Cabinet avocat Dreptul muncii

- Contestaţie decizie de concediere –

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L S U C E A V A

SECŢIA CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA NR. 145

Şedinţa publică din 11 februarie 2010

Preşedinte (...) (...)

Judecător (...) (...)

Judecător (...) (...)

Grefier (...) (...)

Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamanta D. F., domiciliată în mun. B, str. A.T. (...), nr. 1, judeţul B, împotriva sentinţei nr. 1379 din 13 octombrie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B o t o ş a n i – Secţia civilă (dosar nr(...)).

La apelul nominal s-a prezentat consilier juridic U. E. D., pentru pârâta intimată Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă B, lipsă fiind reclamanta recurentă şi reprezentanţii pârâţilor intimaţi S.C. T. S.A. B şi Inspectoratul T e r i t o r i a l d e Muncă B.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, după care instanţa, constatând că nu sunt chestiuni prealabile şi recursul se află în stare de judecată, a acordat cuvântul la dezbateri.

Consilier juridic U. E. D., pentru pârâta intimată Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă B, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei pronunţată de T r i b u n a l u l B o t o ş a n i ca fiind legală şi temeinică.

Declarând dezbaterile închise, după deliberare,

C U R T E A ,

Asupra recursului de faţă, constată:

Prin cererea adresată T r i b u n a l u l u i B o t o ş a n i la data de 25.06.2009, reclamanta D. F. a chemat în judecată pârâtele S.C. T. S.A. B şi A.J.O.F.M. B, pentru anularea deciziei nr. 387 din 23.07.2008, reintegrarea pe postul deţinut anterior, plata despăgubirilor reprezentând echivalentul salariilor neîncasate de la data concedierii, cu cheltuieli de judecată.

În motivare a arătat în esenţă că, la 23.06.2008, reprezentanţii S.C. T. S.A. B a obligat-o să părăsească unitatea, că a fost angajată la data de 13.05.2008 şi în primele zile de activitate a fost supravegheată de mai multe persoane.

A mai arătat reclamanta că a desfăşurat o activitate bună în raport cu maşina pusă la dispoziţie de societate, iar în condiţiile în care contractul de muncă a fost încheiat pe perioadă nedeterminată, dispoziţia de încetare a raporturilor de muncă este contrară Legii 53/2003 şi Legii 76/2002, atâta timp cât nu există o motivare a măsurii dispuse.

Prin întâmpinare, pârâta S.C. T. S.A. B a solicitat respingerea contestaţiei. Arată pârâta că reclamanta a fost angajata societăţii în perioada 12.05.2008 – 23.06.2008, conform contractului individual de muncă 1710 din 12.05.2008, fiind stabilită o perioadă de probă de 30 de zile.

La 30.05.2008 a fost învoită, în datele de 2 şi 6.05.2008, aceasta a fost în concediu medical, iar în perioada 3 – 5.06.2008 a fost prezentă la serviciu, deşi ulterior a prezentat un certificat medical pentru această perioadă.

Ulterior, reclamanta a prezentat certificate medicale pentru perioadele 9.06.2008 – 13.06.2008 şi 14.06.2008 – 20.06.2008. Datorită randamentului scăzut,, s-a decis încetarea raporturilor de muncă, prin adresa 2435/17.06.2008, reclamanta a fost notificată, în condiţiile art. 31 alin. 4 ind. 1 din Legea 53/2003, iar, ulterior, a fost emisă decizia 387/2008, în prima zi după ce aceasta s-a prezentat la muncă după perioada de incapacitate temporară de muncă.

Actul emis îndeplineşte cerinţele Legii 53/2003, iar Legea 76/2002 nu conţine prevederi cu privire la încetarea raporturilor de muncă.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Agenţia Teritorială de Ocupare a Forţei de Muncă B a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în condiţiile în care reclamanta a avut relaţii de muncă cu pârâta S.C. T. S.A. B.

La data de 22.09.2009, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a Inspectoratului T e r i t o r i a l d e Muncă B, pentru faptul că această instituţie nu i-a eliberat dispoziţia de încetare a raporturilor de muncă, iar pârâta S.C. T. S.A. B nu i-a comunicat actul în termen legal.

