Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L T Â R G U M U R E Ş

SECŢIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE,

PENTRU MINORI ŞI FAMILIE

DECIZIA NR. 1752/R

Şedinţa publică din 25 O. 2009

Completul compus din:

T. E. - Preşedinte

T. N. - Judecător

N. E. J. - Judecător

Grefier - T. T. O.

Pe rol judecarea recursurilor declarate de reclamantul E. M., cu domiciliul în Tg. M,(...), .1 şi pârâta SC E. România SRL, cu sediul în E.,(...), jud. I, împotriva sentinţei civile nr. 852 din 16 iunie 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l M u r e ş în dosarul nr(...) (format vechi 1951/2009).

La apelul nominal făcut în şedinţa publică se prezintă pentru reclamantul recurent E. M. lipsă, avocat N. B. şi reprezentantul pârâtei recurente avocat E. S..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile sunt declarate şi motivate în termenul legal prevăzut de lege şi sunt scutite de la plata taxei de timbru, după care ;

Neformulându-se cereri, instanţa acordă cuvântul în susţinerea recursurilor.

Reprezentantul reclamantului recurent susţine recursul aşa cum este motivat în scris, solicită admiterea lui, în sensul constatării nulităţii absolute a Deciziei nr.732/19.03.2009, obligarea pârâtei la plata tuturor drepturilor salariale de care a fost lipsit până la data reintegrării efective în postul ocupat anterior de şef raion electricitate la magazinul E. Tg.M, şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale pe perioada suspendării contractului individual de muncă, datorită cercetării disciplinare, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Cu privire la recursul părţii adverse solicită respingerea lui ca nefondat conform motivelor cuprinse în întâmpinarea depusă la dosar susţinând că aspectele la care se face referire în recurs au fost corect apreciate şi motivate de instanţa de fond.

Reprezentantul pârâtei recurente susţine recursul, solicită admiterea lui, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea pe fond a cauzei, a se dispune respingerea contestaţiei formulate de reclamantul E. M., împotriva deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, invocând prevederile art.304 pct. 9 Cod procedură civilă, art.2 pct.1 din cap.4.4, art.3 din cap. 4.2 din Instrucţiunile privind sancţionarea disciplinară şi demiterea unui angajat E., dispoziţiile art.267 alin.(4) Codul muncii şi dispoziţiile art.75 lin.(2) din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007 -2010. Subliniază faptul că art.268 alin.(2) din Codul muncii prevede expres menţiunile ce trebuie să fie incluse în orice decizie de sancţionare şi aceste prevederi au fost respectate. Faţă de recursul reclamantului, cere respingerea lui ca nefondat, menţinerea Deciziei nr.732/19.03.2009 prin care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă al reclamantului.

C U R T E A,

Prin sentinţa civilă nr. 852 din 16 iunie 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l M u r e ş , Secţia civilă. s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul E. M. în contradictoriu cu pârâta S.C. E. România SRL E. şi s-a dispus anularea în parte a deciziei nr. 732 din 19 martie 2009, emisă de pârâtă, numai sub aspectul individualizării sancţiunii disciplinare, în sensul înlocuirii sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă, cu sancţiunea reducerii salariului de bază pe o perioadă de 3 luni cu 10%; s-a dispus, de asemenea reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior, aceea de şef raion la Magazinul E. Târgu-M ; pârâta a fost obligată la plata în favoarea reclamantului a tuturor drepturilor salariale de care acesta a fost lipsit, începând cu data desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă şi până la data pronunţării prezentei hotărâri; celelalte pretenţii ale reclamantului au fost respinse; pârâta a fost obligată şi la cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs reclamantul E. M. şi pârâta S.C. E. România SRL, cu sediul în comuna E., judeţul I.

Reclamantul E. M. a solicitat modificarea sentinţei atacate, în sensul constatării nulităţii absolute a deciziei nr. 732 din 19 martie 2009, obligarea pârâtei la plata tuturor drepturilor salariale de care a fost lipsit până la data reintegrării efective în postul ocupat anterior de şef raion electrice la magazinul E. Târgu-M şi obligarea pârâtei inclusiv la plata drepturilor salariale pe perioada suspendării contractului individual de muncă, datorită cercetării disciplinare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului s-a arătat că prin sentinţa atacată instanţa de fond a dispus anularea doar în parte a deciziei nr. 732 din 19 martie 2009, emise de S.C. E. România SRL înlocuind sancţiunea desfacerii disciplinare a contractului de muncă cu cea a reducerii salariului de bază pe o perioadă de 3 luni cu 10%.

