Cabinet avocat Dreptul muncii

(3675/2009)

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I

SECŢIA A VII-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

Decizia civilă nr. 7107/R

Şedinţa publică din data de 03 decembrie 2009

Curtea constituită din:

PREŞEDINTE – (...) (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) M. (...)

GREFIER - G. E.

Pe rol soluţionarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă I. (E.) M., împotriva sentinţei civile nr. 309 din 14 ianuarie 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr. 38678/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ POŞTA ROMÂNĂ, prin Direcţia de Poştă B, având ca obiect – acţiune în constatare.

Dezbaterile în cauză au avut loc în şedinţa publică din data de 26.11.2009, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunţării soluţiei la data de 03.12.2009, când a decis următoarele:

C U R T E A,

Constată că prin sentinţa civilă nr. 309 din 14 ianuarie 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr. 38678/3/LM/2007, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta I. (E.) M., în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ POŞTA ROMÂNĂ, prin Direcţia de Poştă B.

S-a constatat încetată suspendarea contractului individual de muncă în baza deciziei nr. 50/30.12.1997.

S-a respins ca nefondată cererea de despăgubiri pentru perioada ulterioară datei de 06.12.2004.

S-a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă şi s-au respins ca prescrise pretenţiile aferente perioadei 30.12.1997-06.12.2004.

S-a admis în parte cererea formulată de expert şi s-a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 500 lei, supliment de onorariu.

Reclamanta a declarat recurs, criticând sentinţa precitată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

1. Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă).

Susţinerile instanţei sunt contradictorii, iar interpretarea conform căreia suspendarea contractului nu a mai intervenit de drept în anul 2000 este nelegală.

La fila 2 paragraf ultim din sentinţă, instanţa susţine că prevederile art. 16 din Legea nr. 1/1970 stabilesc „o obligaţie imperativă de suspendare a contractului de muncă în sarcina angajatorului”, precum şi că „în baza principiului simetriei şi suspendarea contractului încetează de drept în momentul constatării nevinovăţiei salariatului.”

La fila 3 paragraf 3 instanţa susţine că suspendarea contractului de muncă a încetat de drept în anul 1999, luna noiembrie, odată cu primirea adresei nr. 1807/VIII-I/1999 din 23.11.1999.

Deşi în anul 2000 pârâta a formulat o nouă plângere penală împotriva reclamantei, iar prevederile art. 16 din Legea nr. 1/1970 erau în vigoare, instanţa susţine că suspendarea contractului nu a mai intervenit de drept, putându-se dispune o nouă suspendare.

Dacă în anul 1998, momentul la care a fost suspendat contractul de muncă, opera o suspendare de drept potrivit art. 16 din Legea nr. 1/1970, situaţia era identică şi în anul 2000.

Drept urmare, de la momentul formulării plângerii penale de către angajator (06.04.2000), a intervenit o nouă suspendare de drept a contractului individual de muncă.

Prin adresa nr. 5347/01.10.2003, plângerea pârâtei a fost respinsă.

Legea nr. 1/1970 a fost abrogată prin intrarea în vigoare a noului Cod al N. (Legea nr. 53/2003) la data de 01.03.2003.

La momentul soluţionării plângerii penale (01.10.2003) erau aplicabile prevederile art. 52 alineatul 1 lit. c din Codul muncii. Din interpretarea acestui text prin raportare la vechea reglementare (art. 16 din Legea nr. 1/1970) rezultă că suspendarea contractului individual de muncă nu mai operează de drept, ci ea poate fi dispusă de angajator.

Drept urmare, potrivit principiului simetriei, şi încetarea suspendării nu mai intervine de drept, ci trebuie dispusă de angajator.

Prin adresa nr. 220/CD/10.12.2003, pârâta a refuzat să dea curs cererii reclamantei de reîncadrare. Totodată, prin adresa nr. 220/CD/4137/16.04.2007, pârâta a refuzat să dea curs cererii reclamantei de constatare a încetării suspendării contractului de muncă.

Prin întâmpinarea formulată în prezenta cauză, pârâta susţine că şi în prezent contractul de muncă este suspendat.