A înţeles să solicite şi acordarea tichetelor de masă, plata sporului de vechime şi a indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă, efectuarea cuvenitelor menţiuni în carnetul de muncă al reclamantei, plata drepturilor salariale decurgând din efectuarea orelor suplimentare în zilele de sâmbătă, pontarea zile de 2.06.2008.

Prin sentinţa civilă nr. 1379 din 13.10.2009, T r i b u n a l u l B o t o ş a n i a disjuns capătul de cerere având ca obiect diferenţa de indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă B şi Inspectoratul T e r i t o r i a l d e Muncă B, faţă de care a respins acţiunea pentru lipsa calităţii procesual pasive şi a respins acţiunea reclamantei pentru anularea deciziei nr. 387 din 23 iulie 2008 emisă de pârâtă, reintegrarea pe postul deţinut anterior, despăgubirile băneşti reprezentând drepturile salariale de care nu a beneficiat ca urmare a emiterii deciziei, acordarea tichetelor de masă, sporul de vechime, drepturile salariale pentru munca prestată în zilele de sâmbătă din data de 17 şi 24 mai 2008, drepturile salariale pentru munca efectuată în ziua de 2.06.2008, efectuarea menţiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei şi plata cheltuielilor de judecată.

A reţinut prima instanţă că, Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă şi Inspectoratul T e r i t o r i a l d e Muncă S nu au calitate procesual[ pasivă în cauză, întrucât reclamanta nu a avut raporturi de muncă cu acestea şi nu există nici o obligaţie legală stabilită în sarcina celor doi pârâţi de a cenzura chestiunile legate de capetele de cerere formulate în cauză.

Pe fondul cauzei, a reţinut instanţa că, reclamanta D. F. a fost angajată la 12.05.2008 de S.C. T. S.A. B. În contractul individual de muncă s-a consemnat, în acord cu prevederile art. 31 alin. 1 din Legea 53/2003, că angajata va fi supusă unei perioade de probă de 30 zile calendaristice. Potrivit documentelor ataşate la dosar, aceasta s-a aflat în concediu medical în intervalul 3 - 05.06.2008 şi apoi în intervalul 09.06.2008 -22.06.2008.

Conform art. 50 lit. b din Legea 53/2003, pe perioada incapacităţii temporare de muncă, contractul individual de muncă se suspendă. În plus, în tot acest interval, conform art. 60 lit. a, angajatorul nu putea dispune concedierea salariatei.

Ca urmare, tribunalul a reţinut că decizia contestată a fost emisă cu respectarea prevederilor menţionate. D. F. a susţinut că actul nu îndeplineşte cerinţele art. 74 din Legea 53/2003. Acest punct de vedere nu a fost reţinut în cauză, întrucât, pentru intervalul de probă, legiuitorul a stabilit un regim special derogatoriu privind încetarea raporturilor de muncă, în sensul că, în raport cu prevederile art. 31 alin. 4 ind. 1 din Codul muncii, este suficientă o simplă notificare în legătură cu voinţa de a se dispune concedierea salariatului, fără ca actul să îmbrace forma stabilită în art. 76 din Codul muncii.

În ceea ce priveşte justeţea măsurii concedierii, s-a apreciat că angajatorul a depus la dosar înscrisuri, din care rezultă că petenta a fost supusă unor evaluări în perioada de probă, lucru de altfel consemnat de aceasta şi în acţiunea introductivă.

În Legea 53/2003 nu există o procedură care să stabilească ce trebuie să urmărească angajatorul în tot intervalul de probă. Aşa cum a recunoscut şi D. F., monitorizarea din partea S.C. T. S.A. B a urmărit îndeplinirea sarcinilor de serviciu în legătură cu specificul operaţiilor de realizat.

Reclamanta nu a administrat nici o probă din care să rezulte că, pe parcursul îndeplinirii acestor sarcini, a reclamat faptul că nu beneficia de aceleaşi condiţii de lucru ca ceilalţi salariaţi din secţia unde şi-a desfăşurat activitatea.