Reclamantul a susţinut că mod întemeiat instanţa de fond a reţinut că decizia contestată a fost emisă nelegal prin încălcarea dispoziţiilor obligatorii ale art. 258 lit. f din Codul muncii, raportat la art. 2 lit. e din Cap. X a Regulamentului intern coroborat cu prevederile instrucţiunii de lucru E. – DS – 02-99, relatând pe larg şi punctual încălcarea acestor norme de către pârâta S.C. E. România SRL.

În acest context s-a apreciat că soluţia dată cu aplicarea corectă a legii ar fi fost constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 732/2009 având în vedere şi prevederile art. 76 din Codul muncii conform cărora concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, este lovită de nulitate absolută.

S-a mai invocat faptul că nerespectarea procedurii prevăzute de lege a existat şi pe durata suspendării contractului individual de muncă datorită declanşării cercetării disciplinare împotriva reclamantului, acesta considerând că prejudiciul suferit prin lipsire sa de drepturile salariale în această perioadă trebuie reparat dacă întreaga procedură este lovită de nulitate.

Reclamantul a mai arătat că în condiţiile în care s-a constatat nulitatea absolută a concedierii, instanţa de fond reţinând încălcările procedurale, nu ar fi trebuit să analizeze în fond ceea ce s-a întâmplat între reclamant şi numita T. I., între cauzele de nulitate absolută şi cele care atrag anularea deciziei de concediere având prioritate primele şi în consecinţă, instanţa nu ar fi trebuit să dispună înlocuirea sancţiunii cu reducerea salariului.

Referitor la drepturile salariale s-a arătat că instanţa trebuia să dispună acordarea drepturilor salariale până la reintegrarea efectivă.

În drept, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Pârâta S.C. E. România SRL a solicitat casarea sentinţei atacate şi în urma rejudecării pe fond a cauzei, să se dispună respingerea contestaţiei formulate de contestatorul E. M. împotriva deciziei de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă.

În motivarea recursului s-a arătat că în mod eronat instanţa de fond a admis contestaţia formulată de reclamant bazându-se pe aşa-zise încălcări ale Instrucţiunilor privitoare la sancţionarea disciplinară şi demiterea unui angajat E., oferindu-i o forţă juridică mai mare decât în realitate, întrucât numai nesocotirea unei dispoziţii legale imperative prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, pot avea ca urmare anularea unei decizii de sancţionare şi nesocotirea unor norme interne.

Pârâta a mai susţinut că instanţa de fond în mod eronat a reţinut că nu a existat o dispoziţie de întocmire a dosarului de cercetare disciplinară, încălcându-se astfel dispoziţiile interne privitoare la cercetarea disciplinară, deoarece procedura internă nu prevede o astfel de obligaţie, cercetarea disciplinară declanşându-se în momentul constatării săvârşirii unor fapte ce pot constitui abateri disciplinare.

Referitor la declaraţia pe propria răspundere a salariatului s-a arătat că potrivit prevederilor din Instrucţiuni se instituie posibilitatea şi nu obligaţia de a se însera în cuprinsul dosarului de cercetare disciplinară o asemenea declaraţie.

În ceea ce priveşte reţinerea instanţei, potrivit căreia comisia de cercetare disciplinară nu a fost corect constituită, în sensul că din această comisie a făcut parte şi managerul de zonă, s-a precizat că managerul de zonă avea obligaţia de a face parte din comisia de cercetare, dispoziţiile art. 2 lit. a pct. a 1 din Cap. IV pct. 4 din Instrucţiuni fiind întocmai respectate la momentul constituirii comisiei de cercetare disciplinară.

