Cabinet avocat Dreptul muncii

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L C R A I O V A

SECŢIA A II-A CIVILĂ ŞI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 4138

Şedinţa publică de la 22 Iunie 2009

Completul compus din:

PREŞEDINTE (...) (...)

Judecător (...) (...)-(...)

Judecător (...) T.

Grefier N. O.

**********

Pe rol, judecarea recursurilor declarate de reclamantul S. E. şi de către pârâta Unitatea Medico- Socială N. împotriva sentinţei civile nr.6462 din 04 decembrie 2008 pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j în dosarul nr(...), având ca obiect drepturi băneşti.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, au răspuns recurentul- reclamant S. E. asistat de avocat E. B. şi consilier juridic U. S. pentru intimata pârâtă Unitatea Medico- Socială N..

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:

Nemafiiind alte cereri de formulat şi nici e xcepţii de ridicat, Curtea a acordat cuvântul asupra recursurilor de faţă.

Avocat E. B., pentru recurentul-reclamant, precizează că recurentul a fost salariatul unităţii pârâte până la data de 15 mai 2008, în funcţia de contabil-şef, când a fost pensionat pentru limită de vârstă.

Fiind singura persoană calificată în acest domeniu în unitatea medico-socială N. a fost obligat să asigure şi să efectueze în concret controlul financiar-preventiv în unitate, ori pârâta a menţionat că acordarea sporului de 25% pentru controlul financiar-preventiv pentru anii 2005, 2006 este lipsită de temei legal .

Consideră că instanţa de judecată a apreciat greşit că acordarea sporului pentru controlul financiar-preventiv pentru anii 2005, 2006 este neîntemeită şi că acordarea acestui spor nu este prevăzut în mod obligatoriu, imperativ de lege, menţionând de asemenea că acest spor se acordă în urma negocierii dintre părţi.

Precizează că nu există niciun text de lege care să prevadă existenta unor asemenea negocieri şi că recurentul trebuia să primească drepturile cuvenite pentru activitatea de control-preventiv în anii 2005-2006, iar conducătorul unităţii nu poate să dispună după bunul plac acordarea sau neacordarea sporului de 25%.

Pune concluzii de admitere a recursului, modificarea sentinţei în sensul acordării sporului de 25% pentru controlul finaciar-preventiv efectuat în anii 2005, 2006, cu cheltuieli de judecată.

Cu privire la recursul declarat de pârâta Unitatea Medico- Socială N., solicită respingerea acestuia.

Consilier juridic U. S., pentru intimata-pârâtă, pune concluzii de respingere a recursului declarat de reclamantul S. E., precizând că acordarea acestui spor nu este prevăzută în mod obligatoriu, imperativ de lege, ci doar cu caracter opţional.

Invocă împrejurarea că, potrivit dispoz.art.9 alin.7 din O.G.nr.119/1999-prin decizie internă a conducătorului entităţii publice, rezultă clar că acordarea sau neacordarea acestui spor de 25% sunt lăsate la aprecierea fiecărei unităţi publice angajatoare.

Cu privire la recursul declarat de către pârâtă solicită admiterea acestuia aşa cum a fost formulat.

C U R T E A

Asupra cauzei de faţă;

Prin sentinţa civilă nr.6462 din 04 decembrie 2008, pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j-Secţia Connflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr(...), s-a admits în parte cererea formulată de reclamantul S. E., cu domiciliul în comuna N., jud. D, împotriva pîrîtei Unitatea Medico-Socială N., cu sediul în comuna N., jud. D.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului dr. E., reprezentând compensarea concediului de odihnă efectuat integral în anii 2005, 2006, 2007, actualizate de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective şi 100 RON cheltuieli judecată.

S-a respins capătul de cerere privind sporul pentru controlul financiar preventiv pentru anii 2005, 2006

Analizînd actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut::

Reclamantul a fost angajat cu contract individual de muncă în cadrul unităţii pîrîte pînă la 15 mai 2008, îndeplinind funcţia de contabil-şef, aşa cum rezultă din contractul individual de muncă (fila 34), din decizia de numire.

În anii 2005, 2006, 2007, a fost planificat în concediu de odihnă, aşa cum rezultă din situaţiile concediilor de odihnă pe aceşti ani depuse la filele 30-33, însă nu a efectuat în întregime acest concediu, aşa cum rezultă din cererile de plecare în concediu şi din foile colective de prezenţă aferente lunilor în care a fost planificat în concediu de odihnă, foi de prezenţă din care rezultă că a fost prezent la unitate.