Pârâta a ataşat la filele 36 – 37 procesele verbale, din care rezultă că persoanele ce au supravegheat-o pe reclamantă au ajuns la concluzia că aceasta nu corespunde postului pe care a fost angajată.

În consecinţă, capetele de cerere privind anulare decizie, reintegrare în muncă şi plată despăgubiri au fost respinse ca nefondate.

Angajatorul a făcut dovada ( fila 47 dosar) că a acordat reclamantei, pe perioada existenţei contractului, un număr de 5 tichete de masă. Potrivit Legii 142/1998, angajatorul nu este obligat să acorde tichete de masă, iar în cuprinsul actului nu sunt stabilite numerele de tichete ce trebuie acordate în cuprinsul unei luni.

Din contractul individual de muncă nu rezultă că a fost negociată acordarea sporului de vechime. Documentul se află la filele 4, 6 doar depus chiar de către reclamantă şi din acesta rezultă că numita D. F. trebuia să beneficieze de un salariu lunar de 650 lei.

Tribunalul a constatat că, în privinţa salariaţilor din domeniul textil, este aplicabil contractul colectiv de muncă nr. 408 din 26.07.2007, care arată, la art. 79 alin. 3, că se pot acorda sporuri pentru vechimea în muncă. Este de observat că, în comparaţie cu alin. 2, unde s-a stipulat în mod obligatoriu că angajatorul trebuie să acorde sporul pentru condiţii deosebite de muncă sau condiţii nocive în muncă, în ceea ce priveşte vechimea în muncă, părţile contractante au stabilit că este la latitudinea angajatorului posibilitatea acordării acestui spor.

D. F. a invocat că, în 17 şi 24 mai 2008, a efectuat ore suplimentare, ataşând în acest sens un înscris, în care erau consemnate mai multe date (fila 84 dosar). Studiind această copie, instanţa a constatat că sunt evidenţiate mai multe cifre, în legătură cu care D. F. a făcut anumite menţiuni. Aceasta a considerat că înserarea menţiunilor 17 v 4 53 şi 24 v 13 51 sunt orele la care a intrat în schimbul de dimineaţă şi, respectiv, în schimbul de după amiază. Instanţa nu a reţinut acest document ca probă în susţinerea pretenţiilor reclamantei pentru orele suplimentare efectuate, întrucât nu este certificată nicăieri împrejurarea că acest program ar fi fost al reclamantei şi nu al altui salariat. Pe de altă parte, s-a apreciat că, în măsura în care ar fi fost eliberat salariatului un înscris, din care să rezulte prezenţa sa la sediul angajatorului, acesta ar fi conţinut, în ordine, atât datele de intrare a salariatului la serviciu, cât şi datele de ieşire a acestuia în ordinea zilelor calendaristice şi nu pe zile disparate, evidenţiate după un algoritm necunoscut. Nu în ultimul rând, tribunalul a mai arătat că reclamanta a înţeles să-şi dovedească pretenţiile şi prin înscrisul depus la fila 85 dosar, în care, în partea de sus, se evidenţiază în format electronic activitatea acesteia din intervalul 13.05.2008 - 29.05.2008. Din studiul acestui înscris rezultă că salariata şi-a desfăşurat programul de activitate în intervalele 13 - 16.05.2008, 19 - 23.05.2008 şi 26 - 29.05.2008.

Acest înscris a fost reţinut în soluţionarea capătului de cerere privind drepturile salariale pentru munca prestată suplimentar, proba coroborându-se şi cu împrejurarea că, la data de 30.05.2008, salariata D. F. a fost învoită, aspect invocat de pârâtă şi necontestat de reclamantă.