Referitor la dreptul reclamantului de a fi asistat de un reprezentant al salariaţilor în cursul cercetării disciplinare, s-a făcut precizarea că nu există nicio normă legală sau convenţională care să instituie o astfel de regulă sub sancţiunea nulităţii absolute a cercetării disciplinare. Prevederile conform cărora salariatul cercetat trebuie să fie asistat de un reprezentant al sindicatului din care face parte, nu-şi pot găsi aplicarea în cazul reclamantului, deoarece la nivelul recurentei pârâte nu există un sindicat constituit al cărui membru să fi fost reclamantul.

S-a mai arătat că potrivit normelor legale, decizia de sancţionare nu trebuie să cuprindă menţiuni referitoare la aprobarea ei de către administratorul societăţii şi atâta timp cât decizia de sancţionare contestată este semnată de persoana cu atribuţii în domeniul resurselor umane, iar această semnătură nu este contestată, nu se pune problema unei eventual viciu.

În privinţa reţinerii instanţei de fond, potrivit căreia decizia de sancţionare se bazează pe declaraţiile martorei E. J., s-a precizat că aceasta este eronată, deoarece decizia de sancţionare s-a bazat exclusiv pe declaraţiile date de salariatul cercetat disciplinar şi în care recunoştea faptele imputate.

S-a mai relevat faptul că împrejurarea că reclamantul nu a mai fost sancţionat anterior pentru săvârşirea unor abateri disciplinare, nu împiedică cu nimic aplicarea celei mai drastice sancţiuni pentru săvârşirea unor abateri disciplinare grave, această interdicţie nefiind prevăzută de vreun text de lege.

Referitor la fondul cauzei, s-a susţinut că măsura dispusă prin decizia de sancţionare contestată este temeinică şi legală, sancţiunea disciplinară fiind stabilită în raport cu gravitatea abaterii disciplinare avându-se în vedere împrejurările în care fapta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie al salariatului, consecinţele abaterii disciplinare, precum şi comportarea generală în serviciu a salariatului.

În drept, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 304¹ Cod procedură civilă.

Atât reclamantul cât şi pârâta au formulat întâmpinări faţă de recursul declarat de partea adversă, solicitând respingerea ca nefondate a căilor de atac deduse judecăţii.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs şi în raport de prevederile art. 304¹ Cod procedură civilă şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, curtea reţine următoarele:

Prin decizia nr. 732 din 19 martie 2009, emisă de pârâta S.C. E. România SRL, cu sediul în comuna E., judeţul I, s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantului E. M., având funcţia de şef raion în cadrul punctului de lucru Magazin E. Târgu-M . Sancţiunea disciplinară s-a dispus în temeiul art. 264 alin. 1 lit. f coroborat cu art. 61 lit. a din Codul muncii, reţinându-se în sarcina reclamantului săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de pct. 2 subpct.4 lit. a din Cap.X al Regulamentului intern, conform căruia este considerată abatere gravă afectarea moralităţii sau integrităţii persoanei prin utilizarea unui limbaj obscen sau ameninţător sau prin rănirea sau lovirea în mod deliberat a clienţilor, a angajaţilor S.C. E. România SRL ori a altor persoane în toate locaţiile E. România SRL şi în orice moment când acţionează ca angajaţi ai companiei.

În concret s-a reţinut că în data de 18 februarie 2009 reclamantul a avut un comportament inadecvat care s-a manifestat prin ton ridicat, expresii şi gesturi nepoliticoase şi jigniri faţă de un superior ierarhic direct, în speţă faţă de numita T. I., care deţine funcţia de asistent manager în cadrul aceluiaşi magazin.

Instanţa de fond a reţinut că decizia sus-menţionată este lovită de nulitate absolută, întrucât au fost încălcate o serie de prevederi cuprinse în Instrucţiunea de lucru E. – DS – 02 – 99 – „Sancţionarea disciplinară şi demiterea unui angajat E.”.

Astfel s-a reţinut că nu a existat o dispoziţie de întocmire a unui dosar de începere a cercetării disciplinare, iar pârâta a omis să solicite declaraţia pe proprie răspundere a salariatului, aceasta constituind o etapă procedurală obligatorie. De asemenea, s-a reţinut că nu a fost regulamentar compusă comisia de cercetare, având în vedere că din aceasta a făcut parte managerul de zonă, care nu avea această competenţă, iar reclamantului nu i-a fost asigurat dreptul de a fi asistat de un reprezentant al salariaţilor. Totodată, s-a constatat că decizia de sancţionare nu a fost aprobată prin semnarea de administratorul societăţii, ci de un înlocuitor al cărui mandat valabil nu a fost inclus în conţinutul preambulului deciziei.

