Cabinet avocat Dreptul muncii

- R O M Â N I A -

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

DOSAR NR(...)

Format vechi nr.946/2009

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND

CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

Decizia Civilă Nr.3765/R

Şedinţa Publică din data de 26 mai 2009

Curtea compusă din:

PREŞEDINTE: (...) (...)

JUDECĂTOR: (...) (...) (...)

JUDECĂTOR: (...) O. (...)

GREFIER: D. N.

****************************

Pe rol fiind, pronunţarea asupra recursului declarat de recurentul-reclamant J. E. F., împotriva sentinţei civile nr.6236 din data de 13.10.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a VIII-a - Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.42949/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. „T. Media” – S.R.L. - având ca obiect „contestaţie decizie concediere”.

Dezbaterile în fond au avut loc în şedinţa publică din data de 19 mai 2009, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, văzând şi dispoziţiile art.260 alin.(1) Cod proc. civilă, a amânat pronunţarea pentru astăzi, 26 mai 2009, când a pronunţat următoarea decizie:

C U R T E A,

Cu privire la recursul dedus judecăţii:

Prin sentinţa civilă nr.6236 din data de 13.10.2008, pronunţată în dosarul nr.42949/3/LM/2007, T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a VIII-a - Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, a admis excepţia prescrierii dreptului de a contesta decizia nr.1/15.02.2006 şi, în consecinţă, a respins contestaţia formulată de reclamantul J. E. F., în contradictoriu cu pârâta S.C. T. Media – S.R.L.

A respins celelalte cereri, ca neîntemeiate.

A respins cererea conexă formulată de reclamantul J. E. F. în contradictoriu cu pârâta S.C. T. Media – S.R.L., ca neîntemeiată.

A luat act că societatea pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că la data de 15.02.2006 angajatorul S.C. T. Media – S.R.L. a emis Decizia nr.1, prin care a dispus concedierea reclamantului, în temeiul dispoziţiilor art.65 din Codul muncii.

Actul de concediere a fost comunicat prin Notificarea nr.96/21.02.2006, înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc N. D. (filele 77 - 80).

Comunicarea actului menţionat s-a făcut la data de 21.02.2006, la domiciliul din B,(...), împrejurare ce rezultă din înscrisul depus la fila 78, constând în procesul-verbal de predare a Notificării, care poartă semnătura mamei reclamantului, J. B..

Domiciliul la care s-a făcut comunicarea este cel menţionat în contractul individual de muncă încheiat între părţi.

De asemenea, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, ce a fost înregistrată la instanţă la data de 9.02.2007, cu nr(...) şi al întâmpinării la cererea de recurs înregistrată la Curtea de A p e l B u c u r e ş t i la data de 19.11.2007 (fila 25 din dosarul Curţii de A p e l B u c u r e ş t i), însuşi reclamantul şi-a declarat domiciliul în B,(...), astfel că instanţa reţine că la aceste date, ulterioare datei comunicării deciziei de concediere, reclamantul domicilia la adresa la care i s-a comunicat actul contestat.

Tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art.74 alin.1 şi art.268 alin.4 din Codul muncii, care se referă la concedierea dispusă ca sancţiune disciplinară, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, dispoziţie conform căreia comunicarea deciziei de sancţionare se face personal salariatului, cu semnătură de primire, iar în caz de refuz, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată de acesta.

Astfel, a constatat că normele legale au fost respectate, comunicarea efectuată prin intermediul executorului judecătoresc, confirmată prin semnătura aplicată de mama reclamantului, fiind mai riguroasă şi mai sigură decât cea stabilită de lege, prin intermediul scrisorii recomandate expediată prin poştă, care nu trebuie să mai fie însoţită de o dovadă a primirii.

În plus, instanţa de fond a apreciat că dispoziţiile legale nu sunt imperative, nerespectarea în mod strict a procedurii comunicării deciziei de sancţionare neconducând la concluzia necomunicării actului de concediere, cu consecinţele lipsirii acesteia de efecte, ci este necesar ca salariatul să dovedească o vătămare a drepturilor sale, în sensul că nu a refuzat să semneze de primire şi că nu a primit decizia comunicată printr-o altă modalitate decât cea a scrisorii recomandate, dar care prezintă mai multe garanţii cu privire la înştiinţarea salariatului despre măsura dispusă în privinţa sa.