În privinţa capătului de cerere privind acordarea drepturilor salariale pentru munca efectuată în ziua de 02.06.2008, s-a constatat că angajatorul a făcut dovada că, la acea dată, D. F. se afla în incapacitate temporară de muncă, lucru de altfel consemnat şi în pontajul aferent lunii iunie 2008, în care, la poziţia 25, pentru prima zi lucrătoare, 2.06.2008, se află consemnată litera „b”, aceleaşi menţiuni existând şi în intervalul 6 - 20.06.2008. Astfel, la fila 10 dosar, chiar reclamanta a ataşat certificatul de concediu medical seria (...) (...) nr. (...) eliberat la 2.06.2008, în care s-a consemnat că, la data de 02.06.2008, petenta se afla în incapacitate temporară de muncă. Societatea a recunoscut că salariata şi-a desfăşurat activitatea doar în intervalul 3, 4, 5 iunie 2008, arătând că, la data de 02.06.2008, aceasta nu s-a prezentat la serviciu. Poziţia exprimată de angajator este susţinută de referatul 2213 din 05.06.2008 încheiat de şeful biroului Resurse Umane, cât şi de sesizarea scrisă adresată de şeful de formaţie, B. E., în ambele înscrisuri fiind efectuate menţiuni cum că, la 2.06.2008, angajata D. F. a lipsit nemotivat de la locul de muncă.

Capătul de cerere accesoriu privind efectuarea menţiunilor în carnetul de muncă al reclamantei a fost respins, de asemenea, ca nefondat, în condiţiile în care, prin prezenta hotărâre, au fost respinse capetele de cerere principale şi, implicit, nu au fost acordate drepturi salariale suplimentare.

Potrivit art. 274 Cod procedură civilă, reclamanta ar fi trebuit să probeze efectuarea unor cheltuieli de judecată. În lipsa unor asemenea dovezi şi avându-se în vedere că tribunalul a respins în totalitate capetele de cerere enumerate mai sus, au fost respinse şi pretenţiile privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamanta, solicitând casarea acesteia şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Se arată, în motivarea recursului, că reclamanta nu a solicitat instanţei să soluţioneze o decizie de sancţionare, ci o contestaţie împotriva dispoziţiei de desfacere a contractului de muncă, caz în care societatea ar fi trebuit să înainteze T r i b u n a l u l u i B o t o ş a n i motivele sancţionării, existenţa anchetei prealabile semnată de părţile în conflict şi o procedură prealabilă completă, conform legislaţiei în vigoare.

Mai arată recurenta că dezbaterile în faţa primei instanţe a contestaţiei împotriva deciziei de desfacere a contractului individual de muncă trebuiau să aibă loc cu respectarea art. 77 din Codul muncii, angajatorul neputând invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele menţionate în decizia contestată.

Susţine recurenta că, în contractul individual de muncă nu s-a menţionat în concret locul de muncă unde ar fi trebuit să-şi desfăşoare activitatea şi care era randamentul cerut în raport de locul de muncă şi de munca prestată. De asemenea, arată recurenta că, angajatorul nu a făcut dovada că ar fi avut un randament scăzut şi că a fost supusă la proba practică de două ori: prima dată pentru o perioadă de 5 zile şi apoi pentru o perioadă de 30 de zile, ceea ce contravine dispoziţiilor legale.

Mai susţine recurenta că, chiar în condiţiile în care a fost învoită pe data de 30.05.2008, i se cuvenea plata orelor suplimentare.

Totodată, arată recurenta că, la data angajării, s-a apreciat că are statutul de debutant în profesie, având dreptul la formare profesională şi la o pregătire prealabilă, angajatorul nefăcând dovada că ar fi pregătit-o în acest sens.

Mai susţine recurenta că operaţiunea „curăţat aţă” nu presupunea o formare profesională sau studii superioare şi că prima instanţă a reţinut ca probă declaraţia martorului B. E., probă pe care o consideră nelegală, raportat la prevederile art. 77 din Codul muncii.

Arată recurenta că nu a întârziat la program, intrarea în societate realizându-se în formă electronică, ceea ce s-ar fi putut verifica de către instanţă.

Totodată se invocă faptul că nu s-a dovedit de către societate că s-ar fi asigurat permanent condiţiile tehnice şi organizatorice, conform punctului M.4 lit. b din contractul individual de muncă.

Mai arată recurenta că Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă B şi Inspectoratul T e r i t o r i a l d e Muncă B aveau calitate procesuală în cauză, fiind implicate atât în procedura de repartizare în muncă, cât şi în cea privind desfacerea contractului individual de muncă.