Instanţa de fond a mai reţinut că au fost încălcate şi prevederile art. 75 alin. 7 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, deoarece decizia de sancţionare se întemeiază pe declaraţia martorei E. J., care nu a fost pusă la dispoziţia reclamantului. Pe de altă parte, s-au încălcat şi prevederile art. 266 din Codul muncii, având în vedere că nu s-a ţinut seama de faptul că reclamantul a avut un comportament în serviciu ireproşabil, iar incidentul a fost izolat. În acest context, instanţa de fond a apreciat că gravitatea faptei este o împrejurare de fapt aflată la suverana apreciere a instanţei de judecată care poate cenzura dozarea sancţiunii în funcţie de împrejurările concrete, motiv pentru care a dispus înlocuirea sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului de muncă cu sancţiunea reducerii salariului de bază pe o perioadă de 3 luni cu 10%.

Conform prevederilor art. 258 lit. f din Codul muncii regulamentul intern cuprinde printre altele dispoziţii referitoare la abaterile disciplinare şi sancţiunile aplicabile, prevederile regulamentului fiind obligatorii atât pentru angajat, cât şi pentru angajator. Potrivit prevederilor art. 2 lit. e din Capitolul X al Regulamentului intern al pârâtei aplicarea unei sancţiuni disciplinare de către E. România SRL va respecta etapele descrise în instrucţiunea internă de lucru specifică – E. – DS – 02 – 99 – „Sancţionarea disciplinară şi demiterea unui salariat E.”.

Prin art. 3 din T. 4.1 al Instrucţiunii de lucru sus-menţionate se prevede că sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio sancţiune disciplinară nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea cerinţelor instrucţiunii în discuţie. Ca atare, nerespectarea oricăreia din cerinţele prevăzute în capitolul 4 care reglementează desfăşurarea acţiunii disciplinare atrage nulitatea absolută a sancţiunii aplicate.

În condiţiile în care regulamentul intern cuprinde norme imperative, obligatorii atât pentru angajat, cât şi pentru angajator, iar regulamentul intern al pârâtei, în materia aplicării sancţiunilor disciplinare, face trimitere la Instrucţiunea de lucru E.-DS-02-99, în mod nejustificat susţine pârâta că nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în această instrucţiune, nu poate conduce la constatarea nulităţii unei decizii de sancţionare, ci doar la sancţionarea persoanelor care nu respectă dispoziţiile din instrucţiune.

Pârâta a invocat faptul că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că nu au fost respectate o serie de prevederi cuprinse în Instrucţiunea de lucru E.-DS-02-99 pe parcursul derulării cercetării disciplinare.

Procedând la verificarea respectării dispoziţiilor din instrucţiunea sus-menţionată, instanţa de recurs reţine că potrivit art. 3 lit. d din subcapitolul 4.2 dosarul de începere a cercetării disciplinare trebuie să cuprindă obligatoriu declaraţia pe propria răspundere a salariatului cercetat disciplinar, iar atunci când nu doreşte să dea o astfel de declaraţie, se va menţiona în referatul F-E.-DS-02-99-02 că angajatul nu are nimic de declarat cu privire la abaterea constatată. Din actele dosarului rezultă că această cerinţă nu a fost respectată, întrucât în dosarul de cercetare disciplinară nu există o astfel de declaraţie, iar în referatul nr. 698 din 18 februarie 2009, încheiat cu ocazia cercetării disciplinare a reclamantului, nu există nici o menţiune în sensul că reclamantul nu doreşte să dea declaraţie pe proprie răspundere.

Din moment ce art. 3 lit. d din subcapitolul 4.2 prevede că declaraţia sus-menţionată este obligatorie, susţinerile pârâtei în sensul că prin aceste prevederi se instituie doar posibilitatea inserării unei astfel de declaraţii în dosarul de cercetare disciplinară, sunt nefondate.