Din copia ştatelor de salarii aferente lunilor în care a fost planificat în concediu de odihnă rezultă că în acele luni reclamantul a beneficiat de salariu pentru munca prestată, iar din întâmpinarea unităţii rezultă că nu a fost acordată indemnizaţia pentru concediu de odihnă decât în măsura în care reclamantul a efectuat efectiv concediul de odihnă, proporţional cu numărul de zile efective de concediu de odihnă.

Pentru restul perioadelor, cele în care a fost prezent la serviciu a primit salariul corespunzător.

Potrivit art 139 din c o d u l m u n c i i dreptul la un concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaţilor, iar potrivit art. 141 din Codul muncii, concediul de odihnă se efectuează în fiecare an.

Pe de altă parte angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă până la sfârşitul anului următor tuturor salariaţilor care într-un an calendaristic nu au efectuat integral concediul de odihnă la care aveau dreptul, conform art. 141 alin.3 din c o d u l m u n c i i.

Instanţa apreciază că legiuitorul a prevăzut că este permisă compensarea concediului numai în situaţia încetării contractului individual de muncă în vederea protejării salariatului, a protejării dreptului acestuia la odihnă efectivă în vederea refacerii capacităţii de muncă.

Nu se pot invoca dispoziţiile art. 141 alin 4 din c o d u l m u n c i i împotriva salariatului şi nu poate fi lipsit acesta de dreptul de a beneficia de concediul de odihnă şi de indemnizaţia corespunzătoare. Prin faptul că nu a efectuat efectiv concediul de odihnă reclamantul a suferit şi un prejudiciu material constând în aceea că a fost lipsit de indemnizaţia corespunzătoare aferentă concediului de odihnă. Este adevărat că a fost opţiunea sa de a presta activitate, iar pentru activitatea desfăşurată este îndreptăţit să primească salariul corespunzător, pe care l-a şi primit de altfel, dar asta nu înlătură dreptul său de a beneficia de concediul de odihnă şi de indemnizaţia aferentă.

Având în vedere că reclamantul nu a efectuat în totalitate concediul de odihnă în anii 2005, 2006, 2007 şi că nu a beneficiat de indemnizaţia corespunzătoare, instanţa apreciază că acestuia i se cuvine o despăgubire pentru concediul de odihnă neefectuat, reprezentând compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat.

Potrivit art. 161 alin. 4 din Codul muncii din c o d u l m u n c i i, „întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului”.

Ca urmare, instanţa a obligat pârâta să plătească reclamantului drepturile băneşti reprezentând compensarea concediului de odihnă neefectuat integral în anii 2005, 2006, 2007, actualizate de la data naşterii dreptului pînă la data plăţii efective.

În baza art. 274 cod pr. civilă, instanţa a obligat pârâta să plătească reclamantului şi cheltuieli de judecată în sumă de 100 RON, J din suma solicitată şi dovedită cu chitanţă, având în vedere că acţiunea a fost admisă doar în parte, doar cu privire la unul dintre capete.

Cu privire la capătul de cerere privind sporul pentru control financiar preventiv pe anii 2005, 2006, instanţa a constatat că este neîntemeiat şi l-a respins deoarece acordarea acestuia nu este prevăzută în mod obligatoriu, imperativ de lege, ci doar cu caracter opţional. Nu există temei legal care să oblige angajatorul la acordarea acestui spor. Sporul pentru control financiar preventiv se acordă doar în urma negocierii dintre părţi , negocieri care în cauza de faţă nu au avut loc.

Astfel, potrivit art. 13 alin. 7 din Legea 84/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei 119/1999 privind auditul public intern şi controlul financiar-preventiv se prevede că prin decizia internă a conducătorului entităţii publice, persoanele desemnate să efectueze controlul financiar preventiv propriu pot beneficia de un spor pentru complexitatea muncii de pînă la 25 %, aplicat la salariul de bază brut lunar.

Aşadar, acordarea acestui spor trebuia negociat de reclamant cu pârâta.

Reclamantul ar fi trebuit să facă cerere la unitate în acest sens şi să i se admită printr-o decizie a conducătorului unităţii şi numai după aceea, dacă nu s-ar fi plătit, ar fi putut solicita instanţei obligarea la plata acestuia.

De menţionat că pentru anul 2007, reclamantul a solicitat sporuri pentru control financiar preventiv (fila 26), iar unitatea prin decizia nr. 11/2007 a dispus acordarea sa începând cu 01.01.2007 (fila 27).

Împotriva acestei sentinţe, au formulat recurs ambele părţi.

Recurentul reclamant a criticat sentinţa sub aspectul modului de soluţionare a capătului de cerere privind sporul pentru control financiar preventiv.

