Cabinet avocat Dreptul muncii

(7137/2008)

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR.1249/R

Şedinţa publică din 27.02.2009

Curtea compusă din :

PREŞEDINTE – (...) (...) I

JUDECĂTOR – (...) (...) (...)

JUDECĂTOR – (...) (...) B.

GREFIER – E. N.

*****************

Pe rol fiind soluţionarea cererii de recurs formulată de recurenta Agenţia pentru Dezvoltare Regională B - I, împotriva sentinţei civile nr.4308 din data de 22.05.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.36951/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimatul N. H..

La apelul nominal făcut în şedinţa publică a răspuns, la prima strigare a cauzei, recurenta, prin avocat E. B., cu împuternicire avocaţială emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.(...)/2008, lipsind intimatul.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care:

Se învederează faptul că intimatul a depus la dosar, prin serviciul registratură, la data de 25.02.2009, întâmpinare în 2 exemplare.

Se comunică recurentei, prin avocat, un exemplar al întâmpinării.

Recurenta, prin avocat, depune la dosar concluzii scrise.

La a doua strigare a cauzei, nu au răspuns părţile.

Curtea constată că, prin întâmpinare, intimatul a solicitat amânarea cauzei pentru lipsă de apărare, cerere ce nu este temeinic motivată având în vedere faptul că citarea intimatului a fost făcută din 20.11.2008 , existând timp suficient pentru angajare apărător.

Curtea, constatând cauza în stare de judecată, reţinând că s-a solicitat judecarea pricinii în lipsă de către recurentă, o reţine spre soluţionare.

C U R T E A,

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.4308 din data de 22.05.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.36951/3/LM/2007, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul N. H., în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Dezvoltare Regională B I, în parte, a fost anulată decizia de sancţionare nr.449/14.09.2007, emisă de intimată, s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei, prin restituirea către salariat a sumelor reţinute în baza deciziei, au fost respinse pretenţiile contestatorului având ca obiect daune morale, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.268 alin.1 din Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisa in forma scrisa, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţa despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Cele două termene, prevăzute de art.268 alin.1 din Codul muncii, sunt termene de prescripţiei extinctivă, în interiorul cărora angajatorul este obligat atât să ia la cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare, cât şi să emită decizia de sancţionare disciplinară.

În privinţa termenului de 30 de zile, acesta curge de la data la care reprezentantul angajatorului persoană juridică abilitat să aplice sancţiuni disciplinare ( director general, director, preşedinte, administrator, etc.) a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii fie prin sesizarea sa printr-un act, referat, corespondenţă, orice alt înscris din care se poate deduce cu certitudine data certă, fie prin constatarea directă şi nemijlocită a faptei respective de către acesta.

Sub acest aspect, instanţa a reţinut că sancţiunea disciplinară aplicată de intimată s-a făcut, pentru o parte din faptele sancţionate, cu depăşirea de prescripţie de 30 de zile, prevăzut de art.268 alin.1 Codul muncii.

Astfel, în privinţa faptei ce a fost sancţionată ca abatere disciplinară, respectiv „faptele săvârşite prin adresa nr.2439/17.07.2007", (deşi adresa apare înregistrată la intimată cu data de 17.06.2007, astfel cum rezultă din numărul de înregistrare de pe acest document), Tribunalul a constatat că din chiar cuprinsul dispoziţiei de sancţionare disciplinară, din numărul de înregistrare al acestei adrese şi din cuprinsul vizei puse de chiar Directorul General al intimatei pe aceasta, rezultă faptul că „cele scrise de dl. N. H." în această adresă au fost cunoscute de Directorul General al intimatei chiar la această dată, când a solicitat salariatului să precizeze temeiul legal al cererii sale şi să dea „notă explicativă" pentru afirmaţiile sale din cuprinsul acestei adrese referitoare la şedinţa D. şi cu privire la cunoaşterea Regulamentului de organizare şi funcţionare.

În acest context, rezultă că pentru faptele imputate contestatorului cu referire la afirmaţiile sale din cuprinsul acestei adrese, persoana în drept să aplice sancţiunea disciplinară a luat în mod direct şi nemijlocit cunoştinţă la chiar dat înregistrării acesteia, probabil 17.07.2007 (numărul de înregistrare fiind încă şi mai vechi respectiv 17.06.2007, însă este probabil vorba de o eroare, fată de conţinutul adresei), context in care, aplicarea sancţiunii pentru fapte luate la cunoştinţă în data de 17.07.2007 la data de 14.09.2007 apare ca fiind făcută peste termenul de prescripţie de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, cu încălcarea prevederilor art.268 alin.1 din Codul muncii, ceea ce conferă aspect nelegal sancţiunii disciplinare aplicate pentru fapte prescrise.