Se motivează de către recurentă că angajatorul nu a îndeplinit nici măcar cerinţele art. 34 alin. 4¹ şi art. 55 lit. c din Codul muncii, ea nelucrând perioada de probă de 30 de zile, perioadă de altfel nelegală, în condiţiile în care săptămâna de lucru are 5 zile lucrătoare.

Totodată, arată recurenta că, dacă ar fi lucrat întreaga perioadă de probă, aceasta ar fi constituit vechime în muncă şi că angajatorul nu a respectat prevederile art. 17 din Codul muncii privind informarea asupra clauzelor esenţiale ale contractului individual de muncă, ea neputând renunţa la vechimea în muncă, conform art. 38 din Codul muncii şi nu a înserat în categoria clauzelor speciale prevăzute de art. 20 din Codul muncii o clauză care să reglementeze situaţia în care nu ar fi dat randament la una dintre sutele de operaţiuni existente într-o fabrică de confecţii.

Arată recurenta că angajarea sa a avut la bază un certificat medical prin care s-a constatat că este aptă pentru munca într-o societate de confecţii.

Mai susţine recurenta că înscrisurile de la filele 34, 35 şi notificarea nu au fost semnate de ea, că au fost întocmite ulterior introducerii acţiunii în instanţă şi că a formulat plângere penală în acest sens.

Invocă totodată recurenta că prima instanţă nu i-a luat în considerare cererea de la fila 64 dosar privind obligarea societăţii la eliberarea unei copii după contractul colectiv de muncă şi regulamentul de ordine interioară, ceea ce contravine art. 5 pct. 3 din Codul muncii şi că nu se impunea disjungerea capătului de cerere privind plata indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă, întrucât acesta putea fi soluţionat odată cu fondul.

În susţinerea recursului, reclamanta a depus la dosar, în copie, dovada de comunicare a sentinţei atacate, fişa de control medical eliberată la data încadrării în muncă, adresa angajatorului din 4.06.2008 privind prezentarea carnetului de muncă, adresa nr. 2435 din 17.06.2008, adeverinţe privind salariul şi contribuţia de asigurări sociale, fişa de pontaj electronic, cererea nr. 10095 din 25.06.2008 către I.T.M. B, cererea nr. (...) din 30.06.2008 adresată M i n i s t e r u l u i M u n c i i, Familiei şi Egalităţii de Şanse, adresa nr. P 1516/5632 din 21.07.2008, certificatul de absolvire a cursului de calificare.

Prin întâmpinare, intimata S.C. T. S.A. B a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât decizia de concediere este legală şi temeinică, fiind emisă în conformitate cu prevederile art. 31 alin. 4¹ din Codul muncii.

Analizând recursul sub aspectul motivelor invocate, în raport de prevederile art. 304¹ C. pr. civ., instanţa apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la calitatea procesuală a Inspectoratului T e r i t o r i a l d e Muncă şi Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă, instanţa reţine că, indiscutabil, cea dintâi are atribuţii în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor legale de către angajator în domeniul relaţiilor de muncă, condiţiilor de muncă, asistenţei sociale şi incluziunii sociale, apărării vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii salariaţilor, iar cea de a doua cu privire la ocuparea forţei de muncă.

Calitatea procesuală pasivă presupune însă existenţa unei legături între persoana chemată în judecată şi cea obligată în raportul juridic dedus judecăţii.

Ori, pretenţiile reclamantei vizează neîndeplinirea de către angajator a unor obligaţii izvorând din raporturile de muncă, raporturi juridice care există numai între angajator şi salariat, astfel încât, cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii este doar angajatorul S.C. T. S.A. B, nu şi pârâţii Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Inspectoratul T e r i t o r i a l d e Muncă B, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive faţă de aceşti doi pârâţi fiind corect admisă.

