Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C R A I O V A

SECŢIA A II-A CIVILĂ ŞI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 10227

Şedinţa publică de la 26 O. 2008

Completul compus din:

PREŞEDINTE (...) (...)

Judecător (...) (...)-(...)

Judecător (...) E.

Grefier J. D.

****************

Pe rol judecarea recursului declarat de reclamanta E. H. J. împotriva sentinţei civile nr. 5027 din 05.12.2007, pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j, în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimata pârâtă Spitalul Judeţean S M, având ca obiect nulitate act.

La apelul nominal, făcut în şedinţa publică, a răspuns avocat V. N. pentru recurenta reclamantă E. H. J., lipsind intimatul pârât Spitalul Judeţean S M.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care;

Intrucât nu mai sunt excepţii de invocat, probe de administrat ori alte cereri de formulat, instanţa, apreciind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 150 Cod procedură civilă, acordă cuvântul asupra recursului.

Avocat V. N. pentru recurenta reclamantă E. H. J., solicită instanţei admiterea recursului, iar pe fondul cauzei modificarea în tot a sentinţei atacate, urmând a se dispune admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi constatarea nulităţii absolute a actului adiţional.

Arată şi susţine că se face vorbire de acte normative care nu au aplicabilitate în speţă în sensul că fie a apărut ce cel puţin 20 de ani înainte de înfiinţarea rezidenţiatului moment la care nu putea să aibă în vedere şi să reglementeze o formă de pregătire - specializare înfiinţată cu 20 de ani mai târziu fie este vorba de acte normative care au apărut şi au intrat în vigoare cu mult după încheierea contractului de muncă şi actului adiţional în discuţie.

Mai arată şi susţine că orice clauză înscrisă într-un contract de muncă ce ar încălca drepturile şi libertăţile persoanelor angajate este nulă de drept; depune concluzii scrise.

C U R T E A

Asupra recursului de faţă.

Prin cererea formulată la data de 04 06 2007 şi înregistrată la T r i b u n a l u l D o l j-Sectia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale sub nr (...), reclamanta E. G J. (fostă D. ), a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa in cauză ă se constate nulitatea absolută a actului adiţional la contractul individual de muncă nr. 2845/2000 din 06 04 2000 încheiat cu pârâtul Spitalul Judeţean S M.

In motivarea cererii a susţinut că s-a încadrat ca medic rezident la Spitalul Judeţean S M începând cu data de 03 04 2000,conform contractului individual de muncă nr 2845 din aceeaşi dată şi a fost obligată să încheie actul adiţional din 06 04 2000 la contractul individual de muncă,în situaţia in care nu ar fi semnat acest act adiţional i-ar fi fost anulată numirea pe post şi confirmarea la rezidenţiat.

Actul adiţional are înscrisă clauza de a desfăşura activitate ca specialist pe postul respectiv o perioadă de minim 5 ani de la obţinerea specialităţii,în caz contrar să restituie suma echivalentă a 36 de salarii pe economie din perioada renunţării.

In martie 2007 a obţinut specializarea ca medic specialist pe medicină de urgenţă,iar contractul individual de muncă a fost suspendat începând cu 01 12 2006 pentru creşterea minorului de până la 2 ani.

In primii 2 ani de rezidenţiat a fost salarizată de Ministerul Sănătăţii din fonduri speciale , următorii 3 ani de rezidenţiat din fondurile CAS,astfel că nu datorează pârâtului Spitalul Judeţean S M vreo sumă de bani.

Actul adiţional a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art 18 din Lg nr 10/1972 vechiul cod al muncii.

Actul adiţional încalcă şi dispoziţiile constituţionale privind libertatea muncii, la încheierea lui nu a existat nici un temei legal care să o oblige ca salariată la plata unor sume de bani în situaţia in care nu prestează o anume activitate şi intr-un anume loc de muncă, pe o anume perioadă de timp.

In finalul cererii reclamanta a susţinut că părţile nu pot înscrie în contractul individual de muncă nici o clauză care să restrângă libertatea muncii , în caz contrar contractul fiind lovit de nulitate absolută.