Faţă de cele reţinute pe baza actelor depuse la dosar, prima instanţă a apreciat că actul de concediere a fost comunicat reclamantului la data de 21.02.2006, la domiciliul său, împrejurarea că prin cererea de chemare în judecată reclamantul şi-a indicat un alt domiciliu şi a depus la dosar un act de proprietate cu privire la imobilul respectiv, chiar dacă actul este
încheiat cu intimata (filele 16 - 19) nefiind de natură a proba că acesta nu a avut cunoştinţă despre măsura dispusă de intimată, întrucât, pe de o parte, din cererile depuse de chiar de reclamant, la date ulterioare celei la care s-a făcut comunicarea, rezultă că acesta domicilia la adresa unde s-a
comunicat decizia, iar, pe de altă parte, nu a dovedit că a înştiinţat angajatorul despre schimbarea domiciliului, faptul că a achiziţionat o altă locuinţă fiind fără relevanţă, de vreme ce intimata nu avea cunoştinţă despre eventuala modificare intervenită.

Reţinând că data comunicării actului prin care societatea pârâtă a decis concedierea salariatului este data de 21.02.2006, instanţa a constatat că cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 03.12.2007, este formulată cu depăşirea termenului legal de 30 de zile de la data comunicării deciziei prin care a fost încetat în mod unilateral contractul individual de muncă, termen ce este prevăzut de dispoziţiile art.283 alin.1 lit. a) din Codul muncii, motiv pentru care va respinge contestaţia ca fiind prescris dreptul reclamantului de a pretinde anularea măsurii concedierii, dispusă de pârâtă.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs, motivat în termenul legal, reclamantul J. E. F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant susţine că, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului său material la acţiune, instanţa de fond în mod greşit a apreciat contestaţia ca fiind tardiv formulată, întrucât, aşa cum a arătat şi a şi dovedit, decizia nu i-a fost comunicată la data de 21.02.2006, ci la data de 05.11.2007, odată cu declaraţia de recurs din dosarul nr(...).

Arată că documentele transmise de către societatea intimată-pârâtă prin intermediul executorului judecătoresc au fost primite de mama sa, ci nu de către el, recurentul-reclamant, deoarece locuia, la data respectivă, în comuna E., situaţie cunoscută, de altfel, de către intimată, întrucât imobilul în care locuia în februarie 2006 şi în care locuieşte şi în prezent a fost cumpărat chiar de la societatea intimată. În plus, respectivele documente nu i-au fost transmise nici de către mama sa, aşa încât a fost în imposibiliate de a-şi formula apărarea.

Recurentul-reclamant precizează că nu poate fi reţinută motivarea instanţei potrivit cu care menţionarea adresei din(...), în cadrul dosarului nr(...), ar constitui dovada că acesta locuia, în momentul comunicării făcută prin intermediul executorului judecătoresc, cât şi ulterior, atâta vreme cât a dovedit contrariul, cu mai multe înscrisuri (facturi pentru utilităţi etc.).

Cu privire la fondul cauzei, arată că deşi decizia a fost întemeiată pe dispoziţiile art.65 din Codul muncii, pentru motivul desfiinţării postului ocupat, această desfiinţare nu a fost efectivă şi nici nu a avut o cauză reală şi serioasă, dovadă că a continuat să îşi îndeplinească atribuţiile ce îi reveneau potrivit contractului individual de muncă. Invocă dispoziţiile art.39 alin.1 din Codul muncii, potrivit cărora salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă.

De asemenea, recurentul-reclamant susţine că a semnat procesul-verbal de predare primire din data de 14.11.2006, ceea ce demonstrează faptul că patrimoniul T. Media – S.R.L. a fost în directa şi nemijlocita sa răspundere. Prin urmare, consideră că nu poate fi reţinută poziţia angajatorului în sensul că el, salariatul, nu ar mai fi avut activitate. Invocă dispoziţiile art.287 Codul muncii, potrivit cărora sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului şi arată că societatea intimată-pârâtă nu a făcut dovada temeiniciei concedierii sale.