De asemenea, potrivit art. 2 lit. a pct. a1 din subcapitolul 4.4 din Instrucţiunea de lucru în cazul reclamantului comisia de cercetare disciplinară trebuia să fie formată din directorul de magazin, un alt membru al conducerii magazinului şi inspectorul de resurse umane responsabil pentru magazin. În speţă, comisia de cercetare a fost constituită din managerul de zonă, directorul de magazin şi specialistul de resurse umane, deşi managerul de zonă avea o astfel de competenţă doar în cazul în care erau cercetaţi membrii conducerii magazinului(art. 2 lit.a pct. a 2 din Instrucţiunea de lucru). Pârâta nu a făcut nici o dovadă a susţinerilor sale conform cărora managerul de zonă face parte din conducerea magazinelor aflate în zona sa de atribuţii.

Prin art. 2 lit. i din subcapitolul 4.4 din Instrucţiunea de lucru se prevede că în cursul cercetării disciplinare salariatul are dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al angajaţilor. Reclamantul a formulat o cerere expresă în acest sens, înregistrată la pârâtă sub nr. 709 din 2 martie 2009, însă comisia de cercetare disciplinară nu a dat curs acestei cereri, încălcând astfel dreptul la apărare al reclamantului şi implicit una din cerinţele Instrucţiunii de lucru, a cărei nerespectare este sancţionată cu nulitate absolută. Faptul că la nivelul pârâtei nu există sindicat constituit, nu înseamnă că prevederea din Instrucţiunea de lucru contravine dispoziţiilor art. 267 alin. 4 din Codul muncii şi art. 75 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, conform cărora salariatul cercetat disciplinar dreptul să fie asistat de un reprezentant al sindicatului din care face parte, din moment ce tocmai pentru considerentul că la nivelul S.C. E. SRL nu există sindicat, această cerinţă a fost înlocuită cu aceea a asistării de către un reprezentant al angajaţilor.

Un alt motiv de nulitate absolută îl constituie, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, încălcarea de către pârâtă a prevederilor art. 75 alin. 7 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, conform cărora salariatul are dreptul să cunoască toate actele şi faptele cercetării. Astfel decizia de sancţionare se întemeiază şi pe declaraţia martorei E. J., înregistrată sub nr. 508 din 19 februarie 2009, care deţine funcţia de lucrător comercial în cadrul magazinului, însă această declaraţie nu a fost pusă la dispoziţia reclamantului.

Susţinerile pârâtei în sensul că decizia de sancţionare s-a bazat exclusiv pe declaraţiile date de reclamant, sunt nefondate în contextul în care în decizia de sancţionare s-a menţionat expres că s-a luat în considerare şi declaraţia martorei E. J..

Având în vedere nerespectarea de către pârâtă, pe parcursul cercetării disciplinare a reclamantului, a prevederilor sus-menţionate cuprinse în Instrucţiunea de lucru E.-DS-02-99 şi în Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, sancţiunea care intervine este aceea a nulităţii absolute. În aceste condiţii, în mod greşit instanţa de fond a dispus anularea deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă al reclamantului şi a înlocuit sancţiunea desfacerii disciplinare a contractului de muncă cu cea a reducerii salariului de bază pe o perioadă de 3 luni cu 10%, deoarece din moment ce decizia de sancţionare este lovită de nulitate absolută nu se mai poate face aplicarea principiului stabilirii graduale a sancţiunilor disciplinare prevăzut de art. 266 din Codul muncii şi art. 3 din subcapitolul 4.4 din Instrucţiunea de lucru E.-DS-02-99.

Instanţa de fond a mai reţinut ca motiv de nulitate absolută şi inexistenţa unei dispoziţii de întocmire a unui dosar de începere a cercetării disciplinare , însă nu există o astfel de cerinţă în Instrucţiunea de lucru, art. 3 din subcapitolul 4.2 prevăzând doar documentele pe care trebuie să le cuprindă în mod obligatoriu dosarul de cercetare disciplinară.