Pârâtul Spitalul Judeţean S M , prin întâmpinare a solicitat să fie respinsă cererea formulată de către reclamantă.

In motivarea întâmpinării, pârâtul a susţinut că actul adiţional la contractul individual de muncă s-a încheiat la data de 06 04 2000, cu respectarea prevederilor art 271 din Lg nr 10/1972 şi prev.art 21 din Lg nr 1/1970.

Cu privire la susţinerea reclamantei că a fost obligată să semneze actul adiţional pârâtul a susţinut că prin actul adiţional a fost informată cu privire la clauzele legale inclusiv cu privire la nerespectarea obligaţiei de a desfăşura activitate de minim 5 ani în unitatea unde şi-a ales postul.

T r i b u n a l u l D o l j, prin sentinţa nr. 5027 din 5 decembrie 2007 a respins cererea formulată de reclamanta E. H. J..

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că reclamanta E. (D. ) J. la data de 06 04 2000 a încheiat actul adiţional la contractul individual de muncă nr. 2845/ 3 04 2000 cu pârâtul Spitalul Judeţean S M, din conţinutul căruia reiese că reclamanta – medic rezident medicină de urgentă a fost încadrată pe durată nedeterminată începând cu data de 03 04 2000 la Spitalul Judeţean S M cu respectarea dispoziţiilor art 19 şi 20 (2) din c o d u l m u n c i i, a Regulamentului de Organizare şi Funcţionare , regulamentul de Organizare Internă şi a actelor normative in vigoare.

Conform actului adiţional reclamanta a fost încadrată pe post la Spitalul Judeţean S M cu obligaţia de a desfăşura activitate ca specialitate pe o perioadă de minim 5 ani de la obţinerea specialităţii. iar conform art. 2 în situaţia nerespectării acestei clauze reclamanta s-a obligat să restituie Spitalului Judeţean S M 36 de salarii medii pe economie.

Cum reclamanta a solicitat ca instanţa să constate nulitatea absolută a actului adiţional la contractul individual de muncă nr. 2845/2000 şi exonerarea cu privire la plata a 36 de salarii medii pe economie din perioada renunţării şi având in vedere că nulitatea se îndreaptă împotriva efectelor actului juridic,nu a actului ca atare , pentru că nu actul in sine , ci efectele lui contravin legii, instanţa a analizat prevederile legale care erau in vigoare la data încheierii actului adiţional in data de 06 04 2000, la contractul individual de muncă nr. 2845/ 03 04 2000.

Conform pct. nr. 1 din P. nr. 1214/24 09 1993, începând cu data de 14 09 1993 se înfiinţează rezidenţiatul , ca formă de pregătire in specialitate a medicilor şi farmacistelor, instituţie ce înlocuieşte secundariatul.

Potrivit pct. nr. 3 din Anexa 1 la Ordin „ rezidenţiatul constă într-o activitate practică, ce se desfăşoară în unitatea de formare unde a fost repartizat rezidentul, şi o activitate educativă de însuşire a cunoştinţelor teoretice şi practice. Ï. acestor cunoştinţe se face prin stagii practice în unitatea de formare şi prin cursuri organizate la nivelul unităţii de formare sau la nivelul centrului universitar, pentru una sau mai multe specialităţi.

La punctul nr 7 :

l. s-a prevăzut în sarcina „ Unităţilor sanitare de a încheia cu rezidenţii contracte de muncă pe perioada corespunzătoare formării in specialităţi respective.

2. contractele de muncă încheiate pe durată determinată asigură potrivit legii , aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi contractele de muncă cu durată nedeterminată.

Din economia acestor texte legale reiese că în locul secundariatului – ca formă de pregătire în specialitate a medicilor începând cu data de 24 09 1993 s-a înfiinţat rezidenţiatul .

Rezidenţiatul constând intr-un stagiu de pregătire pentru însuşirea cunoştinţelor teoretice şi practice în specialitatea respectivă.