Mai susţine că intimata-pârâtă a încălcat dispoziţiile art.73, art.74 şi art.75 din Codul muncii, având în vedere că aceasta nu a respectat dreptul la preaviz, astfel că măsura concedierii sale este lovită de nulitate absolută, fiind efectuată cu încălcarea procedurii prevăzute de lege (dispoziţiile art.76 Codul muncii).

În motivarea, în drept, a cererii de recurs, se invocă dispoziţiile art.299 şi următoarele din C o d u l d e procedură civilă.

Prin întâmpinarea formulată (filele 15 – 19 din dosarul de recurs), intimata-pârâtă S.C. T. Media – S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a sentinţei atacate, invocând apărări de fond la motivele de recurs.

Nu s-au administrat probe noi în prezentul recurs.

Analizând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, prin prisma apărărilor invocate prin întâmpinare, precum şi, din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art.304¹ din C o d u l d e procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.1 din C o d u l d e procedură civilă, îl va respinge ca atare, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în cuprinsul prezentei decizii:

Întrucât recurentul-reclamant nu a indicat temeiurile juridice ale cererii sale de recurs, indicând, doar generic, dispoziţiile art.299 şi următoarele din C o d u l d e procedură civilă, Curtea, făcând aplicarea dispoziţiilor art.306 alin.3 din C o d u l d e procedură civilă, apreciază că dezvoltarea motivelor de fapt invocate face posibilă încadrarea acestora în dispoziţiile art.304 pct.9 din C o d u l d e procedură civilă, astfel că va analiza recursul prin prisma acestor temeiuri de drept.

Cât priveşte recursul, Curtea are în vedere dispoziţiile C o d u l u i m u n c i i, adoptat prin Legea nr.53/2003, lege organică ce reglementează cadrul şi condiţiile în care se iniţiază, se derulează şi încetează raporturile juridice de muncă dintre salariat şi angajator.

Prin norme legale imperative, legea-cadru susmenţionată stabileşte, în mod expres, cazurile şi condiţiile în care poate avea loc încetarea contractului individual de muncă al salariatului, precum şi procedura ce trebuie parcursă la luarea măsurii concedierii.

Nerespectarea cerinţelor legale imperative este sancţionată cu nulitatea deciziei de concediere, nulitate ce nu poate fi acoperită în nici un mod, chiar legiuitorul utilizând sintagma „nulitate absolută”, pentru a înlătura orice dubiu asupra felului nulităţii ce intervine.

În ceea ce priveşte cazul de concediere prevăzut de dispoziţiile art.65 alin.1 din Codul muncii - unul dintre cazurile de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, reglementate în Secţiunea a 4-a a Capitolului V din Codul muncii, intitulat „Încetarea contractului individual de muncă” -, acesta se regăseşte în situaţia în care are loc desfiinţarea postului ocupat de salariat.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art.65 din Codul muncii (adoptat prin Legea nr.53/2003):

„(1) Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.

(2) Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.”.

Din interpretarea sistematică, logico-juridică a textului de lege suscitat, rezultă că cerinţele ce trebuie îndeplinite în cazul concedierii pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului sunt desfiinţarea efectivă a locului de muncă al acestuia, pentru motive ce nu ţin de persoana lui, dar care constituie, însă, o cauză reală şi serioasă, instanţele de judecată având doar a verifica îndeplinirea acestor cerinţe, fără a putea să se substituie angajatorului în aplicarea criteriilor în raport de care se face selecţia personalului în vederea concedierii.

Faţă de dispoziţiile imperative ale C o d u l u i m u n c i i, Curtea apreciază că sunt nefondate criticile formulate de recurentul-reclamant în sensul că instanţa de fond ar fi apreciat în mod greşit că este tardivă contestaţia pe care el a formulat-o împotriva Deciziei nr.1 din data de 15.02.2006 (fila 80 din dosarul de fond), prin care angajatorul a dispus concedierea sa, în temeiul dispoziţiilor art.65 din Codul muncii.