În condiţiile în care angajatorul refuză să dispună încetarea măsurii suspendării, instanţa este aceea care o va face.

2. În mod greşit a fost admisă excepţia prescripţiei pentru perioada 30.12.1997-30.12.2004.

Suspendarea contractului individual de muncă pentru motivul prevăzut de art. 52 alineatul 1 lit. c din Codul muncii durează până la data achitării sau încetării procesului penal. Pe durata suspendării contractului individual de muncă se suspendă şi cursul prescripţiei.

Din interpretarea art. 52 raportat la vechea reglementare art. 16 din Legea nr. 1/1970) rezultă că suspendarea contractului individual de muncă nu mai operează de drept, ci ea poate fi dispusă de angajator. Drept urmare, potrivit principiului simetriei, şi încetarea suspendării nu mai intervine de drept, ci trebuie dispusă de angajator.

Având în vedere că pârâta a refuzat să dea curs cererii reclamantei din 16.03.2007, prin care solicita constatarea încetării suspendării şi plata drepturilor salariale aferente perioadei 30.12.1997 la zi, instanţa este aceea care va dispune încetarea suspendării, astfel încât termenul de prescripţie va curge de la acea dată.

În subsidiar, termenul de prescripţie a început să curgă cel mai devreme de la data primirii de către reclamantă a adresei nr. 3467/VIII/1/2007/22.10.2007, prin care Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 6 a informat-o că pe rolul instituţiei nu se mai află nici un dosar în care se efectuează cercetări asupra reclamantei.

În aceste condiţii, admiterea excepţiei prescripţiei este nelegală.

3. În mod greşit instanţa a respins cererea de obligare a pârîtei la plata drepturilor băneşti.

Susţinerea instanţei conform căreia reclamanta a stat în pasivitate între anii 1999 şi 2007 este nefondată.

Reclamanta a solicitat pârâtei să dispună reîncadrarea ca urmare a scoaterii de sub urmărire penală şi respingerii plângerilor penale.

Prin adresa nr. 220/15841/23.12.2002, pârâta a refuzat solicitarea reclamantei, susţinând că este cercetată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 195 din Codul Penal. Totodată, prin adresa nr. 101/3672/29.08.2002, pârâta a arătat că nu se poate pronunţa asupra memoriului reclamantei (prin care aceasta învedera că doreşte să se întoarcă la locul de muncă) până la soluţionarea definitivă a cercetărilor penale.

Prin adresa nr. 220/CD/5445/10.12.2003, pârâta a refuzat să dea curs cererii reclamantei de reîncadrare, afirmând că plângerea penală formulată în temeiul art. 246 din Codul Penal, nu este soluţionată definitiv.

În anul 2007 reclamanta a revenit cu o nouă cerere la Poşta Română.

Prin adresa nr. 3467/VIII – 1/2007/22.10.2007, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 6 a informat-o pe reclamantă că pe rolul respectivei instituţii nu se mai află nici un dosar în care să se efectueze cercetări asupra ei.

Din cele menţionate mai sus rezultă reaua credinţă a angajatorului, acesta refuzând dreptul la muncă al reclamantei chiar şi după ce plângerile penale au fost respinse definitiv. Interzicerea acestui drept de către pârâtă constituie o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii întrucât, prin atitudinea abuzivă a angajatorului, reclamanta a fost privată de dreptul de a munci şi de a fi remunerată pentru acest lucru.

Lipsirea reclamantei de drepturile salariale contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului.

În dovedirea motivelor de recurs a fost administrată proba cu înscrisuri.

Curtea, văzând disp. art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod Procedură Civilă şi apreciind că în raport de pretenţiile deduse judecăţii, de probatoriul administrat şi de normele juridice incidente, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, criticile exprimate în conţinutul primului motiv de recurs vor fi înlăturate ca nefondate, neputându-se reproşa Tribunalului faptul că ar fi pronunţat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii ori că susţinerile sale din considerentele sentinţei atacate ar fi contradictorii, aşa cum pretinde recurenta-reclamantă.

