaloarea acestora rezultată din raportul de expertiză este de 289 lei, astfel că instanţa a obligat intimata şi la plata acestei sume către petentă.

Din concluziile aceluiaşi raport de expertiză a rezultat că petenta nu a beneficiat de 21 de zile lucrătoare libere plătite pe perioada de preaviz, conform art.49 alin.1 din CCM pe anul 2007. Astfel, suma cuvenită petentei este de 695 lei, conform calculelor efectuate de expert.

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta SC E. SA - Membru P. Grup, criticând.o ca nelegală şi netemeinică.

Prima critică vizează modul de soluţionare al excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, recurenta precizând că dreptul la suplimentările salariale solicitate rezultă din CCM, acţiunea formulată fiind prescrisă, raportat la dispoz. art. 283 alin.1 din Codul muncii, în conformitate cu care cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă or ale unor clauze ale acestuia.

Fără nici o motivare instanţa a respins această excepţie, considerând că sub aspectul drepturilor salariale de orice natură sunt incidente prev. art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii, acţiunea fiind supusă prescripţiei de 3 ani.

Cea de-a doua critică vizează modul de soluţionare a acţiunii pe fond, recurenta învederând că activitatea desfăşurată de reclamantă a fost supusă reorganizării şi toţi salariaţii au beneficiat de pachete financiare prevăzute în planul social, anexă a CCM.

Suma acordată reclamantei a fost calculată în conformitate cu dispoziţiile planului social, completat prin Amendamentul din 9.01.2006 şi cel din 13.09.2006, cu rolul de a lămuri voinţa părţilor în privinţa modului de acordare a pachetului financiar la disponibilizare şi care a cuprins măsuri financiare pentru salariaţii disponibilizaţi mai avantajoase decât cele prev. la art. 50 din CCM.

Acest aspect rezultă din prezentarea anterioară a prevederilor planului social în privinţa pachetelor financiare oferite salariaţilor disponibilizaţi comparativ cu prev. CCM, art. 50.

Aceasta nu înseamnă că cele două categorii de măsuri pot fi cumulate prin instituirea măsurilor din planul social, fiind acordate pachete financiare mai avantajoase, iar părţile nu au intenţionat nici un moment că aceste două categorii de măsuri să poată fi cumulate.

O dovadă în plus a faptului că părţile semnatare ale planului social şi ale amendamentelor sale este aceea că prin CCM pe anul 2008, art. 50 cuprinde alin.5, potrivit căruia „acordarea unui pachet compensator, conform planului social, exclude acordarea sumelor prevăzute la alin.1 al prezentului articol.

Un al motiv de recurs se referă la tichetele de masă. Precizează că, potrivit Legii nr. 142/1998, tichetele de masă se acordă pentru zilele de muncă efectiv lucrate de un salariat nu şi pentru perioada în care un salariat beneficiază de zile libere, plătite, aşa cum este perioada de preaviz.

In ceea ce priveşte contravaloarea celor 21 de zile de preaviz, susţine că potrivit deciziei de concediere, acesta a beneficiat de 60 de zile de preaviz, neîncadrându-se în dispoziţiile art. 49 din CCM.

Ultimul motiv de recurs se referă la nulitatea art. 168 din CCM/2008, recurenta susţinând că instanţa de fond nu aduce nici un motiv pentru care consideră că art. 168 încalcă art. 24 din Legea nr. 130/1996.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea apreciază recursul ca fiind fondat şi urmează să îl admită, pentru următoarele considerente:

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, se impun următoarele precizări:

Dispoziţiile art. 283 alin.1 din Codul muncii reglementează termenele de prescripţie pentru formularea cererilor în vederea soluţionării unui conflict de muncă, printre acestea fiind cel menţionat la lit. c (de 3 ani) - în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator şi cel menţionat la litera e (de 6 luni), în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.

Esenţial pentru stabilirea termenului de prescripţie aplicabil în cauză este a se determina natura juridică a dreptului pretins.

Împrejurarea că indemnizaţia de concediere solicitată de reclamantă a fost prevăzută în contractul colectiv de muncă nu poate constitui în sine un argument suficient pentru a atrage aplicare dispoziţiilor art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii.

Trebuie avută în vedere natura juridică a acestei indemnizaţii .

Având în vedere raţiunea pentru care se acordă indemnizaţia de concediere - aceea de a acoperi prejudiciul suferit de salariat ca urmare a încetării intempestive a contractului individual de muncă, din iniţiativa angajatorului, rezultă că aceste indemnizaţii au natura juridică a unor despăgubiri.

În speţă, obiectul conflictului individual dintre părţi îl constituie neplata indemnizaţiei de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, indemnizaţie care are natura juridică a unei despăgubiri, termenul de prescripţie pentru formularea unei astfel de acţiuni este de 3 ani, fiind reglementat de dispoziţiile art. 283 lit. c din Codul muncii.