Referitor la nesoluţionarea de către instanţă a cererii privind comunicarea de către angajator a unei copii după contractul colectiv de muncă şi Regulamentul de ordine interioară, reţine Curtea că, această critică este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Reclamanta a solicitat, într-adevăr, prin cererea adresată instanţei la data de 22.09.2008 (f. 65 dosar), obligarea intimatei la eliberarea copiei după contractul colectiv de muncă şi după Regulamentul de ordine interioară, alături de alte capete de cerere.

La acelaşi termen, instanţa pune în vedere reclamantei să depună la dosar acţiunea într-o formă mai tehnoredactată şi cu precizarea pretenţiilor către A.J.O.F.M. B.

Prin precizările depuse la dosarul cauzei la data de 2.10.2008 (fila 72 dosar), reclamanta nu-şi mai menţine această cerere, motiv pentru care nici nu a fost soluţionată de instanţă, având în vedere că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, în conformitate cu care o parte poate să renunţe la judecata cererii sale oricând pe parcursul judecăţii, câtă vreme părţile nu au intrat în dezbaterea fondului.

De altfel, după aceste precizări, reclamanta nu a mai reiterat cererea de comunicare a copiei după contractul colectiv de muncă şi după regulamentul intern până la declararea recursului.

Referitor la analiza cererii în raport de prevederile art. 77 din Codul muncii, reţine instanţa că, în conformitate cu aceste dispoziţii, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei, în caz de conflict de muncă, alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.

Prin decizia nr. 387 din 23.06.2008 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantei începând cu data de 23.06.2008, în temeiul art. 31 alin. 4, coroborat cu art. 55 lit. c din Codul muncii, art. 17 alin. 6 şi 23 alin. 1 lit. c din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

S-a reţinut în decizia contestată că reclamanta a fost angajată cu o perioadă de probă de 30 de zile, în care, verificându-se aptitudinile profesionale, s-a constatat că acestea sunt nesatisfăcătoare în raport cu postul de operator confecţioner îmbrăcăminte pentru care a fost angajată. S-a avut în vedere referatul nr. 2213/5.06.2008, din care rezultă faptul că salariata nu se încadrează în ritmul de lucru şi cerinţele de calitate existente la S.C. T. S.A., în perioada de probă realizând un randament de aproximativ 21%.

În acelaşi sens au fost şi apărările pârâtei formulate prin întâmpinare şi susţinute cu probele administrate în cauză, nefiind întemeiată critica formulată.

Cât priveşte lipsa procedurii prealabile concedierii, reţine instanţa că, potrivit art. 267 din Codul muncii, cercetarea disciplinară este obligatorie în cazul sancţiunilor disciplinare prevăzute de art. 264 lit. b – f şi nu în cazul încetării raporturilor de muncă, în conformitate cu art. 31 alin. 4¹ din Codul muncii şi art. 55 lit. c din acelaşi act normativ.

Potrivit art. 55 lit. c din Codul muncii, contractul individual de muncă poate înceta ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege, iar potrivit art. 31 alin. 4¹ din Codul muncii, pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă, contractul individual de muncă poate înceta printr-o notificare scrisă, la iniţiativa oricăreia dintre părţi.

Perioada de probă devine astfel o clauză de denunţare a contractului individual de muncă, astfel încât, pe durata acesteia, contractul poate înceta printr-o notificare scrisă, la iniţiativa oricăreia dintre părţi, fără a fi obligatoriu acordarea preavizului şi nici cercetarea prealabilă sau evaluarea prealabilă a salariatului prevăzută de art. 63 alin. 2 din Codul muncii (în cazul concedierii pentru necorespundere profesională) şi nici nu subzistă obligaţia oferirii unui alt post acelui salariat corespunzător pregătirii profesionale.

De asemenea, nu se impune nici emiterea unei decizii de concediere, în sensul art. 62 alin. 2 din Codul muncii, contractul de muncă încetând prin simpla notificare scrisă, dispoziţiile în vigoare neimpunând emiterea unei asemenea decizii. Practic, în cazul reclamantei, contractul de muncă a încetat prin emiterea notificării nr. 2435/2008, decizia contestată servind mai mult ca un instrument în baza căruia se vor efectua menţiunile în carnetul de muncă al reclamantei.

