• Tel. 0737.043.144 si 0722.415.993
  • Luni-Vineri 10:00-18:00


Litigiu de munca. Drepturi banesti. Recurs

Hotararea nr. 7480 din data 2009-12-16
Pronuntata de Curtea de Apel Craiova

- drepturi băneşti –

 

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C R A I O V A

SECŢIA A II-A CIVILĂ ŞI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 7480

Şedinţa publică de la 16 E. 2009

Completul compus din:

PREŞEDINTE (...) (...)

Judecător (...) (...)

Judecător (...) (...)

Grefier (...) (...)

*************

 

Pe rol, soluţionarea recursului declarat de pârâta SC E. SA – Membru P. Grup, împotriva sentinţei civile nr.846/09.02.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l G o r j în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi T. F., E. M., D. M. şi E. E., având ca obiect, drepturi băneşti.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, au lipsit părţile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează, că recursul este declarat şi motivat în termenul legal după care,

Constatându-se cauza în stare de judecată, s-a trecut la soluţionare.

 

C U R T E A

 

Asupra recursului de faţă:

T r i b u n a l u l G o r j prin sentinţa civilă nr.846 din 09.02.2009, a admis acţiunea formulată de petentii T. F., E. M., D. M., E. E., împotriva intimatei S.C. E. S.A. B.

A obligat intimata să plătească petentei drepturile băneşti reprezentând diferenta de plati compensatorii, dintre cele incasate conform Planului Social si cele cuvenite si neacordate in raport de nivelul salariului mediu net pe societate la data incetarii contractului individual de munca al fiecarui petent precum si la plata salariilor medii nete in functie de vechimea in munca cuvenite si neacordate la data incetarii contractului individual de munca, conform art.50 alin 1 din CCM, sume ce vor fi reactualizate la data plăţii efective.

Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că, atât planul social, cât şi amendamentele aduse acestuia nu reprezintă anexe ale contractului colectiv de muncă, chiar dacă sunt semnate de reprezentanţii societăţii şi reprezentanţii sindicatelor.

Potrivit art. 7 alin.2 din Legea nr.130/1996, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor, iar potrivit art.25 alin.1 din acelaşi act normativ, „contractul colectiv de muncă se încheie în formă scrisă, se semnează de către părţi, se depune şi se înregistrează la direcţia generală de muncă şi protecţie socială sau a Municipiului B, după caz” şi se aplică în continuare de la data înregistrării.

Conform art. 31 din Legea nr.130/1996, modificările aduse contractului colectiv de muncă trebuie să respecte aceleaşi condiţii ca cele prevăzute în art. 7 alin.2.

În raport de dispoziţiile legale de mai sus, instanţa consideră că atât planul social, cât şi amendamentele la acesta, au natura juridică a unor convenţii, dar nu constituie anexe la contractul colectiv de muncă, pentru că nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr.130/1996.

Potrivit art. 50 alin.1 din Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2005” la concediere, din motive care nu ţin de persoana salariatului, angajatorul îi plăteşte, în funcţie de vechimea acesteia, o indemnizaţie minimă de concediere, …” în cazul petentului -peste 10 ani vechime -5 salarii medii nete. N. mult decât atât, alin.4 al aceluiaşi articol prevede , fără echivoc, că prevederile acestui articol se completează cu prevederile planului social însuşit de părţi .

În raport de prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora „salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate”.

Astfel, amendamentul la planul social prin care se menţionează că drepturile acordate nu se cumulează cu cele prevăzute în art. 50 din C.C.M., este nul conform art. 38 Codul muncii, instanţa urmând să oblige intimata la plata drepturile prevăzute de art. 50 alin.1 din C.C.M./2007.

Intimata nu şi-a formulat apărarea şi nu a administrat dovezi din care să rezulte că a achitat petentului cele 3 salarii medii nete la nivel de unitate prevăzute de art.50 alin.1 din contractul colectiv de muncă pe anul 2006, aplicabil la data concedierii.

Cu privire la cererea de plata a diferentelor de plati compensatorii datorate ca urmare a executarii necorespunzatoare a acestei obligatii ,prevazute de art. 4 din Planul Social ,se retin urmatoarele:

In conformitate cu Planul Social E., anexă la Contractul Colectiv de muncă al societăţii înregistrat sub nr.2643/11.05.2005 punctul 4 „E. financiare” – invocat, de altfel, şi de intimată în preambulul deciziei de concediere, angajaţii disponibilizaţi sunt îndreptăţiţi să beneficieze, în funcţie de vechimea în muncă în cadrul intimatei, de indemnizaţii de concediere, calculate conform art. 50 din CCM.