Nu au fost reţinute susţinerile intimatei, în sensul că reclamantul a fost sancţionat pentru neîndeplinirea sarcinii de serviciu de a răspunde în termen la sarcinile trasate prin adnotările făcute pe această adresă şi nici susţinerea în sensul că termenul de 30 de zile calendaristice în care angajatorul este obligat să emită dispoziţia de sancţionare se calculează de la data când acesta a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, prin Referatul de cercetare disciplinară înregistrat cu nr.3300/13.09.2007, şi deci data de 13.09.2007 este data la care angajatorul a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare de către dl. N. H..

Astfel, din cuprinsul dispoziţie de sancţionare, atât la descrierea faptei cât şi la stabilirea faptelor ce sunt considerate „abateri grave" şi au fost reţinute şi sancţionate ca atare, rezultă neîndoielnic faptul că la punctul I al acestei dispoziţii i se impută salariatului „aserţiunile din cuprinsul adresei nr. 2439/17.07.2007" care nu sunt conforme cu Regulamentul cadru de Organizare şi Funcţionare a Consiliilor pentru Dezvoltare Regională aprobat prin H.G. nr. 1256/2004 şi cu Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Consiliului pentru Dezvoltare Regională I şi i se impută contestatorului necunoaşterea acestor reglementări", arătându-se că „prin solicitarea făcută cu adresa nr. 2439/17.07.2007, „Dl. N. H. dă dovadă de superficialitate şi de necunoaştere temeinică a dispoziţiilor legale în domeniu aplicabile A.D.R.B.I şi a normelor interne", şi încălcarea obligaţiei de „a nu transmite conducătorului unităţii aserţiuni neconforme cu dispoziţiile legale".

S-a arătat totodată, la rubrica destinată prevederilor încălcate prin faptele săvârşite de salariat, că „cele scrise de Dl. N. H. în cuprinsul adresei nr. 2439/17.07.2007 ...reprezintă abateri grave de la disciplina muncii , încălcând următoarele acte normative...."; aceeaşi referire se face la rubrica destinată temeiului de drept în baza căruia se aplică sancţiunea.

Faţă de concluzia la care a ajuns, referitoare la aplicarea sancţiunii disciplinare pentru aceste fapte peste termenul prevăzut de art.268 alin.1 din c o d u l m u n c i i, ceea ce atrage nelegalitatea deciziei de sancţionare disciplinară, Tribunalul a constatat că nu se mai impune analizarea temeiniciei acesteia, întrucât, câtă vreme răspunderea disciplinară a contestatorului nu mai putea fi angajată pentru aceste fapte, este de prisos analizarea existenţei acestora şi a celorlalte aspecte ce ţin de temeinicia deciziei contestate, faţă de efectele pe care le atrage asupra deciziei de concediere nelegalitatea emiterii acesteia cu încălcarea termenelor de ordine publică prevăzute de art. 268 alin.1 din Codul muncii, ceea ce atrage, în condiţiile art.268 alin.5 din Codul muncii, desfiinţarea sancţiunii astfel aplicate.

Întrucât sancţiunea disciplinară a fost aplicată de intimat pentru săvârşirea mai multor abateri disciplinare, iar pentru o parte a acestora Tribunalul a constatat prescrierea dreptului angajatorului de a aplica sancţiuni, faţă de sancţiunea nulităţii atrasă de aplicarea sancţiunii în raport de această faptă si fată de imposibilitatea admiterii în parte a contestaţiei şi anulării parţiale a deciziei de sancţionare disciplinară, sancţiunea nefiind individualizată pentru fiecare abatere în parte, ci avându-se în vedere la aplicarea acesteia toate faptele reţinute în sarcina salariatului, s-a apreciat că nulitatea în acest caz afectează în întregime decizia de sancţionare emisă, decizia neputând fi menţinută.

În privinţa capătului de cerere referitor la obligarea intimatei la plata sumei de 90.000 lei, reprezentând prejudiciul produs asupra onoarei şi reputaţiei profesionale şi asupra imaginii create în instituţie, tribunalul a constatat că daunele solicitate cu acest titlu, se încadrează în categoria prejudiciului personal nepatrimonial.