A invocat reclamanta că a fost supusă la proba practică de două ori: prima dată pentru o perioadă de 5 zile şi apoi pentru o perioadă de 30 de zile.

Potrivit art. 32 din Codul muncii, pe durata executării unui contract individual de muncă nu poate fi stabilită decât o singură perioadă de probă.

Din contractul individual de muncă nr. 1710 din 12.05.2008 rezultă că, în cazul reclamantei, perioada de probă a fost stabilită ca fiind de 30 de zile calendaristice. Reclamanta nu a făcut dovada că ar fi fost supusă la două perioade de probă, din probatoriul administrat în cauză nerezultând că aceasta ar mai fi avut o perioadă de probă de 5 zile, în afara celei prevăzute în contractul individual de muncă.

Referitor la locul de muncă, randamentul şi norma de muncă, reţine Curtea că, potrivit aceluiaşi contract individual de muncă, semnat de reclamantă, aceasta urma să-şi desfăşoare activitatea în producţie ca operator confecţioner îmbrăcăminte.

Din referatul nr. 2213/5.06.2008 rezultă că reclamanta a lucrat iniţial la operaţia „montat şiret apărător” şi, ca urmare a nerespectării indicaţiilor tehnologice şi abaterilor calitative, la data de 27.05.2008 a fost trecută la operaţia „curăţat aţe”.

Locul muncii este determinat de angajatorul şi localitatea în care urmează să se efectueze munca.

Ori, aşa cum rezultă din referatul menţionat, reclamantei nu i s-a schimbat locul de muncă, aceasta continuând să lucreze la societatea pârâtă şi în aceeaşi localitate, ci doar operaţiunea pe care urma să o presteze în cadrul aceleiaşi meserii, de operator confecţioner îmbrăcăminte.

Potrivit contractului de muncă, reclamanta avea obligaţia de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a îndeplini atribuţiile ce îi revin conform fişei postului (art. M.2. lit. „a”).

Norma de muncă constituie un instrument al angajatorului în relaţiile contractuale cu salariaţii săi şi dă dreptul angajatorului de a cere salariaţilor ca, într-un timp determinat, să presteze o anumită muncă sau să producă o anumită cantitate de produse şi obligaţia acestuia din urmă de a satisface această cerere, iar salariatului de a pretinde angajatorului să-i acorde remuneraţia corespunzătoare pentru rezultatele muncii sale, prestată într-un anumit interval de timp şi obligaţia conducerii unităţii de a onora acest drept.

Din referatul nr. 2213/2008 (fila 36), întocmit de şeful biroului resurse umane şi sesizarea şefului formaţiei de lucru din care făcea parte reclamanta (f. 37 – 38 dosar) rezultă că în luna mai 2008 aceasta a realizat un randament şi o productivitate de 21% şi că nu a manifestat interes să se integreze în colectivul din care făcea parte. Ori, aceste probe nu au fost combătute în vreun fel de către reclamantă, iar certificatul medical care atestă că este aptă pentru meseria de confecţioner nu face dovada decât în privinţa stării de sănătate a reclamantei, nu şi a abilităţilor profesionale cerute de angajator pentru ocuparea postului.

Referitor la neasigurarea condiţiilor tehnice organizatorice, conform punctului M 4 lit. „b” din contractul individual de muncă, reţine Curtea că această chestiune nu a fost invocată în faţa primei instanţe, astfel încât, nu poate face obiectul analizei direct în calea de atac, conform art. 316 raportat la art. 294 C. pr. civ. De altfel, reclamanta nici nu a făcut dovada că ar fi sesizat conducerea societăţii în timpul perioadei de probă că nu-şi poate îndeplini sarcinile de serviciu ca urmare a nerespectării de către aceasta a obligaţiei prevăzute la punctul M 4 lit. „b” din contractul individual de muncă.

Cât priveşte asigurarea pregătirii profesionale prealabile verificării în cadrul perioadei de probă, reţine Curtea că, art. 31 - 33 din Codul muncii nu reglementează o asemenea obligaţie în sarcina angajatorului, criticile recurentei fiind neîntemeiate şi sub acest aspect.