Conform art.50 din Contractul Colectiv de Munca pe anul 2007 „la concedierea individuală din motive care nu ţin de persoana salariatului, angajatorul îi plăteşte, în funcţie de vechimea acestuia, o indemnizaţie minimă de concediere, în cazul petenţilor, peste 10 ani - 5 salarii medii nete.

Se menţionează că valorile acordate efectiv vor fi stabilite prin negociere cu G. E., prevederile domeniului vizat în articol completându-se cu prevederile Planului Social însuşit de părţi.

Conform Planului Social susmenţionat, salariul mediu brut E. care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizaţii de concediere acordate se va stabili pe baza celui din 2004, majorat în anii următori direct proporţional cu acelaşi procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în contractul colectiv de muncă.

Petentul a beneficiat de plăţi compensatorii calculate la nivelul salariului brut aferent anului 2007, deşi decizia de concediere a fost emisa în 2008.

Potrivit art.7 şi 8 din Legea 130/1996 „La negocierea clauzelor şi la încheierea contractelor colective de muncă, părţile sunt egale şi libere, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor.

Contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.”

Potrivit art.243 din Codul muncii, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi, iar neîndeplinirea obligaţiilor asumate atrage răspunderea părţilor care se fac vinovate de aceasta.

Nu poate fi reţinută apărarea intimatei în sensul că măsurile financiare prevăzute de art.50 din CCM cu cele prevăzute de planul social nu pot fi cumulate, întrucât din lecturarea celor două documente (semnate de ambele părţi, de altfel) nu rezultă că prevederile planului social sunt excluse sau înlăturate prin contractul colectiv de muncă în vigoare la data concedierii.

Mai mult decât atât, potrivit art.50 alin.4 din CCM/2007 ,,prevederile domeniului vizat în prezentul articol se completează cu prevederile planului social însuşi de părţi.”

Atât planul social, cât şi amendamentele aduse acestuia nu reprezintă anexe ale contractului colectiv de muncă, chiar dacă sunt semnate de reprezentanţii societăţii şi reprezentanţii sindicatelor.

Astfel, din interpretarea sistematică a amendamentului la acordul social prin care se menţionează că „prevederile domeniului vizat în articolul 50 se completează cu prevederile Acordului Social însuşit de părţi, iar dacă există reglementări mai favorabile, se aplică acestea” rezultă că drepturile acordate se cumulează cu cele prevăzute în art. 50 din C.C.M., şi nicidecum nu se exclud, instanţa urmând să oblige intimata la plata drepturile prevăzute de art. 50 alin.1 din C.C.M./2007.

Pentru considerentele expuse mai sus, instanţa urmează să admită acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta SC E. SA B, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prima critică vizează modul de soluţionare al excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, recurenta precizând că dreptul la suplimentările salariale solicitate rezultă din CCM, acţiunea formulată fiind prescrisă, raportat la dispoz. art. 283 alin.1 din Codul muncii, în conformitate cu care cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă or ale unor clauze ale acestuia.

Fără nicio motivare instanţa a respins această excepţie, considerând că sub aspectul drepturilor salariale de orice natură sunt incidente prev. art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii, acţiunea fiind supusă prescripţiei de 3 ani.

Cea de-a doua critică vizează modul de soluţionare a acţiunii pe fond prin care s-a susţinut că instanţa a dat o interpretare greşită art. 50 din CCM şi acordurilor sociale şi nu a înţeles exact situaţia reală a acordării indemnizaţiilor de concediere.

Că, prin hotărârea pronunţată nu a făcut altceva decât să oblige recurenta la plata de două ori a dreptului bănesc numit „indemnizaţie de concediere”, cumulând, contrar regulilor de drept, prevederile mai favorabile (indemnizaţia ce se acordă conform acordurilor sociale) cu cele mai puţin favorabile (indemnizaţia ce se acordă până la momentul încheierii acordurilor sociale şi care se calcula prin cumul aritmetic al unui număr de maxim 4 sau 5 salarii medii nete).

Precizează că prin admiterea cererii, instanţa de fond a ignorat convenţia părţilor CCM trecând peste puterea de lege a unei convenţii legal încheiate, interpretând clauzele CCM total opus faţă de voinţa părţilor, exprimată în mod clar şi fără a lăsa loc interpretărilor, faptul că salariaţii care sunt concediaţi din motive care nu ţin de persoana acestora primesc o singură sumă de bani cu titlu de indemnizaţie de concediere.