Or, acordarea unor daune morale în cazul dat este condiţionată de producerea unui minimum de probe şi de indicii din care să rezulte atât existenţa prejudiciului moral adus salariatului, prejudiciu a cărui întindere, de o anumită gravitate, să fie probată, întrucât nu se poate prezuma nici existenţa, nici întinderea prejudiciului personal nepatrimonial din însăşi existenţa măsurii sancţionării disciplinare, chiar dacă această măsură s-a dovedit a fi nelegală, iar susţinerea reclamantului în sensul lezării imaginii cât şi a existenţei unor consecinţe negative pe planul raporturilor sociale şi profesionale, chiar plauzibile în astfel de situaţii, nu pot fi primite de Tribunal, în condiţiile în care, cu privire la existenţa şi întinderea prejudiciului acestuia îi revenea sarcina probării acestor aspecte, nefiind suficientă simpla argumentare a lor.

De asemenea nu au fost dovedite nici restul susţinerilor contestatorului, cu privire la tratamentul diferenţiat la care a fost supus la momentul aplicării sancţiunii disciplinare, cu consecinţa respingerii în totalitate a acestui capăt de cerere.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat, pârâta Agenţia pentru Dezvoltare Regionala B I (A.D.R.B.I.).

În motivarea recursului, recurenta a arătat că prima instanţă a dat o interpretare şi aplicare greşită a legii, fiind subiectivă şi superficială în analizarea probatoriului administrat în cauză.

Astfel, instanţa reţine că decizia de sancţionare disciplinară contestată este nulă absolut, întrucât sancţiunea disciplinară a fost aplicată de intimată, pentru o parte din faptele sancţionate, cu depăşirea termenului de prescripţie de 30 de zile prevăzut de art.268 alin.1 Codul muncii, deşi dispoziţiile art.267 alin.1 şi 268 alin.2 din Legea 53/2003 - Codul muncii, stabilesc în mod clar motivele pentru care o decizie(dispoziţie) de sancţionare este nulă absolut, astfel că instanţa de fond nu putea să constate o nulitate absolută pentru ceva ce nu este prevăzut în celor două texte de lege invocate mai sus. Neemiterea unei decizii de sancţionare în termenul legal prevăzut de art.268 alin.1 din Codul muncii atrage decăderea angajatorului din dreptul de a mai emite o astfel de decizie, iar emiterea unei astfel de decizii cu depăşirea termenului atrage anularea ei ca fiind tardiv emisă, iar nu ca fiind nulă absolut.

Cu privire la termenul în care a fost emisă Dispoziţia nr.449/14.09.2007, s-a arătat că termenul de 30 zile calendaristice în care angajatorul este obligat să emită dispoziţia de sancţionare se calculează de la data când a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, calculat de la data la care comisia de cercetare disciplinară prezintă conducătorului unităţii Referatul de cercetare disciplinară, în speţă - 13.09.2007, deoarece abia la acea dată conducătorul unităţii ia la cunoştinţă despre săvârşirea unei abateri disciplinare de către salariat, această interpretare logică bazându-se pe argumente juridice referitoare la reglementarea şi procedura cercetării disciplinare prealabile.

De asemenea, recurenta a făcut referire şi la faptul că angajatorul are la dispoziţie termenul de 6 luni de la data săvârşirii faptei care ar putea fi abatere disciplinară, să organizeze activitatea unei comisii de cercetare disciplinară, care poate suferi modificări pe parcurs, în cazul în care un membru al comisiei este în incapacitate de a se prezenta la cercetare disciplinară, sau refuză să se prezinte, lucru de care va fi înştiinţat de ceilalţi membri ai comisiei sau chiar de către salariatul cercetat disciplinar, aceasta necesitând înlocuirea acelui membru al comisiei, precum şi alte situaţii care i se aduc la cunoştinţă Angajatorului pe parcursul cercetării disciplinare de către Comisie, dar şi pentru a studia raportul Comisiei de cercetare disciplinară.