Cât priveşte susţinerile recurentului-reclamant în sensul că instanţa de fond ar fi pronunţat o soluţie greşită atunci când a reţinut că dreptul său material la acţiune s-a prescris şi că, în consecinţă, contestaţia împotriva deciziei de concediere a fost considerată ca fiind formulată tardiv, Curtea apreciază că aceste susţineri sunt doar simple afirmaţii formale, lipsite de conţinut juridic, astfel că le va înlătura ca nefondate.

În acest sens, Curtea reţine că la data de 21.02.2006, prin Notificarea nr.96/21.02.2006, înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc N. D. (filele 77 – 80 din dosarul de fond), i-a fost comunicat salariatului actul de concediere, la domiciliul din B,(...), aşa cum a fost acesta indicat în contractul individual de muncă (având ca părţi contractante salariatul şi angajatorul), din procesul-verbal de predare a Notificării (aflat la fila 78 din dosarul de fond), rezultând că semnătura de primire aparţine numitei J. B., mama recurentului-reclamant.

Rezultă, aşadar, că decizia de concediere i-a fost comunicată salariatului nu la data de 05.11.2007, odată cu declaraţia de recurs din dosarul nr(...), aşa cum, nefondat susţine acesta, ci încă de la data de 21.02.2006, la domiciliul indicat chiar de el, cu prilejul încheierii contractului individual de muncă.

Recurentul-reclamant susţine că el nu mai locuia la domiciliul din B,(...), ci în E., precum şi că angajatorul ar fi cunoscut acest aspect. Însă, câtă vreme el nu face dovada acestor susţineri, câtă vreme nu rezultă din probatoriile administrate în cauză împrejuarea că domiciliul său era în comuna E. şi că l-a încunoştiinţat, în mod expres, pe angajator cu privire la această împrejurare, Curtea apreciază că aceste susţineri nu au relevanţă în speţă.

Mai mult, conduita mamei recurentului-reclamant, care a semnat de primire fără a menţiona că fiul său locuieşte la altă adresă (de altfel, ea avea şi posibilitatea de a refuza primirea documentelor respective, pentru acest motiv), nu vin în sprijinul susţinerilor acestuia, ci dimpotrivă, le infirmă. T. de primire, mama recurentului-reclamant a confirmat, practic, faptul că acolo, la adresa din B, se afla şi domiciuliul acestuia.

Faptul că imobilul situat în comuna E. a fost cumpărat de la societatea intimată (situaţie ce ar fi fost cunoscută de către aceasta), nu constituie un temei suficient ca angajatorul să presupună că în luna februarie 2006 salariatul domicilia, de fapt, în comuna E., ci nu în B, la adresa indicată, oficial şi expres, în contractul individual de muncă.

De altfel, în cauza ce face obiectul dosarului nr(...), recurentul-reclamant şi-a indicat tot domiciliul din B, ci nu pe cel din E., ceea ce dovedeşte că în mod corect angajatorul i-a expediat documentele la domiciliul de care acesta uzita, în mod oficial.

Faţă de aceste aspecte, Curtea apreciază că în mod justificat instanţa de fond a constatat că dreptul material la acţiune al reclamantului s-a prescris, atâta timp cât decizia de concediere a fost comunicată acestuia încă de la data de 21.02.2006, iar el a formulat contestaţia cu depăşirea termenului legal de 30 de zile, prevăzut de dispoziţiile art.283 alin.1 lit. a) din Codul muncii, respectiv, abia la data de 03.12.2007 (data înregistrării pe rol a acţiunii introductive).

Faptul că respectivele documente nu i-ar fi fost transmise de către mama sa, astfel că ar fi fost în imposibilitate de a-şi asigura apărarea, nu are relevanţă, în speţă, întrucât aceste afirmaţii ale salariatului sunt neverificabile şi, totodată, culpa pentru necomunicarea, către angajator, a schimbării domiciliului, îi aparţine în mod exclusiv.

Câtă vreme a rezultat fără echivoc faptul că prima instanţă a pronunţat o soluţie justă atunci când a respins, ca tardiv formulată, contestaţia împotriva deciziei de concediere, Curtea apreciază că este de prisos a fi analizate celelalte critici formulate de recurentul-reclamant, în cuprinsul cererii de recurs.