Acestea sunt argumentele pentru care instanţa de recurs constată că acţiunea formulată de reclamantă nu este prescriptibilă în termenul de 6 luni reglementat de art. 283 alin. 1 litera e din Codul muncii, soluţia instanţei de fond asupra excepţiei fiind corectă.

Criticile recurentei legate de modul greşit de soluţionare a fondului cauzei sunt întemeiate pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare:

Art. 50 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivelul unităţii, menţionează că, la concedierea din motive ce nu ţin de persoana salariaţilor, angajatorul are obligaţia de a plăti acestora o indemnizaţie minimă de concediere.

La alin. 4 s-a stipulat că prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu cele ale planului social însuşit de părţi.

Din coroborarea textelor menţionate anterior rezultă că art. 50 instituie în favoarea persoanelor concediate dreptul la o compensaţie bănească, intitulată indemnizaţie de concediere şi reprezintă una din măsurile de protecţie socială pe care angajatorul s-a obligat să le asigure angajaţilor săi prin contractul colectiv de muncă , stabilindu-se indemnizaţia minimă de care pot beneficia aceştia.

Aceasta înseamnă că, la data naşterii acestui drept, angajaţilor nu li se pot acorda drepturi băneşti sub acest minim, însă nu este exclusă acordarea unui cuantum superior al acestor drepturi.

Este motivul pentru care partenerii sociali care au negociat contractul colectiv de muncă au înţeles să stipuleze la alin. 4 al art. 50 că prevederile acestui articol se completează cu cele ale planului social, fiind vorba doar despre un singur drept, acela de a beneficia de compensaţii băneşti, cuantumul acestora şi modalitatea de calcul fiind menţionate detaliat în planul social.

Un argument în plus, în acest sens, îl constituie faptul că, în Amendamentul la planul social din 9. 01. 2006, părţile au menţionat că angajaţii, în funcţie de vechimea în E., vor primi următoarele pachete financiare cu titlu de indemnizaţii de concediere, iar salariul brut pe E. care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizaţii de concediere acordate se va stabili ca medie a tuturor salariilor brute acordate de E. salariaţilor săi în anul anterior celui în care se acordă respectiva indemnizaţie de concediere.

Părţile au înţeles să lămurească acest aspect şi prin Amendamentul la Planul social din 13.09.2006, făcând precizările corespunzătoare, în sensul că voinţa comună a părţilor la redactarea pct. 4 din Planul social a fost aceea de a modifica în favoarea salariaţilor indemnizaţiile de concediere stabilite prin art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă şi nu de a cumula indemnizaţiile de concediere acordate în baza Planului social cu cele acordate în baza art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă

Potrivit dispoziţiilor   art. 977 din Codul civil, deplin aplicabil şi în materia interpretării contractelor colective de muncă, „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante”.

Iar în problema cumulului indemnizaţiilor de concediere reglementate de art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă cu cele reglementate în Planul social părţile contractante şi-au exprimat expres şi neechivoc intenţia atât la momentul redactării contract ului colectiv de muncă, cât şi prin amendamentul la Planul social încheiat la 13.09.2006.

Potrivit art. 9 din contractele colective de muncă „interpretarea clauzelor prezentului contract colectiv de muncă se face prin consens”. Cu toate acestea, în mod greşit, contrar înscrisurilor depuse la dosar care dovedesc consensul părţilor cu privire la cuantumul negociat al indemnizaţiilor de concediere, instanţa de fond apreciază clauzele ca fiind neclare şi consideră că este necesară o altă interpretare decât cea exprimată neechivoc de părţi.

Instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, trecând peste intenţia comună exprimată expres şi neechivoc de părţile contractante.

În condiţiile în care, prin prevederile Planului social, care completează contractul colectiv de muncă, nivelul indemnizaţiilor de concediere a fost majorat în favoarea salariaţilor sunt nefondate argumentele instanţei de fond în sensul că ar fi încălcate dispoziţiile art. 38 din Codul muncii . Plata unei indemnizaţii de concediere majorate la nivelul prevăzut de dispoziţiile din Planul social nu poate reprezenta o diminuare a drepturilor negociate prin contractul colectiv de muncă, iar clauzele Planului social sunt în mod evident mai favorabile salariaţilor concediaţi.

Şi în ceea ce priveşte modul de calcul al sumelor reprezentând indemnizaţii de concediere acordate conform prevederilor din Planul social, soluţia instanţei de fond este greşită.

Potrivit prevederilor din Planul social în versiune valabilă începând cu data de 21. 04.2005, pentru anul 2005 salariul care reprezintă baza de calcul pentru indemnizaţia de concediere este salariul mediu brut din E. din anul 2004.