Contractul de muncă nr. 2845/03 04 2000, a fost încheiat pe durată neterminată începând cu data de 03 04 2000. Stabilindu-se obligaţia reclamantei de a desfăşura in cadrul unităţii activitate pe perioada de 5 ani de la data obţinerii SPECIALITATII în MEDICINA DE URGENTA .

De la data încadrării cu contract pe durata nedeterminată reclamanta avea drepturile şi obligaţiile prevăzute de Lg nr 1/1970 şi Lg nr 10/1972, astfel că în conformitate cu prevederile art 21 din Lg nr 1/1970 şi prev art 71 din Lg nr 10/1972,Spitalul Judeţean S M a încheiat actul adiţional la contractul de muncă nr 2845/03 04 2000 prin care a stabilit la art 1 obligaţia reclamantei E. (D. ) G J. de a funcţiona ca specialist pe postul de Medicină de Urgenţă,o perioadă de minim 5 ani de la obţinerea specialităţii.

Conform art 2, in situaţia nerespectării prevederilor art 11 reclamanta urmând să restituie Spitalului o sumă echivalentă cu 36 de salarii medii pe economie din perioada renunţării.

Clauzele respective sunt clauze legale şi nu sunt contrare prev art 18 din Lg nr 10/1972, astfel că susţinerea reclamantei cu privire la „ limitarea drepturilor ale de persoană angajată, prin obligarea de a presta pe o durată de 5 ani de muncă pe un anumit loc şi pe un anumit post nu este întemeiată. Deoarece aşa cum s-a precizat anterior reclamanta pe perioada rezidenţiatului a avut calitate de salariata a Spitalului Judeţean S M ca medic rezident pregătindu-se teoretic şi practic în specialitatea medicină de Urgenţă.

Pe această perioadă Spitalul a suportat cheltuielile pentru pregătirea în specialitate pe întreaga perioadă şi i-a menţinut postul vacant pe perioada respectivă. Prin înscrierea acestei clauze în actul adiţional pârâtul Spitalul Judeţean S M nu a limitat dreptul de muncă al reclamantei fiind o normă prohibită ce interzice angajatului care a beneficiat de un curs sau de un stagiu de pregătire profesională în condiţiile legii să aibă iniţiativa încetării contractului individual de muncă pe o perioadă de 5 ani. In acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr 271/22 mai 2004.

Instanţa nu a primit nici susţinerea reclamantei că nu îi sunt aplicabile prev OUG nr 259/7 12 2000 , fiind singurul act normativ care a reglementat obligativitatea medicului rezident , după obţinerea specializării de a desfăşura activitate 5 ani pentru angajator, deoarece a fost abrogată prin OUG nr 58 / 19 04 2001 pentru următoarele considerente :

După intrarea in vigoare a Ordinului nr 1214/24 09 1993 – care a reglementat şi înfiinţat Rezidenţiatul ca formă de pregătire în specialitate a medicilor şi farmaciştilor instanţei ce a înlocuit T.. S-au succedat o serie de acte normative după cum urmează : HG nr 325/07 07 1997, OUG nr 85/22 iunie 2000, OUG nr 259/7 12 2000, OUG nr 58/19 04 2001, care a abrogat OUG nr 259/2000,OUG nr 58/2001 a fost completată prin OUG nr 64/30 mai 2002, modificată şi completată ,OUG nr 64/30 mai 2002 modificată prin LG nr 173/14 mai 2004, Lg nr 436/04 11 2004 şi abrogată prin OUG nr 72/20 09 2006.Intr-adevăr OUG nr 259/07 12 2000, privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, stagiaturii şi activităţii de cercetare medicală şi domeniul sanitar a fost abrogată prin OUG nr 58/19 04 2001.

Dar prev art 3 din OUG nr 259/07 12 2000, cu privire la obligaţia medicilor care ocupă prin concurs posturile pentru care s-a organizat rezidenţiatul în condiţiile art 2 alin 2 de a încheia contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată cu unitatea sanitară care a solicitat postul respectiv şi de a desfăşura activitate cel putin 5 ani la unitatea sanitară respectivă : in cazul denunţării unilaterale a contractului individual de muncă,medicul specialist avea obligaţia să calculeze şşi să plătească angajatorului cel puţin 36 de salarii medii pe economie la data încetării contractului au fost menţinute prin art 3 al OUG nr 58/2001.