De asemenea, faptul că decizia de sancţionare nu a fost semnată de administratorul societăţii, ci de persoana cu atribuţii în domeniul resurselor umane, nu constituie motiv de nulitate absolută, în contextul în care prin procura înregistrată sub nr. 2531 din 6 ianuarie 2004, angajatorul SC E. România SRL, prin administratorul său, a împuternicit pe directorul de resurse umane să reprezinte firma în relaţiile cu salariaţii şi să semneze toate documentele ce privesc relaţiile de muncă.

Trebuie precizat însă că deşi aceste motive de nulitate reţinute de instanţa de fond nu se confirmă, sancţiunea nulităţii absolute intervine pentru celelalte motive care au fost examinate mai sus, această sancţiune operând de altfel chiar dacă a fost încălcată o singură cerinţă prevăzută de normele incidente în cauză.

În consecinţă, constatând că decizia de desfacere disciplinară a contractului de muncă al reclamantului este lovită de nulitate absolută, instanţa de recurs apreciază că nu se impune analizarea celorlalte motive de recurs invocate de pârâtă referitoare la fondul cauzei, respectiv la gravitatea sancţiunii aplicate şi la vinovăţia salariatului.

Pentru considerentele arătate, curtea reţine că sentinţa atacată a fost dată parţial cu aplicarea greşită a legii, având în vedere că tribunalul a dispus anularea deciziei de sancţionare, deşi a constatat existenţa unor motive de nulitate absolută, această sancţiune fiind atrasă de nerespectarea de către pârâtă a prevederilor art. 3 lit. d, din subcapitolul 4.2, respectiv art. 2 lit. a pct. a.1 şi art. 2 lit. i din subcapitolul 4.4 din Instrucţiunea de lucru E.-DS-02-99 raportat la art. 2 lit. e din Capitolul X al Regulamentului intern al pârâtei, precum şi a prevederilor art. 75 alin. 7 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010. Conform art. 76 din Codul muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută şi prin urmare sentinţa pronunţată de instanţa de fond se impune a fi modificată în parte în sensul de a se constata, în urma admiterii acţiunii reclamantului, nulitatea absolută a deciziei contestate, măsura anulării acestei dispoziţii fiind nelegală, prin prisma prevederilor legale la care s-a făcut referire mai sus.

În ceea ce priveşte plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului ca urmare a desfiinţării deciziei de sancţionare, trebuie precizat că acestea i se cuvin reclamantului începând din data de 23 februarie 2009, când a început să-şi producă efectele decizia nr. 506 din 19 februarie 2009 emisă de pârâtă prin care s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului, sub acest aspect fiind incidente prevederile art. 52 alin. 2 şi ale art. 78 din Codul muncii.

Faţă de cele ce preced, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, instanţa de recurs va admite recursul declarat de reclamant şi va modifica în parte sentinţa atacată în sensul că va constata nulitatea absolută a deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă al reclamantului nr. 732 din 19 martie 2009 şi va obliga pârâta la plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului începând cu data de 23 februarie 2009 până la reintegrarea efectivă. Totodată în temeiul aceloraşi prevederi legale, recursul pârâtei va fi respins ca nefondat.

Cu aplicarea art. 274 Cod procedură civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:

Admite recursul declarat de reclamantul E. M., domiciliat în Târgu-M,(...), .1, judeţul M şi pârâta SC E. România SRL, cu sediul în E.,(...), jud. I, împotriva sentinţei civile nr. 852 din 16 iunie 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l M u r e ş, Secţia civilă în dosarul nr(...).

Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că obligă pârâta SC E. România SRL cu sediul în E.,(...), judeţul I la plata drepturilor salariale în favoarea reclamantului, începând cu data suspendării contractului individual de muncă

(23 februarie 2009) şi până la reintegrarea efectivă.

Constată nulitatea absolută a deciziei nr. 732 din 19 martie 2009 emisă de pârâtă.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E. România SRL împotriva aceleiaşi sentinţe civile.

Obligă pârâta să-i plătească reclamantului suma de 800 lei, cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică din 25 O. 2009.

PREŞEDINTE, JUDECĂTORI,

T. E. T. N.

N. E. J.

GREFIER

T. T. O.

Red. S.N.

Tehnored:B.I./4.ex.

Jud. fond:C.T.-M.E.

-22.01.2010-