Apreciind că nivelul indemnizaţiei de concediere cuvenite contestatorului trebuia calculat în funcţie de nivelul salariului mediu brut pe E. din anul concedierii, instanţa de fond a nesocotit voinţa comună a partenerilor sociali care la data de 09.01.2006,considerând necesar să precizeze modul în care a înţeles să negocieze plata drepturilor rezultând din Planul social, au menţionat în Amendamentul la Planul social, pct. 4, modul în care se stabilesc salariile medii brute care stau la baza calculului indemnizaţiilor de concediere, astfel:

„Salariul mediu brut pe E. care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizaţii de concediere acordate pe baza prezentului, se va stabili ca medie a tuturor salariilor brute acordate de E. salariaţilor săi, în anul anterior celui în care se acordă respectiva indemnizaţie de concediere”.

Şi de această dată, instanţa de fond a nesocotit voinţa comună a părţilor, exprimată expres şi neechivoc.

În ceea ce priveşte cererea de acordare contravalorii a 21 de zile libere plătite în perioada de preaviz:

Art. 48 alin. 1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unităţii stabileşte durata preavizului acordat salariaţilor al e căror contracte individuale de muncă sunt desfăcute din motive care nu ţin de persoana lor.

Potrivit art. 49 din acelaşi contract:

(1)În perioada de preaviz salariaţii beneficiază, funcţie de vechime (după treptele prevăzute la art. 48) de 15-17-21 de zile lucrătoare libere plătite, pentru a-şi căuta un alt loc de muncă . Această situaţie nu va afecta salariul şi celelalte drepturi băneşti, ele acordându-se ca pentru programul normal de muncă. La cerere, zilele pot fi acordate cumulat.

(2)E. la care se referă alin. 1 pot fi extinse irevocabil până la întreaga durată a preavizului. la solicitarea salariatului, se poate conveni încheierea contractului individual de muncă înainte de terminarea preavizului.

În speţă, din decizia de concediere rezultă că salariatului reclamant nu i-a fost acordat preavizul în natură, fiindu-i achitată o indemnizaţie egală cu salariul de bază şi celelalte drepturi salariale care îi reveneau conform contractului individual de muncă pe durata preavizului de 60 de zile.

Scopul dispoziţiilor contractuale de la art. 49 alin. 1 din contractul colectiv de muncă este acela ca, în perioada preavizului, salariatul concediat să aibă timpul necesar pentru a-şi căuta un loc de muncă. Textul nu stabileşte acordarea unor drepturi băneşti suplimentare , cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond, ci acordarea de timp liber fără afectarea drepturilor salariale.

În condiţiile în care, pe întreaga durată a celor 60 de zile de preaviz pentru care salariatul a fost indemnizat acesta nu a mai fost prezent la fostul loc de muncă, deoarece a consimţit ca preavizul nu-i fie acordat în natură, textul art. 49 alin. 1 nu îşi găseşte aplicarea.

În ceea ce priveşte acordarea tichetelor de masă în perioada preavizului:

B. individuală de hrană este acordată de către angajatori sub forma tichetelor de masă. Acestea pot fi utilizate, lunar, într-un număr cel mult egal cu numărul de zile în care este prezent la lucru în unitate (art. 6 alin. 1 din Legea nr. 142/1998).

În condiţiile în care reclamantul nu a fost prezent în unitate în nicio zi din perioada de preaviz, nu avea dreptul la acordarea tichetelor de masă.

Critica cu privire la nulitatea clauzei prevăzute la art. 168 din contractul colectiv de muncă este nepertinentă, întrucât prin sentinţa recurată nu a fost constatată nulitatea acestei clauze.

Sunt argumentele pentru care, Curtea în temeiul dispoz. art. 312 Cod pr. civ. raportat la art. 304 pct. 8 din C o d u l d e procedură civilă , va admite recursul şi va modifica sentinţa, în sensul că va respinge capetele de cerere având ca obiect indemnizaţia de concediere, contravaloarea zile libere, tichete de masă şi cheltuieli de judecată, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Cum acţiunea a fost respinsă sub toate capetele de cerere, va fi respinsă şi cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIV,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta SC E. SA împotriva sentinţei civile nr. 1398/04.03.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l G o r j în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimata-reclamantă O. J., având ca obiect drepturi băneşti.

Modifică în parte sentinţa, în sensul că respinge capetele de cerere având ca obiect indemnizaţia de concediere, c/valoare zile libere, tichete de masă şi cheltuieli de judecată.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Decizie irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 06 O. 2009.

Red. Jud. C.M.

3 ex/IE/15.12.2009

j. fond: E.M.T.

E.E.