De asemenea, criticile recurentei sunt neîntemeiate şi sub aspectul duratei perioadei de probă, limita de 30 de zile calendaristice pentru funcţiile de execuţie fiind impusă de art. 31 alin. 1 din Codul muncii.

Referitor la perioada lucrată, este indiscutabil că aceasta constituie vechime în muncă, potrivit art. 31 alin. 5 din Codul muncii, aspect care nu a fost contestat de către angajator.

Ceea ce o nemulţumeşte însă pe reclamantă este neacordarea sporului de vechime. Ori, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, nu există temei pentru acordarea acestui spor, în contractul individual de muncă neexistând o clauză în acest sens, fiind prevăzut doar salariul de bază de 650 lei. Asupra clauzelor contractului individual de muncă, reclamanta a fost informată la data de 8.05.2008 (f. 27 – 28 dosar) şi nu se pune problema renunţării la un drept recunoscut de lege, întrucât, aşa cum am arătat, vechimea în muncă îi este recunoscută reclamantei pentru perioada de probă.

Vechimea în muncă şi sporul pentru vechime în muncă nu sunt noţiuni identice.

Astfel, dacă vechimea în muncă este recunoscută salariaţilor pentru perioada lucrată în baza unui contract individual de muncă, sporul de vechime reprezintă o componentă a drepturilor salariale, constând, de regulă, într-un procent din salariul de bază în funcţie de vechimea în muncă şi care se cuvine salariaţilor, ca orice drept salarial, numai în măsura în care a fost prevăzut prin lege, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul reclamantei.

Referitor la plata orelor suplimentare, Curtea reţine că munca suplimentară reprezintă munca prestată în afara timpului de muncă săptămânal şi că aceasta se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acesteia sau, în cazul în care compensarea nu este posibilă, va fi plătită prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia, conform art. 119 şi 120 din Codul muncii.

Ori, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, reclamanta nu a făcut dovada orelor prestate suplimentar, înscrisul de la f. 84 dosar neconţinând nici un element care să ducă la concluzia că reclamanta a lucrat în zilele de 17 şi 24 mai 2008, cuvenindu-i-se pentru aceasta plata sporului de 75% din salariul de bază.

Cât priveşte înscrisurile de la filele 34, 35 şi notificarea privind încetarea raporturilor de muncă, reţine instanţa că, deşi recurenta a susţinut că acestea nu au fost semnate de ea şi că a formulat plângere penală în acest sens, nu a făcut vreo dovadă asupra celor susţinute. Mai mult, notificarea privind încetarea raporturilor de muncă nu conţine semnătura sa, iar înscrisurile de la filele 34 şi 35 se referă la fişa pentru verificarea condiţiilor de încadrare şi la angajamentul din 12.05.2008, documente care nu au făcut obiectul analizei şi nu au constituit temei al hotărârii primei instanţe şi nici al hotărârii instanţei de recurs.

De asemenea, în privinţa disjungerii capătului de cerere având ca obiect plata diferenţei indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă, reţine Curtea că, în conformitate cu art. 165 C. pr. civ., în orice stare a judecăţii se pot despărţi pricinile întrunite, dacă instanţa socoteşte că numai una dintre ele este în stare de judecată.

Or, în speţă, cererea privind plata indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă, spre deosebire de celelalte capete de cerere, nu se afla în stare de judecată, instanţa apreciind că erau necesare precizări suplimentare din partea angajatorului privind modul de calcul al indemnizaţiei.

Ca urmare, pentru considerentele expuse, Curtea apreciază criticile recurentei ca fiind neîntemeiate, astfel încât, în temeiul art. 312 C. pr. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Pentru aceste motive,

În numele Legii,

D E C I D E :

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D. F., împotriva sentinţei nr. 1379 din 13 octombrie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l B o t o ş a n i – Secţia civilă (dosar nr(...)).

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică din 11 februarie 2010.

Preşedinte, Judecători, Grefier,

Red.C.Gh.

Tehnored.B.D.

Ex.2

Jud.fond:E. I.;D. M.

18.02.2010