În motivarea recursului, reclamantul susţine că acordarea sporului nu constituie un drept discreţionar al conducătorului unităţii. În mod greşit instanţa de fond a apreciat că dreptul nu este prevăzut de lege în mod imperativ, ci are doar un caracter opţional şi că acesta se acordă numai în urma negocierii dintre părţi.

În anii 2005 şi 2006, reclamantul a asigurat în mod concret activitatea de control financiar preventiv şi trebuia să primească drepturile cuvenite , conform dispoziţiilor art. 9 pct. 7 din OG nr. 119/1999.

Recurenta-pârâtă a criticat sentinţa sub aspectul modului de soluţionare a cererii de compensare în bani a concediului de odihnă neefectuat.

Recurenta susţine că nu are nicio culpă în ceea ce priveşte neefectuarea de către reclamant a concediului de odihnă, că a îndeplinit toate atribuţiile legale în ceea ce priveşte programarea concediilor de odihnă ale salariaţilor, că a aprobat cererile reclamantului de efectuarea concediului, că nu l-a rechemat pe acesta din concediu şi că reclamantul este cel care a încălcat Regulamentul de ordine interioară potrivit căruia este interzisă prezentarea la serviciu din iniţiativa persoanei încadrate.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea apreciază recursurile ca fiind nefondate şi urmează să le respingă, pentru următoarele considerente:

Recursul formulat de recurentul reclamant este nefondat.

Potrivit art. 9 pct. 7 din OG nr. 119/1999, în redactarea în vigoare în perioada supusă analizei instanţei, „prin decizie internă a conducătorului entităţii publice, persoanele desemnate să efectueze controlul financiar preventiv propriu pot beneficia de un spor pentru complexitatea muncii de până la 25% aplicat la salariul de bază brut lunar”

Redactarea permisivă a textului presupune faptul că persoanele care efectuează controlul financiar preventiv au vocaţia, nu dreptul pur şi simplu, de a beneficia de un spor de până la 25 %, stabilit prin decizie a conducătorului unităţii, cum în mod corect a stabilit instanţa de fond.

Sporul respectiv se acordă „pentru complexitatea muncii”, aprecierea acesteia fiind lăsată de legiuitor la aprecierea conducătorului unităţii .

Recursul formulat de recurenta-pârâtă este de asemenea nefondat.

Criticile recurentei se întemeiază pe ideea de culpă exclusivă a salariatului pentru neefectuarea concediului de odihnă.

Or, dispoziţiile art. 139 şi 141 din Codul muncii, reglementează imperativ dreptul salariatului de a beneficia de concediu de odihnă. Ideea culpei salariatului pentru neefectuarea concediului de odihnă nu poate fi reţinută. Pe de o parte, angajatorul are obligaţia de a acorda salariatului concediu de odihnă plătit pentru refacerea capacităţii de muncă. Pe de altă parte, ideea opţiunii salariatului pentru a presta muncă, nu înlătură dreptul său de a beneficia de compensarea în bani a concediului de odihnă, iar salariul primit în perioada în care ar fi trebuit să beneficieze de concediu de odihnă reprezintă contraprestaţia muncii.

Se constată astfel că instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile legale referitoare la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat.

Este nefondată susţinerea recurentei-pârâte în sensul că nu au fost coroborate dispoziţiile C o d u l u i m u n c i i cu cele din actele normative speciale aplicabile în unităţile bugetare, respectiv OG nr. 9/2005 art. 19, OG nr. 3/2006 art. 22 şi OG nr. 10/2007 art. 23. Niciunul din aceste acte normative nu conţine dispoziţii contrare C o d u l u i m u n c i i, în sensul că este prevăzut expres dreptul de salariatului de a beneficia de compensare în bani a concediului de odihnă la încetarea raportului juridic de muncă.

La data formulării cererii de chemare în judecată, raportul de muncă încetase, nemaifiind posibilă efectuarea concediului de odihnă, în perioada supusă analizei instanţei concediul de odihnă nu a fost efectuat, în această situaţie compensarea în bani a concediului de odihnă fiind obligatorie.

Pentru considerentele expuse anterior, Curtea apreciază recursurile ca fiind nefondate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 din C o d u l d e procedură civilă, urmează să le respingă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Respinge recursurile declarate de reclamantul S. E. şi de către pârâta Unitatea Medico - Socială N. împotriva sentinţei civile nr.6462 din 04 decembrie 2008 pronunţată de T r i b u n a l u l D o l j în dosarul nr(...), având ca obiect drepturi băneşti.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică de la 22 Iunie 2009.

M.N. 25 Iunie 2009

Red. Jud. N.

01.07.2009

J fd. C. E. / P. D.