Legiuitorul face o distincţie clară pentru cele două termene de prescripţie, primul termen de 30 zile calculându-se de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, fără ca angajatorul să poată să califice din oficiu o faptă ca fiind abatere disciplinară, decât în urma unei cercetări disciplinare prealabile efectuată de către o comisie, care îi va prezenta rezultatul cercetării şi dacă fapta săvârşită de salariat, pentru care a fost numită Comisia, reprezintă sau nu abatere disciplinară de la normele interne legale ale angajatorului. Acest termen este de prescripţie extinctivă şi duce la decăderea angajatorului de a aplica sancţiunea disciplinară pentru abaterea disciplinară săvârşită de salariat, cercetată, constatată şi prezentată de Comisia de cercetare disciplinară prealabilă în raportul (referatul) întocmit, dacă Angajatorul nu emite o Dispoziţie(Decizie) de sancţionare în termenul de 30 zile calendaristice calculat de la data înregistrării Raportului (referatului) de către Comisia de cercetare disciplinară.

Al doilea termen, de 6 luni de la data săvârşirii faptei, este un termen care include termenul de 30 zile, şi care nu poate fi depăşit, fiind de prescripţie extinctivă, legiuitorul făcând distincţie între săvârşirea abaterii disciplinare şi săvârşirea faptei, după cum rezultă şi din dispoziţiile art.263, 264 şi 266 din Codul muncii.

În speţă, angajatorul a emis Dispoziţia nr. 445/05.09.2007, prin care numeşte comisia de cercetare disciplinară prealabilă a d-lui N. H., în care a dispus la art.l alin.2 „Comisia va analiza cele consemnate de domnul N. H. în adresa nr.2891/15.08.2008", astfel că fapta supusă cercetării disciplinare este cea săvârşită de domnul N. H. prin adresa nr.2891/15.08.2008, fapt ce nu a fost analizat de Instanţa de judecată.

Este adevărat că în Referatul înregistrat cu nr.3300/13.09.2007, întocmit de Comisia numită prin Dispoziţia nr.445/05.09.2007, au fost analizate faptele ţinându-se seama şi de adresa nr.2439/17.07.2007, deoarece adresa nr.2891/15.08.2007, prin care salariatul a săvârşit fapte pe care angajatorul le-a sesizat la comisia de cercetare disciplinară, reprezintă un răspuns la acea adresă, astfel că nu putea Comisia de cercetare disciplinară să nu analizeze adresa nr.2439/17.07.2007, deoarece prin acea adresă i s-au trasat sarcini de serviciu salariatului, iar acesta a înţeles să-şi îndeplinească acele sarcini de serviciu prin emiterea adresei nr.2891/15.08.2007.

Astfel, a susţinut recurenta, chiar dacă s-ar calcula termenul de 30 zile de la data de 15.08.2007 - data adresei nr.2891/15.08.2007, dată la care încă nu expirase termenul maxim de 30 zile în care salariatul era obligat să răspundă la sarcinile trasate prin adresa nr.2439/17.07.2007, dispoziţia de sancţionare tot ar fi emisă în termenul pe care instanţa de fond a înţeles să-l interpreteze.

Este fără îndoială că, chiar dacă au fost analizate de către Comisia de cercetare disciplinară prealabilă prin referat şi faptele săvârşite de contestator prin adresa nr.2439/17.07.2007, atât comisia, cât şi Conducătorul unităţii au propus, respectiv aplicat sancţiunea pentru faptele săvârşite de salariat prin adresa nr.2891/15.08.2007, deoarece pentru aceste fapte a fost constituită comisia de cercetare disciplinară prealabilă şi pentru aceste fapte angajatorul a considerat că este posibil ca salariatul să fi încălcat normele interne legale ale A.D.R.B.I, sens în care sunt şi menţiunile făcute pe adresa nr.2981/15.08.2007 de Directorul General al A.D.R.B.I.

De asemenea, a arătat recurenta dl. N. H. recunoaşte că a refuzat îndeplinirea unor sarcini de serviciu, chiar în cuprinsul contestaţiei - pagina 3 alin.1 „este adevărat că în cuprinsul acelei adrese - 2891/15.08.2007, arătam Directorului General şi faptul că refuz să răspund la adnotările făcute de dânsul pe adresa nr. 2439/17.07.2007..."

Recurenta a solicitat admiterea recursului şi, pe fond, modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii contestaţiei ca fiind neîntemeiată şi nelegală.

Prin întimpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii primei instanţe.

Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât şi a dispoziţiilor art.304¹ C.pr.civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru motivele ce vor fi expuse în continuare:

Nerespectarea termenului de prescripţie de 30 de zile, prevăzut de art.268 alin.1 Codul muncii pentru efectuarea cercetării disciplinare, conduce la constatarea nelegalităţii deciziei de sancţionare disciplinară emise în aceste condiţii şi la anularea măsurii, ceea ce instanţa de fond a şi dispus prin hotărârea criticată de recurentă.