Susţine că prin B. Sociale încheiate la 07.12.2005, 03.01.2006 şi 09.01.2007, semnate şi recunoscute de către ambele părţi semnatare ale CCM-ului, au fost stabilite următoarele: „. Plata unei indemnizaţii de concediere pentru vechimea în petrol, mai mare decât cea stabilită prin Contractul Colectiv de Muncă şi – stabilirea unor tranşe pentru vechimea în petrol, favorabile salariatului, după care se va calcula indemnizaţia de concediere”.

Verificând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată recursul fondat, urmând a-l admite, pentru următoarele considerente:

1. Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, se impun următoarele precizări:

Dispoziţiile art. 283 alin.1 din Codul muncii reglementează termenele de prescripţie pentru formularea cererilor în vederea soluţionării unui conflict de muncă, printre acestea fiind cel menţionat la lit. c (de 3 ani) - în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator şi cel menţionat la litera e (de 6 luni), în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.

Esenţial pentru stabilirea termenului de prescripţie aplicabil în cauză este a se determina natura juridică a dreptului pretins.

Împrejurarea că indemnizaţia de concediere solicitată de reclamantă a fost prevăzută în contractul colectiv de muncă nu poate constitui în sine un argument suficient pentru a atrage aplicare dispoziţiilor art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii.

Trebuie avută în vedere natura juridică a acestei indemnizaţii .

Având în vedere raţiunea pentru care se acordă indemnizaţia de concediere - aceea de a acoperi prejudiciul suferit de salariat ca urmare a încetării intempestive a contractului individual de muncă, din iniţiativa angajatorului, rezultă că aceste indemnizaţii au natura juridică a unor despăgubiri.

În speţă, obiectul conflictului individual dintre părţi îl constituie neplata indemnizaţiei de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, indemnizaţie care are natura juridică a unei despăgubiri, termenul de prescripţie pentru formularea unei astfel de acţiuni este de 3 ani, fiind reglementat de dispoziţiile art. 283 lit. c din Codul muncii.

Acestea sunt argumentele pentru care instanţa de recurs constată că acţiunea formulată de reclamantă nu este prescriptibilă în termenul de 6 luni reglementat de art. 283 alin. 1 litera e din Codul muncii, soluţia instanţei de fond asupra excepţiei fiind corectă, însă pentru alte considerente decât cele reţinute în primă instanţă.

2. Criticile recurentei legate de modul greşit de soluţionare a fondului cauzei sunt întemeiate:

a. Art. 50 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivelul unităţii, menţionează că, la concedierea din motive ce nu ţin de persoana salariaţilor, angajatorul are obligaţia de a plăti acestora o indemnizaţie minimă de concediere.

La alin. 4 s-a stipulat că prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu cele ale planului social însuşit de părţi.

Din coroborarea textelor menţionate anterior rezultă că art. 50 instituie în favoarea persoanelor concediate dreptul la o compensaţie bănească, intitulată indemnizaţie de concediere şi reprezintă una din măsurile de protecţie socială pe care angajatorul s-a obligat să le asigure angajaţilor săi prin contractul colectiv de muncă , stabilindu-se indemnizaţia minimă de care pot beneficia aceştia.

Aceasta înseamnă că, la data naşterii acestui drept, angajaţilor nu li se pot acorda drepturi băneşti sub acest minim, însă nu este exclusă acordarea unui cuantum superior al acestor drepturi.

Este motivul pentru care partenerii sociali care au negociat contractul colectiv de muncă au înţeles să stipuleze la alin. 4 al art. 50 că prevederile acestui articol se completează cu cele ale planului social, fiind vorba doar despre un singur drept, acela de a beneficia de compensaţii băneşti, cuantumul acestora şi modalitatea de calcul fiind menţionate detaliat în planul social.

Un argument în plus, în acest sens, îl constituie faptul că, în Amendamentul la planul social din 9. 01. 2006, părţile au menţionat că angajaţii, în funcţie de vechimea în E., vor primi următoarele pachete financiare cu titlu de indemnizaţii de concediere, iar salariul brut pe E. care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizaţii de concediere acordate se va stabili ca medie a tuturor salariilor brute acordate de E. salariaţilor săi în anul anterior celui în care se acordă respectiva indemnizaţie de concediere.