Astfel că nerespectarea prevederii medicului rezident care a obţinut specializarea de a lucra la unitatea sanitară cu care a încheiat contract individual de muncă cel puţin un număr de ani egal cu durata corespunzătoare finanţării rezidenţiatului în specialitatea pentru care a fost scos postul la concurs, atrage răspunderea rezidentului prevăzută în contractul individual de muncă.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta, criticând-o ca netemeinică şi nelegală.

In motivele de recurs susţine că instanţa a ignorat cu desăvârşire actele normative, în schimb a enumerat în conţinutul considerentelor o serie de acte normative care nu au nici o relevanţă în cauză, unele care nici nu apăruseră la data încheierii contractului de muncă şi a actului adiţional, altele care fuseseră deja abrogate şi altele care nu au nici o legătură cu cauza.

De asemenea, instanţa a făcut o confuzie regretabilă între cheltuielile de pregătire profesională reglementate de Legea nr. 1/1970 şi care se referă expres la şcolile profesionale din acea perioadă de pregătire a unor muncitori calificaţi unde cheltuielile erau suportate de către stat şi recuperate ulterior de la angajaţi în primii doi ani şi salariile primite de medicii rezidenţi în perioada celor 5 ani de rezidenţiat, salarii primite prin munca depusă ca medici rezidenţi şi care nu reprezintă cheltuieli de pregătire profesională.

Precizează că aceste salarii nu au fost plătite de spitalul intimat, ele au fost suportate pentru primii doi ani de rezidenţiat din bugetul separat de la Ministerul Sănătăţii, iar pe ultimii 3 ani din fondurile special constituite în cadrul caselor de asigurări de sănătate şi care nu au afectat în nici un mod fondurile spitalului intimat.

Mai arată reclamanta, că instanţa de fond a ignorat şi faptul că la încheierea actului adiţional, i-a fost viciat consimţământul în sensul că a semnat acest act adiţional numai sub ameninţarea că i se va anula confirmarea la rezidenţiat şi nu se va mai derula contractul de muncă, situaţia comunicată tuturor DSP-urilor din ţară prin adresa nr. 3640 din 20 martie 2000.

Nu s-a avut în vedere nici faptul că prin obligarea la restituirea celor 36 salarii medii pe economia naţională către spitalul intimat, care nu i le-a remis niciodată din fondurile sale, s-ar ajunge la o îmbogăţire fără just temei a acestuia şi la încălcarea flagrantă a drepturilor de angajat, creându-se astfel o situaţie unică în ţară, în sensul că ar fi trebuit să muncească 5 ani fără nici o retribuţie, iar spitalul intimată să intre în posesia unor sume de bani necuvenite.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea apreciază recursul ca fiind fondat şi urmează să îl admită, pentru următoarele considerente:

La data de 03.04.2000, între reclamantă şi pârât s-a încheiat un contract individual de muncă pe durata nedeterminată, începând cu data de 03 04 2000, reclamanta fiind încadrată ca medic rezident medicină de urgenţă.

La 06.04.2000, între părţi, s-a încheiat un act adiţional la contractul individual de muncă, prin care reclamanta s-a obligat ca, după încheierea perioadei de pregătire în rezidenţiat să funcţioneze minim 5 ani ca medic specialist în unitatea pârâtă.

Părţile au convenit la art. 2 din actul adiţional ca, în cazul în care reclamanta nu va respecta obligaţia asumată, să restituie pârâtului o sumă echivalentă cu 36 de salarii medii pe economie, din perioada renunţării.

Actul adiţional a fost încheiat ulterior comunicării adresei nr. 5640/21.03. 2000 a Ministerului Sănătăţii, prin care i se comunica reclamantei că are obligaţia de a semna un act adiţional la contractul individual de muncă În cuprinsul aceleiaşi adrese se precizează că, în cazul în care nu va îndeplini obligaţia de a încheia actul adiţional,reclamantei i se va anula confirmarea în rezidenţiat şi implicit i se va desface contractul de muncă .