Împrejurarea că prima instanţă face referire, în considerentele hotărârii, şi la nulitatea absolută a deciziei de sancţionare nr.449/14.09.2007, emisă de intimată, pentru nerespectarea termenului sus menţionat, nu este de natură a conduce la modificarea soluţiei pronunţate, atâta vreme cât celelalte argumente şi dispozitivul hotărârii sunt concordante şi corecte juridic.

Trecând la examinarea următorului motiv de recurs, prin care se invocă faptul că termenul de 30 zile calendaristice în care angajatorul este obligat să emită dispoziţia de sancţionare se calculează de la data la care comisia de cercetare disciplinară a prezentat conducătorului unităţii Referatul de cercetare disciplinară, în speţă - 13.09.2007, deoarece abia la acea dată conducătorul unităţii a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei abateri disciplinare de către salariat, Curtea reţine că, în raport cu datele speţei în cauză, în mod corect s-a apreciat de către prima instanţă că, pentru faptele imputate contestatorului cu referire la afirmaţiile sale din cuprinsul adresei nr.2439/17.07.2007, persoana în drept să aplice sancţiunea disciplinară a luat cunoştinţă chiar la data înregistrării acesteia.

Este adevărat că art.268 din Codul muncii, reglementând cele două termene de prescripţie, face distincţie între „data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare” şi „data săvârşirii faptei”, însă în cauza dedusă judecăţii nu se poate considera că termenul de 30 de zile calendaristice a început să curgă de la data de 13.09.2007, la care comisia de cercetare disciplinară a prezentat conducătorului unităţii referatul întocmit, atâta vreme cât cele scrise în adresa nr. 2439/17.07.2007 au fost luate la cunoştinţă de conducătorul unităţii chiar la data înregistrării acesteia şi tot atunci i s-a cerut intimatului-contestator să dea notă explicativă privitor la conţinutul adresei.

Chiar dacă recurenta susţine că atât comisia, cât şi conducătorul unităţii au propus, respectiv aplicat sancţiunea pentru faptele săvârşite de salariat prin adresa nr.2891/15.08.2007, deoarece pentru aceste fapte a fost constituită comisia de cercetare disciplinară prealabilă şi pentru aceste fapte angajatorul a considerat că este posibil ca salariatul să fi încălcat normele interne legale ale A.D.R.B.I, aceste afirmaţii sunt contrazise prin însăşi decizia contestată, în care i se impută salariatului aserţiunile din cuprinsul adresei nr.2439/17.07.2007, care nu sunt conforme cu Regulamentul cadru de Organizare şi Funcţionare a Consiliilor pentru Dezvoltare Regională aprobat prin H.G. nr.1256/2004 şi cu Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Consiliului pentru Dezvoltare Regională I, necunoaşterea acestor reglementări, arătându-se că „prin solicitarea făcută cu adresa nr.2439/17.07.2007, „Dl. N. H. dă dovadă de superficialitate şi de necunoaştere temeinică a dispoziţiilor legale în domeniu aplicabile A.D.R.B.I şi a normelor interne", precum şi încălcarea obligaţiei de „a nu transmite conducătorului unităţii aserţiuni neconforme cu dispoziţiile legale".

Aşadar, este evident că parte din faptele avute în vedere ca abateri disciplinare, respectiv cele scrise în adresa nr.2439/17.07.2007, au constituit temei al sancţionării acestuia, chiar dacă dispoziţia de constituire a Comisiei pentru cercetarea disciplinară prealabilă face referire numai la „analizarea celor consemnate de domnul N. H. în adresa nr.2981/15.08.2007”, astfel încât aplicarea sancţiunii la data de 14.09.2007, pentru fapte luate la cunoştinţă în data de 17.07.2007, apare ca fiind făcută peste termenul de prescripţie de 30 de zile, prevăzut de art.268 alin.1 din Codul muncii.

Faţă de cele mai sus arătate, în temeiul art.312 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta Agenţia pentru Dezvoltare Regională B - I, împotriva sentinţei civile nr.4308 din data de 22.05.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.36951/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimatul N. H..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 27.02.2009.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

E. I T. H. E. B.

E. J. T.

GREFIER

N. E.

Red. Z.P.I.

Dact. A.C./2ex

07.04.2009

Jud. fond: N. B. H.; N. D.