Aceasta întrucât instanţa de fond a soluţionat cauza pe cale de excepţie, pronunţându-se, cu prioritate, potrivit dispoziţiilor art.137 alin.1 din C o d u l d e procedură civilă, numai cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, fără a antama fondul pricinii.

Ca urmare, poate face obiectul prezentului recurs doar soluţia dată excepţiei prescripţiei, nu şi aspectele ce ţin de dezlegarea fondului cauzei, întrucât decizia de concediere nu a fost anulată, ci a fost menţinută, ca o consecinţă a tardivităţii contestaţiei (s-a considerat că este prisos a mai fi analizată decizia, câtă vreme contestaţia este tardivă).

De asemenea, poate face obiectul analizei instanţei de recurs şi soluţia dată cererilor accesorii - referitoare la plata despăgubirilor egale cu drepturile băneşti ce i se cuvin salariatului, de la data concedierii şi până în prezent, precum şi la plata, către bugetele locale, a contribuţiilor aferente drepturilor băneşti pretinse, precum şi cererii conexe – referitoare la plata drepturilor salariale începând cu luna martie 2006, soluţie pe care Curtea o consideră temeinică.

Astfel, Curtea apreciază că în mod justificat prima instanţă a respins cererile accesorii, întrucât acestea ar fi putut fi încuviinţate numai în măsura în care s-ar fi admis acţiunea principală, ele urmând soluţia dată acesteia – accesorium sequitur principale.

Cât priveşte cererea conexă, Curtea constată că şi aceasta a fost corect soluţionată de instanţa de fond. Câtă vreme raporturile de muncă au încetat prin decizia nr.1 din data de15.02.2006, salariatul nu mai este îndreptăţit la plata drepturilor salariale începând cu luna martie 2006, aşa cum pretinde, întrucât, potrivit dispoziţiilor art.154 din Codul muncii: „Salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.”.

Ori, în condiţiile în care angajatorul, căruia, în temeiul dispoziţiilor art.287 din Codul muncii, îi aparţine sarcina probei, a făcut dovada faptului că raporturile de muncă ale salariatului au încetat în luna februarie 2006, iar salariatul nu a produs probe în măsură să infirme cele dovedite de către angajator, pretenţiile salariatului referitoare la plata salariului în continuare, începând cu luna martie 2006, apar ca neîntemeiate.

De asemenea, Curtea apreciază că sunt nefondate şi susţinerile referitoare la încălcarea, de către intimata-pârâtă, a dispoziţiilor art.73, art.74 şi art.75 din Codul muncii şi nerespectarea dreptului salariatului la preaviz, motiv pentru care măsura concedierii sale ar fi lovită de nulitate absolută, fiind efectuată cu încălcarea procedurii prevăzute de lege (dispoziţiile art.76 Codul muncii).

Într-adevăr, nerespectarea cerinţelor legale imperative este sancţionată cu nulitatea deciziei de concediere, nulitate ce nu poate fi acoperită în nici un mod, chiar legiuitorul utilizând sintagma „nulitate absolută”, pentru a înlătura orice dubiu asupra felului nulităţii ce intervine. Însă cerinţele legale referitoare la acordarea preavizului nu fac parte dintre acele cerinţe a căror nerespectare este sancţionată de legiuitor cu nulitatea absolută a actului de concediere. Doctrina juridică a statuat că angajatorul are posibilitatea de a renunţa la perioada de preaviz, în condiţiile acordării unor drepturi băneşti, salariatului.

De altfel, aşa cum s-a arătat mai sus, este de prisos a mai fi analizate aceste aspecte, câtă vreme contestaţia salariatului este formulată tardiv.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, Curtea apreciază că hotărârea fondului este legală şi temeinică, astfel că o va menţine ca atare.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.1 Cod proc. civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant J. E. F. .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant J. E. F., împotriva sentinţei civile nr.6236 din data de 13.10.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a VIII-a - Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.42949/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. „T. MEDIA” – S.R.L.

IREVOCABILĂ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26.05.2009.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

(...) (...) (...) (...) (...) (...) O. (...)

GREFIER,

D. N.

red. M.P. / tehnored. I.G.

2 ex. / 10.07.2009

Jud. fond: C.G.D.;

D.G.F.