Potrivit art. 187  din Legea nr. 10/1972, Codul muncii în vigoare la data încheierii actului, „dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii ale legislaţiei muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă, cu dispoziţiile legislaţiei civile”.

Potrivit dispoziţiilor art. 948 din Codul civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.

Prin cererea sa, reclamanta a invocat faptul că semnarea actului adiţional „s-a făcut cu viciu de consimţământ”.

Invocând existenţa unui viciu de consimţământ care a împiedicat formarea valabilă a contractului intitulat „act adiţional”, reclamanta se referă la menţiunile adresei nr. 5640/21.03.2000 emise de către Ministerul Sănătăţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 953, 955 şi 956 din Codul civil, deplin aplicabile şi atunci când este analizată problema formării valabile a unui contract de muncă,

art. 953 „Consimţământul nu este valabil atunci când este… smuls prin violenţă”

art. 955 „E. în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”

art. 956 „Este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent”.

Din examinarea circumstanţelor în care reclamanta a semnat actul adiţional, Curtea constată că reclamanta nu şi-a exprimat un consimţământ valabil. Este evident că reclamanta, după absolvirea facultăţii de medicină, după susţinerea unui examen de rezidenţiat, finalizat cu încheierea unui contract de muncă în funcţia de medic a avut dorinţa de a continua cariera de medic.

În momentul comunicării adresei nr. 5640/21.03.2000, adresă emisă de chiar Ministerul Sănătăţii şi după semnarea contractului individual de muncă, reclamanta s-a văzut ameninţată cu pierderea posibilităţii de a-şi exercita imediat profesia, de vreme ce Ministerul Sănătăţii, autoritatea centrală în domeniul sanitar, i-a impus încheierea actului adiţional, precizând expres: „În caz contrar, se va anula confirmarea dumneavoastră în rezidenţiat şi implicit ci se va desface contractul de muncă”.

În aceste condiţii, reclamanta a semnat actul adiţional, fără a-şi exprima voinţa reală, sub ameninţarea morală că îşi va pierde locul de muncă. Consimţământul reclamantei a fost astfel viciat , violenţa morală exercitată contra sa prin conţinutul adresei fiind determinantă la încheierea actului juridic şi injustă.

Neavând pregătire în domeniul juridic, reclamanta nu putea să cunoască faptul că menţiunile adresei constituiau o încălcare a legii şi că ameninţarea este nelegitimă, cu atât mai mult cu cât emitentul acesteia era Ministerul Sănătăţii.

În ceea ce priveşte caracterul nelegitim al ameninţării, sunt de analizat în cauză următoarele dispoziţii legale:

Potrivit art. 3 alin. 3 din O U G nr. 259/2000 contractul individual de muncă încheiat între rezident şi unitatea sanitară va cuprinde o clauză conform căreia nerespectarea obligaţiei de a lucra cel puţin 5 ani la unitatea sanitară respectivă, atrage răspunderea materială a rezidentului , în sensul obligării acestuia la plata unei sume echivalente cu cel puţin 36 de salarii medii pe economie.

De reţinut că OUG nr. 259/2000 a intrat în vigoare la data de 15.12.2000, ulterior datelor la care între părţi se încheiase actul adiţional supus analizei.

Prin urmare, obligaţia legală prevăzută de acest act normativ nu a existat la data la care s-a încheiat actul adiţional.

Mai mult, OUG nr. 259/2000 a fost respinsă prin Legea nr. 605/ 2001.

Instanţa de fond a reţinut ca aplicabile în speţă dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 1/1970 şi art. 71 din Legea nr. 10/1972.