După cum rezultă din analiza probatoriului administrat în cauză (în special a înscrisurilor depuse de părţi), intimata-pârâtă a formulat plângere penală împotriva recurentei-reclamante pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 195 din Codul Penal.

Urmare a acestui fapt şi în considerarea dispoziţiilor art. 16 şi 17 din Legea nr. 1/1970, prin decizia nr. 50/30.12.1997 emisă de intimata-pârâtă s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă al recurentei.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 6 B a soluţionat plângerea amintită, dispunând încetarea procesului penal şi comunicând acest aspect recurentei-reclamante la data de 30.03.1999. Ulterior, la 23.11.1999, recurenta a fost înştiinţată că plângerea formulată de intimata-persoană juridică împotriva soluţiei Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 6 a fost respinsă de către Parchetul de pe lângă Curtea de A p e l B u c u r e ş t i.

Art. 16 din Legea nr. 1/1970 prevedea că „în cazul în care unitatea a făcut plângere penală împotriva unui salariat sau acesta a fost trimis în judecata pentru fapte penale, incompatibile cu funcţia deţinută, conducerea unităţii îl va suspenda din funcţie. Pe timpul suspendării nu se plătesc drepturile de salariu”, iar art. 17 alineatul 1 statua că „în cazul constatării nevinovăţiei salariatului sancţionat conform art. 13 sau suspendat din funcţie potrivit art. 16, acesta are dreptul la o despăgubire egala cu partea de salariu de care a fost lipsit.”

Din interpretarea logică, gramaticală şi sistematică a acestor dispoziţii legale rezultă că în situaţia constatării nevinovăţiei salariatului al cărui contract individual de muncă de muncă a fost suspendat, acesta trebuie să se prezinte la locul de muncă în vederea reluării activităţii.

Făcând aplicaţiunea corespunzătoare a acestei concluzii la situaţia din speţă, este evident că începând cu 30.03.1999 sau cel mai târziu de la data de 23.11.1999, recurenta-reclamantă era obligată să-şi reia activitatea şi să-şi îndeplinească îndatoririle de serviciu ce-i reveneau.

Recurenta trebuia să acţioneze astfel deoarece suspendarea contractului de muncă prevăzută de art. 16 din Legea nr. 1/1970 opera de drept, la fel întâmplându-se şi cu încetarea măsurii suspendării. Mai precis, şi încetarea suspendării intervenea tot de drept, ca efect al aplicării principiului simetriei formelor actelor juridice.

Cu toate acestea, ea nu s-a prezentat la locul de muncă, rămânând în pasivitate în perioada următoare datelor amintite anterior.

Prin urmare, în mod legal şi temeinic Tribunalul a constatat încetarea suspendării contractului individual de muncă al recurentei-reclamante.

Chiar dacă ar fi adevărat că în cursul anului 2000, la 06 aprilie, intimata-pârâtă ar fi introdus o nouă plângere penală împotriva recurentei-persoană fizică (de data aceasta pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 246 din Codul Penal), aceasta nu înseamnă că ar fi dispărut temeiul obligaţiei autoarei acţiunii de a se prezenta la locul de muncă şi nu semnifică nici faptul că atitudinea sa de pasivitate nu ar mai trebui sancţionată.

Dimpotrivă, tocmai ca urmare a situaţiei create prin acest comportament delăsător al recurentei, nu se poate concluziona că în cazul ei a intervenit o nouă suspendare de drept a contractului individual de muncă, consecinţă a celei de-a doua plângeri penale depusă contra ei de intimata-persoană juridică. Aceasta deoarece raporturile de muncă dintre părţi nu fuseseră reluate şi nu se aflau în derulare din vina recurentei, care nu a înţeles să-şi execute obligaţia premenţionată până la data formulării celei de-a doua plângeri. Or, suspendarea unui contract individual de muncă putea interveni doar dacă subzistau raporturile de muncă dintre părţi, căci nu se poate suspenda decât o situaţie care preexistă şi se află în curs de desfăşurare.