Părţile au înţeles să lămurească acest aspect şi prin Amendamentul la Planul social din 13.09.2006, făcând precizările corespunzătoare, în sensul că voinţa comună a părţilor la redactarea pct. 4 din Planul social a fost aceea de a modifica în favoarea salariaţilor indemnizaţiile de concediere stabilite prin art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă şi nu de a cumula indemnizaţiile de concediere acordate în baza Planului social cu cele acordate în baza art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă

Potrivit dispoziţiilor   art. 977 din Codul civil, deplin aplicabil şi în materia interpretării contractelor colective de muncă, „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante”.

Iar în problema cumulului indemnizaţiilor de concediere reglementate de art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă cu cele reglementate în Planul social părţile contractante şi-au exprimat expres şi neechivoc intenţia atât la momentul redactării contract ului colectiv de muncă, cât şi prin amendamentul la Planul social încheiat la 13.09.2006.

De altfel şi instanţa de fond a reţinut faptul că potrivit art. 9 din contractele colective de muncă „interpretarea clauzelor prezentului contract colectiv de muncă se face prin consens”. Cu toate acestea, în mod greşit, contrar înscrisurilor depuse la dosar care dovedesc consensul părţilor cu privire la cuantumul negociat al indemnizaţiilor de concediere, instanţa de fond apreciază clauzele ca fiind neclare şi consideră că este necesară o altă interpretare decât cea exprimată neechivoc de părţi.

Instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, trecând peste intenţia comună exprimată expres şi neechivoc de părţile contractante.

În condiţiile în care, prin prevederile Planului social, care completează contractul colectiv de muncă, nivelul indemnizaţiilor de concediere a fost majorat în favoarea salariaţilor sunt nefondate argumentele instanţei de fond în sensul că ar fi încălcate dispoziţiile 38 din Codul muncii . Plata unei indemnizaţii de concediere majorate la nivelul prevăzut de dispoziţiile din Planul social nu poate reprezenta o diminuare a drepturilor negociate prin contractul colectiv de muncă, iar clauzele Planului social sunt în mod evident mai favorabile salariaţilor concediaţi.

De aceea, Curtea constată că cererea privind plata drepturilor prevăzute de art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă este nefondată.

b. Şi în ceea ce priveşte modul de calcul al sumelor reprezentând indemnizaţii de concediere acordate conform prevederilor din Planul social, soluţia instanţei de fond este greşită. Apreciind că nivelul indemnizaţiei de concediere cuvenite contestatorului trebuia calculat în funcţie de nivelul salariului mediu brut pe E. din anul concedierii, instanţa de fond a nesocotit voinţa comună a partenerilor sociali care, la data de 09.01.2006 au menţionat în Amendamentul la Planul social, pct. 4, modul în care se stabilesc salariile medii brute care stau la baza calculului indemnizaţiilor de concediere, astfel:

„Salariul mediu brut pe E. care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizaţii de concediere acordate pe baza prezentului, se va stabili ca medie a tuturor salariilor brute acordate de E. salariaţilor săi, în anul anterior celui în care se acordă respectiva indemnizaţie de concediere”.

Faţă de faptul că reclamanţilor, aşa cum se menţionează chiar prin cererea de chemare în judecată, le-a încetat contractul de muncă în anul 2006, cuantumul indemnizaţiei de concediere trebuie să se raporteze la salariul mediu brut la nivelul anului 2005. Curtea constată că, şi de această dată, instanţa de fond a nesocotit voinţa comună a părţilor, exprimată expres şi neechivoc, atâta timp cât a considerat că plăţile compensatorii cuvenite reclamanţilor trebuie să se raporteze la salariul brut aferent anului 2007 .

Sunt argumentele pentru care, Curtea în temeiul dispoz. art. 312 Cod pr. civ. raportat la art. 304 pct. 8 din C o d u l d e procedură civilă, va admite recursul şi va modifica în tot sentinţa, în sensul că va respinge pe fond cererea de chemare în judecată.

 

 

 

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC E. SA – Membru P. Grup, împotriva sentinţei civile nr. 846 din 09.02.2009, pronunţată de T r i b u n a l u l G o r j în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi T. F., E. M., D. M. şi E. E., având ca obiect, drepturi băneşti.

Modifică sentinţa civilă nr. 846 din 09.02.2009 şi respinge acţiunea formulată de reclamanţii T. F., E. M., D. M. şi E. E. împotriva pârâtei SC E. SA – Membru P. Grup.

Decizie irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică de la 16 E. 2009.

Preşedinte,

(...) (...)

Judecător,

(...) (...)

Judecător,

(...) (...)

 

Grefier,

(...) (...)

 

Red.jud. L.(...)/ 2 ex./ 2 februarie 2010

U..3ex/

J.f.L.(...)/R.N.

Toate spetele


Sus ↑