Potrivit art. 21 din Legea nr. 1/1970

“Unitatea care trimite un salariat la o şcoală, curs de perfecţionare sau la specializare, cu scoatere din producţie, sau organizează, potrivit legii, cursuri de pregătire ori de ridicare a calificării la locul de muncă, va încheia cu  salariatul  respectiv un act adiţional la contractul de muncă, în care va trebui să se prevadă următoarele:

a) obligaţia unităţii de a suporta parţial sau integral, în condiţiile legii, cheltuielile pentru instruirea salariatului;

b) îndatorirea salariatului de a lucra în unitatea respectivă cel puţin 5 ani  de la terminarea formei de instruire;

c) obligaţia salariatului ca în cazul nerespectării îndatoririi prevăzute la litera b sa plătească o despăgubire reprezentînd cheltuielile făcute de unitate sau alte organe pentru pregătirea lui profesională”.

Textul sus-enunţat nu a fost aplicabil în cazul rezidenţilor, nefiind îndeplinite condiţiile acestuia. Astfel, contractele individuale de muncă au fost încheiate de medicii rezidenţi cu spitalele la care au fost angajaţi. Însă unitatea angajatoare nu avea obligaţia de a suporta cheltuielile pentru instruirea rezidenţilor, salariile plătite acestora fiind suportate de la bugetul de stat de stat. Faptul că plata efectivă a salariilor se realiza prin intermediul angajatorului nu are nicio relevanţă, în condiţiile în care sumele reprezentând salarii nu proveneau din veniturile proprii ale acestuia.

Potrivit art. 71 din Legea nr. 10/1972,

„În cazul trimiterii la o şcoală sau curs de calificare ori perfecţionare, cu scoatere din producţie, contractul de muncă se completează printr-un act adiţional în care se prevede îndatorirea persoanei încadrate în muncă de a lucra în unitate după absolvirea şcolii sau a cursului o anumită perioadă stabilită prin lege”.

Se constată că dispoziţiile generale prevăzute la art. 71 din Legea nr. 10/1972 trimit la dispoziţiile unor legi speciale, iar în cazul rezidenţilor, nu existau dispoziţii speciale la data de 06.04.2000, data încheierii actului adiţional.

Potrivit art. 18 din Codul muncii în vigoare la momentul încheierii actelor, drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacţii , renunţări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări , a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.

Cum la data când s–a încheiat actul adiţional (06.04.2000) nu au existat acte normative care să impună obligaţia încheierii unor astfel de acte adiţionale în cazul rezidenţilor,

Întrucât obligaţia de a presta în mod obligatoriu munca la o anumită unitate sub sancţiunea plăţii unei sume strict determinate ( 36 de salarii medii pe economie ) îngrădeşte dreptul constituţional la muncă garantat de Constituţie,

Având în vedere că, anterior încheierii actelor adiţionale, reclamantei i-a fost înaintată adresa nr. 5640/21 03 2000 de către Ministerul Sănătăţii , comunicându-i-se că, în cazul refuzului de a-şi asuma respectivele obligaţii i se va anula confirmarea în rezidenţiat şi i se va desface contractul de muncă,

Curtea apreciază că actul adiţional limitează dreptul reclamantei la muncă, fiind încheiat în mod abuziv, prin fraudarea intereselor reclamantei.

Pentru considerentele expuse anterior, Curtea constată că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii, că motivele legale invocate nu-şi găseau aplicabilitatea în cauză,, că actul adiţional a fost încheiat cu vivierea consimţământului reclamantei.

Prin urmare, constatând întemeiate motivele de recurs invocate, Curtea urmează să admită recursul şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 rap. la art. 304 pct. 9 din C o d u l d e procedură civilă, va modifica sentinţa , în sensul că va admite acţiunea şi va constata nulitatea actului adiţional la contractul individual de muncă nr.2845, act adiţional încheiat la data de 06.04.2000.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E :

Admite recursul declarat de reclamanta E. H. J. împotriva sentinţei civile nr. 5027 din 05.12.2007, pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j, în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimata pârâtă Spitalul Judeţean S M, având ca obiect nulitate act.

Modifică sentinţa în sensul că admite acţiunea.

Constată nulitatea actului adiţional la contractul individual de muncă nr. 2845, act adiţional încheiat la data de 06 aprilie 2000.

Decizie irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică de la 26 O. 2008

Red. Jud. M.P.P.

4 ex/18.12.2008

j. fond: P.D.

M.O.