Iată de ce nu are nici un fel de relevanţă juridică în speţă existenţa acestei a doua plângeri penale şi faptul că ea a fost soluţionată după intrarea în vigoare a dispoziţiilor art. 52 alineatul 1 lit. c din Codul muncii.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este fondat, instanţa de fond admiţând în mod just excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 30.12.1997-06.12.2004.

Sub acest aspect trebuie arătat că acţiunea ce face obiectul prezentului proces, prin care s-a solicitat şi plata drepturilor băneşti cuvenite reclamantei începând cu 30.12.1997 la zi, a fost introdusă la data de 07.12.2007.

Or, în considerarea dispoziţiilor art. 166 din Codul muncii (pentru intervalul de timp de după 01.03.2003, de când este în vigoare Legea nr. 53/2003), respectiv a prevederilor art. 1, 3, 7 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 (pentru perioada 30.12.1997-01.03.2002), dreptul la acţiune în sens material al recurentei-reclamante cu privire la sumele de bani ce i s-ar fi cuvenit cu titlu de salarii este prescris, întrucât nu a fost exercitat în termenul legal de 3 ani. Pretenţiile de natură salarială puteau fi formulate doar în cadrul acestui interval de timp de 3 ani, calculat regresiv de la data depunerii cererii de chemare în judecată.

Aceasta este concluzia ce se impune în cauză prin interpretarea sistematică, logică şi gramaticală a dispoziţiilor legale precitate.

Rezultă că autoarea acţiunii putea solicita despăgubiri băneşti doar pentru perioada cuprinsă între 07.12.2004 şi data introducerii cererii de chemare în judecată.

Argumentele care au justificat înlăturarea primului motiv de recurs demonstrează netemeinicia şi a ultimului motiv al căii de atac exercitată în pricina de faţă, fiind necesare totuşi anumite precizări

Contractul individual de muncă este unul sinalagmatic, caracteristica sa esenţială fiind aceea a reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor ce revin părţilor.

Aşa fiind, înseamnă că persoana care are calitatea de angajat poate pretinde plata drepturilor salariale doar dacă a muncit, adică şi-a îndeplinit obligaţiile şi sarcinile de serviciu care îi reveneau.

S-a arătat în cele ce preced, însă, că de la data suspendării lor iniţiale şi până în prezent, raporturile de muncă dintre părţi nu s-au mai derulat, iar recurenta-reclamantă nu a mai prestat activităţi în favoarea intimatei-pârâte. Ca atare, nu este îndreptăţită să solicite despăgubiri.

Referitor la demersurile pe care recurenta-reclamantă le-ar fi întreprins în perioada 2002-2007 pentru a fi reîncadrată în muncă, demersuri cărora intimata-persoană juridică nu le-ar fi dat curs, este necesar a releva faptul că poziţia acesteia din urmă este absolut justificată. Întrucât vreme îndelungată (aproape 3 ani) autoarea acţiunii nu a înţeles să-şi execute obligaţiile ce-i reveneau faţă de intimata-pârâtă în temeiul contractului individual de muncă (îndatoririle de serviciu) şi nici nu a depus vreo diligenţă în acest sens, intimata-pârâtă era îndreptăţită să procedeze în sensul precitat.

Aceasta cu atât mai mult cu cât formulase o nouă plângere penală contra recurentei-reclamante pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 246 din Codul Penal.

Or, nici până în prezent nu s-a făcut dovada modului în care s-a rezolvat această cauză penală, adresa nr. 3467/VIII – 1/2007/22.10.2007 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 6 neavând nici un fel de relevanţă, deoarece din conţinutul ei nu rezultă că s-ar fi constatat nevinovăţia recurentei, astfel cum cere art. 52 alineatul 2 din Codul muncii coroborat cu art. 52 alineatul 1 lit. c din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă I. (E.) M., împotriva sentinţei civile nr. 309 din 14 ianuarie 2009, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr. 38678/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ POŞTA ROMÂNĂ, prin Direcţia de Poştă B.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi 03.12.2009.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, M. D. E. E. B. F. M. V.

GREFIER,

G. E.

TEHNORED/C.D./2 ex./29.12.2009.

Jud. fond:F. D.,D. C.G.